Dumitru M. Ion

Sâmbătă 28 octombrie la ceasul amiezii, doctorul Viorel Pătrașcu a adunat lume multă și deloc măruntă la Biblioteca Județeană Dinicu Golescu Argeș. Prilejul a fost prezentarea în fața unui public cunoscător și amator de medicație literar-jurnalistică cu tablete dulci-amare. Ba chiar mai mult decât amator, chiar dependent de astfel de pilule… Tabletele cuprinse în al 12-lea volum sunt rodul ultimilor 2 ani de tablete publicate în Argeșul de atentul observator al fizice și sociale care ne macină de muuuultă vreme. Și, strânse în volum, tabletele doctorului Pătrașcu par să aibă o eficacitate sporită poate pe principiul că o rafală de mitralieră (bine țintită) este mai eficientă decât o serie foc-cu-foc… Ca să nu mai vorbim de colecția volumelor cu tablete care –iată, culmea perseverenței- s-au făcut o duzină!

**

Doctorița Mariana Clemens colegă de cu Viorel Pătrașcu la liceul piteștean „Zinca Golescu”, apoi IMF Institutul Medico-Farmaceutic din București, așadar colegă de adolescență, tinerețe, idealuri, aspirații, planuri, de ceva vreme colegă și la ziarul Argeșul în calitate de corespondentă din Germania unde s-a stabilit de patru decenii, scria în pre-cuvântarea intitulată Un cronicar dureros de original: ”…când cititorul are în față o tabletă din prezentul volum, este ca și când s-ar afla într-un muzeu. Primul tablou are o temă tristă, pe un fond întunecat, apoi privești personajul. Ghidul nostru este autorul, care îți explică cu claritate și sens un subiect ce plutește între știință și literatură. Tabloul are însă și o conotație socială. Personajele nu sunt fictive, ci autentice, ele ies din cadrul tabloului și vorbesc. Limbajul lor este unic, adesea confidențial, pentru că personajul își dezbracă sufletul în fata doctorului salvator. Când ai părăsit tabloul, ai adesea un gust amar. Doctorul salvează omul, dar nu și mizeria umană. Textele tabletelor sunt de o rară onestitate, ele descriu boli și bolnavi, adevăruri triste, care nu încap în cuvinte. Autorul le scrie pentru ceilalți, pornind de la iluzia că spusele lui vor avea o rezonanță de durată. Oare vă amintiți cum se sfârșește Ciuma lui Albert Camus? Doctorul Rieux s-a hotărât atunci să redacteze această povestire ca să nu facă parte dintre cei care tac, pentru a depune mărturie, ca să lase o amintire și ca să afirme ceea ce se învață în timpul unui flagel. Autorul Viorel Pătrașcu, ghidul nostru instruit, cu mare experiență medicală și narativă, are și ipostaza privilegiată de martor. El nu caută subiectul sau senzaționalul… Ceea ce scrie este dureros de original. Toate scrierile lui sunt adevărate…” Poate prea Curat-adevărate, aș zice ca Nenea Iancu care ne-a citit și povestit atât de bine…

Cu prilejul publicării volumului ”PATIMĂ ȘI MOTORINĂ”, cel de-al 12-lea de tablete dulci-amare, poeta Denisa Popescu l-a avut ca invitat la TV Argeș pe doctorul Viorel Pătrașcu și a constatat că acesta “se confesează cu o naturalețe absolut fermecătoare… Cum lucrează cu Sfânta Inspirație, cum își selectează, dintre pacienți, personajele, cum își măsoară credința în Dumnezeu, suferă de frica de moarte? Are răspunsuri la toate întrebările…”

Revenind la prezentarea volumului, amfitrionul Mihai Sachelarie, după ce ne-a asigurat că nu s-a întors la Bibliotecă și doar prezidează lansarea de carte, privind sala plină cu importanți oameni de cultură din Pitești, a făcut observația că oamenii valoroși aduc oameni valoroși (qui s’assemble se rassemble, zic încă–francofonii). După părerea sa sociologul empiric Viorel Pătrașcu prin seria de pastile reușește o frescă a societății românești de după 1990…

Mihai Golescu a arătat că efemeridele doctorului Pătrașcu alcătuiesc o enciclopedie… nu poți face abstracție de ele, sunt spectaculoase, doctorul Pătrașcu este puternic implicat într-o istorie a Piteștiului. Ca o adevărată curea de transmisie între primarul Cristian Gentea (care prin Cristina Munteanu, PR-ul primăriei și președinta UZPR Argeș) și publicul prezent la lansare, Mihai Golescu a transmis mesajul mai-înainte numitului primar al Piteștilor: „Citesc cu mare plăcere tot ce scrie medicul publicist Viorel Pătrașcu, iar astăzi, 28 octombrie, îl felicit din nou, pentru apariția editorială! Al 12-lea volum din seria Bolnavi și bolnavi, cu titlul Patimă și motorină… este o nouă dovadă a pasiunii autorului pentru medicină și jurnalism, o reușită valoroasă pentru toți cei interesați de sănătatea și aspectele sociale cu care ne confruntăm. Stilul inconfundabil al doctorului, plasticitatea și umorul ne fac dependenți de textele domniei sale”

Traian Ulmeanu l-a acuzat pe față pe autor de bigamie căsătorit fiind și cu medicina și cu publicistica, cabinetul lui ca o sală de expoziție, decorat cu tablouri frumoase iar rezultatul a 30 de ani de publicistică sunt aceste 12 volume de tablete, care au efectul pe care-l are Boleroul lui Ravel, aceeași temă reluată și tot mai amplificată. Cele dousprezece volume suntun rezultat al tenacității, al perseverenței ieșite din comun cu care a publicat, 30 de ani, câte două tablete pe săptămână… Tablete care aduc în fața cititorului suflul vieții, imagini dintr-o zonă cunoscută doar de el, medicul-autor.

Să le mulțumim celor care i-au fost nași întru publicistică doctorului Viorel Pătrașcu, lui Sergiu I. Nicolaescu (criticul literar, nu regizorul!) și jurnalistului Dan Giurea amândoi trecuți în altă dimensiune, dar și lui Traian Ulmeanu și Călin Vlasie, pe atunci directorul Editurii Paralela 45.

Armata a fost cu noi!

La lansarea cărții lui Viorel Pătrașcu, Armata a fost cu noi prin prezența și cuvintele a doi colonei “civilizați” (adică trecuți în rezervă, în civilie), George Ene și Firiță Carp. Regret că n-a fost și colonelul (R) Liviu Martin, foarte prezent la manifestările culturale interesante din oraș, dar am înțeles că avea o nuntă în familie, așadar un alt eveniment, la care nu putea lipsi. George Ene a vorbit despre atracția pe care o exercită tabletele lui Viorel Pătrașcu, despre subiectele care îl caută la cabinet redate cu expresivitate și precizie, despre atenția pe care doctorul o acordă mai ales vârstei a treia. Cu analiza de eminescolog George Ene a încadrat tabletele într-o specie de graniță între literatură și jurnalism. Poate că faptul că Viorel Pătrașcu este membru și al Uniunii Scriitorilor Români (USR) și al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România (UZPR), confirmă categorisirea lui George Ene. Firiță Carp consideră că scrierile lui Viorel Pătrașcu sunt înrudite cu acelea ale lui Cehov, cu marea literatură rusă, iar faptul că un scrie romane ne privează pe noi românii de posibile opere capitale. Ajuns cu povestea lansării în acest punct îmi amintesc că în urmă cu vreo două decenii când Editura Paralela 45 a lansat cartea cea mai cunoscută a doctorului Pătrașcu – Jurnalul de la Filipeni, editorul Călin Vlasie i-a adresat îndemnul prietenesc: “doctore, dacă vrei să intri în istoria literaturii mai lasă tabletele și treci la o etapă superioară, la romane…”

Doctorul Pătrașcu? Enervant, Îngrozitor, Supărător, Jenant, Diabolic!

Deconspirându-l, Da, sunt gata să declar sub jurământ și pe Biblie și pe Constituție, ba chiar și pe cartea Sfântă a lui Baha’U’llah că –rezumând– Viorel Pătrascu este un om Enervant, Îngrozitor, Supărător, Jenant, Diabolic! Detaliind, subliniez că este Enervant de Punctual, Îngrozitor de Săritor, Supărător de Prompt, Jenant de Organizat și Diabolic de Disciplinat. Iar ca să le pună capac la toate mai e și Dezarmant de Sincer și de Modest. Un piteștean get-beget, care deși are un nivel social ridicat nu și-a uitat prietenii din copilărie și colegii de la Zinca… Și nici pe colegii de jurnalism din ultimii ani pe care-i invită aproape săptămânal la o cafea + o ceva… Este un om cu un acut simț al datoriei și care n-a dat curs invitației poetului și editorului Călin Vlasie de a scrie romane pentru a intra în istoria literaturii, ambiția sa (foarte realistă, aș zice) fiind să-și slujească comunitatea, atât cât poate de bine, ca medic și jurnalist… Cam așa ar dori să fie perceput de contemporanii săi și –dacă se poate- și de urmașii acestora. Mai este și locuit de o neliniște organică, neliniște care-l mână (cam trimestrial!) să cunoască alte locuri, alte civilizații, alte obiceiuri, alți oameni… De aici și frecventele excursii peste hotare, excursii care se lasă cu câte o carte de note de călătorie și foarte frumoase fotografii (făcute tradițional, cu un aparat cu film…)…

Doctorul Pătrașcu vă păcălește, vă ademenește cu pastiluțe dulci-amare, da asta -dacă un cumva e o chestie de gust- e păcălelă de-a binelea. … Care Tablete dulci-amare? Hai, să fim serioși, mie mi se par amar-acrișoare uneori cu o creștere a intensității de amăreală… Cabinetul lui Viorel Pătrașcu funcționează ca un Casting de subiecte și personaje, casting limitat doar de regulile stabilite de Ministerul Sănătății. Ca o pasarelă pe care trec candidații la următoare pastilă, fiecare pacient interesant defilează cu stindardul propriului beteșug și –prin pixul doctorului- devine Personajul Principal (și unic!) al propriei tablete.

**

La 30 de ani de publicistică debutantul din 1994, încă timorat că îi cunoaște pe viu pe jurnaliștii pe care îi citea în presa locală, oameni dintr-un domeniu care i se părea cu totul aparte și despre care știa câte ceva doar din filme i-a și numit pe cei care i-a cunoscut, adică pe Sergiu I. Nicolaescu, Dan Giurea, Gheorghe Moraru, Mihai Golescu, Ion Nicula, Viorel Zorilă, Mara Hagiu, Gabriel Lixandru (care-i scriesăptămânal “spală-mă”!)… și a mai prins vremea dinaintea calculatoarelor când se scria ori cu pixul, ori la mașina de scris… Apoi a declarat  tranșant: “Pentru că redau discuțiile cu pacienții am fost întrebat cum procedez, dacă am vreun aparat de înregistrare… Nu, am doar o memorie foarte bună, imediat cum am timp notez conversația și observațiile și asta-i tot… Am încercat să respect jurământul făcut nu pe biblie (și nici pe constituție – n.a.) ci în fața propriei conștiințe, întotdeauna contează vocația și caracterul… mie nu mi-a fost frică că mă îmbolnăvesc de la pacienți de boli transmisibile, am vizitat leprozeria de la Tichilești (care există și acum)… Le mulțumesc pentru prezență colegilor medici de mai multe specialități care cu toții joacă în Superliga Medicinei…”

Am impresia că “doctorul de boli rușinoase” Viorel Pătrașcu (ale cărui tratamente m-au lecuit de multe ori și care de multe ori m-a recomandat colegilor din Superliga Medicinei) și-a propus să joace pe două fronturi. Mai întâi vrea să-i însănătoșească fizic pe bolnavii (adevărați) de la cabinet și să contribuie -pe cât poate- la însănătoșirea sistemului social bolnav de-acum cronic de boli mai greu de tratat… Măcar prima parte îi iese, cum zicem noi, tinerii… 

… Și poate că n-am fost crezut chiar 100%, așa că aduc mărturie câteva din tabletele volumului la a cărui prezentare am participat. începând cu tableta care-i dă titlul Patimă şi motorină, pastilă în care e vorba de un țigănuș (că doar un puteam să-i zic rromișor), care să vedeți ce a făcut… Lectură amăruie și hazlie!

***

TABLETE DULCI-AMARE

Patimă şi motorină

Când i-a venit rândul, a intrat în cabinet un tânăr pirpiriu, purtând blugi flenduroși, o cămașă înflorată și un sacou cam larg, care stătea pe el ca pe gard. M-au frapat pielea cu tentă arămie, ochii negri și privirea expresivă, mustăcioara tunsă îngrijit, părul pieptănat pe spate și dat cu briantină, cum obișnuiau bărbații prin anii ’60. Singur și-a dezvăluit etnia. „Eu sunt țigan, că așa îmi place mie să spun, nu rom. Sunt din familie de gabori, de fel de prin Ardeal. Noi suntem altfel față de alți țigani, cum ar fi de mătase, sau ursari. Suntem credincioși, pașnici și cuminți, nu furăm, nu violăm, ne vedem fiecare de meseria care ne place. La noi, când îți zice tatăl tău ceva, nu poți s-o mai dai la întors. Ordinu’ se execută, nu se discută. Ca la armată! Am suferit un șoc foarte mare care mi-a dat peste cap sistemu’ nervos. Sunt pătimaș ca toți țiganii. Ați văzut filmu’ Șatra? Exact așa se întâmplă la noi mereu, că avem sânge foarte fierbinte. Eu am 21 de ani, iar iubita care m-a părăsit avea 15 ani. S-a dus după altu’, iar eu, de atâta durere sufletească, am vrut să mă omor. N-am avut curaju’ să-mi pun ștreangu’ pe gât și să mă agăț într-un pom. Am cumpărat o sticlă de Jac Daniel și am băut-o singur până m-am făcut praf. Aveam o siringă mare pregătită pe care, biat mangă, am umplut-o cu motorină. Dar n-am reușit să-mi înțep o vână de pe dosul mâinii. Așa că am apăsat pe piston până mi-a apărut o gâlmă cât o gogoașă. M-au dus ai mei la spital, unde mi s-a tăiat carnea ca să iasă motorina… Acuma mi-am găsit altă iubită și vreau să mă însor repede. Dacă îi dă tac-so zestre, dacă nu-i dă, nu contează!” (4 februarie 2020)

România, sub vremuri triste

Au trecut destule decenii de atunci, dar în memorie și pe retină păstrez o amintire dragă din copilărie. Eram un țânc frumușel și destupat la cap, în vârstă de trei-patru ani. Duminica după-amiaza, împreună cu părinții mei, tineri și îmbrăcați neașteptat de frumos pentru sărăcia de după război, ieșeam să ne plimbăm pe celebra Stradă Mare din Pitești, parcurgând de câteva ori distanța dintre Biserica „Sf. Gheorghe” și Teatrul Orășenesc. Lumea era civilizată, piteștenii se cunoșteau între ei, iar bărbații își ridicau ceremonios pălăriile când se salutau. Uneori, ai mei se opreau vreme de câteva minute să stea de vorbă cu alți familiști. Invariabil eram întrebat ce o să mă fac când voi fi mare. Fără să clipesc răspundeam țanțoș: „Doctor!”. Au urmat anii de liceu, n-am făcut nicio oră de meditație cu cineva, iar în 1964 am intrat prin concurs din prima încercare, devenind student medicinist și fericindu-i pe ai mei. Peste câțiva ani și sora mea a terminat Medicina. Din vremea adolescenței mele în Pitești, dar și din studenția de șase ani la București, unde am făcut practică în toate marile clinici universitare, îmi amintesc cum se comportau românii când intrau în orice unitate medicală: cu maximă decență, fără istericale și chef de ceartă, precum într-o biserică. După terminarea facultății am lucrat șapte ani în două dispensare comunale din Moldova și din Argeș (Buzoești, lângă Costești). Toți locuitorii, de la primar până la ultimul plugar, erau respectuoși. Pe atunci eram un doctor tânăr, aveam 24 de ani, iar în semn de prețuire mulți bătrâni încercau să-mi sărute mâna, ca la un preot… Filmul s-a rupt brusc în decembrie ’89. Scara valorilor s-a prăbușit, bunul simț și normalitatea cotidiană au dispărut, s-au înmulțit îngrozitor semidocții și interlopii. Românii au devenit din zi în zi mai egoiști, se urăsc între ei și sunt permanent cu capsa pusă. Mai ales în anii pandemiei, respectul pentru corpul medical românesc a scăzut spre cota de avarie. Deși acesta nu este o adunătură de ciubucari și de trecuți prin școli precum gâștele prin apă. De la ultimul dispensar rural, până la clinici de stat sau private se lucrează zi de zi sub presiune și te aștepți în orice clipă să fii jignit sau înjurat de mamă. (28 februarie 2023)

Vocaţia, caracterul şi jurământul

Fac parte din corpul medical românesc din toamna anului 1964 când mi-am citit numele pe lista celor admiși să devină studenți la Facultatea de Medicină Generală din București, într-o vreme când în ciclul primar, în licee și în facultăți se făcea școală temeinic. Iar concurența pentru a intra la Medicină, Arhitectură și Automatică era de șapte-zece inși pe loc. Acum, când teama de COVID-19 face ravagii la nivel mondial, am rememorat tot ce mi s-a întâmplat în acei ani, timp în care am fost student, iar mai apoi medic la dispensare rurale, clinici universitare sau policlinici din orașe. Și spun fără a brava: niciodată nu m-am temut că aș putea contacta de la pacienții mei gripă sau oreion, hepatită sau tuberculoză, lepră, râie sau orice altă boală transmisibilă. Mereu mi-am asumat inerentele riscuri și de fiecare dată menirea mea ca medic. Așa face majoritatea corpului medical românesc. Iar asta se întâmplă nu pentru că absolventul celor șase ani de studiu la Medicină depune la final un jurământ. Să fim totuși serioși! El nu are atunci în față nici Biblia, nici un reprezentant al clerului. Totul depinde de vocație și caracter! Restul sunt povești pentru imagine. Altfel, sunt un pătimaș cititor de presă. Nu pe net, ci cu ziarele în față la prima oră a dimineții. Cotidianul Național pe care-l cumpăr zilnic are un excepțional editorialist de prima pagină: Răzvan Ioan Boanchiș. Recunoscut și de Radu Banciu care rarisim laudă pe cineva. Săptămâna trecută a publicat editorialul cu titlul „Scrisoare către medici”. Reproduc, pentru că merită, câteva fraze, mulțumindu-i cu gratitudine în numele tuturor confraților din țară: „Dragii noștri medici, ne cerem iertare pentru că ne-am bucurat când vă vedeam în cătușe… Ne cerem iertare pentru că am fost egoiști spunând că am luat bacterii din spitale, dar nu ne-am gândit și la voi, care sunteți cei mai primejduiți. Voi stați în gardă 24 de ore și nu aveți unde să faceți un duș… Ne cerem iertare pentru că v-am înjurat și uneori v-am bătut, pe holurile spitalelor și chiar în sălile de operație… Ne cerem iertare fiindcă n-am înțeles că medicii sunt ceasornicarii și lutierii lui Dumnezeu!” P.S. Acum, în plină pandemie de COVID-19, am aflat că la un spital unde sunt internați astfel de pacienți, medicii au fost scuipați. Fascinanta Românie nu se dezminte. (24 martie 2020)

Nebunia tatuajelor

Eram student în anul VI, la finalul stagiului de Medicină Legală de la Institutul „Mina Minovici” din București. Fusese un calvar, fiind nevoiți, împreună cu ceilalți colegi de grupă, să asistăm, timp de câteva săptămâni, la zeci de necropsii. Mirosul de formol ne intrase până în ultimele alveole pulmonare. Eram șase băieți și șase fete, iar asistentul universitar ce ne păstorea ne promisese că, în ultima zi, o să ne conducă să vizităm muzeul institutului. Noi, băieții, eram apatici, dar fetele tot șușoteau între ele și l-am auzit pe asistent: „Gata, imediat în primul dulap o să vedeți borcanul cu penisul tatuat al celebrului Terente!”. În borcanul cu pricina, înalt de vreo 20 de centimetri și plin cu formol, era conservat, de câteva decenii, megapenisul acestui lipovean brăilean, mort în 1927. O namilă primitivă, înaltă de doi metri, care-și tatuase cu litere scălâmbe pe penis: „Fut tare și apăsat”. Dermatolog fiind, de-a lungul anilor – spre a le examina pielea – am rugat să se dezbrace la cabinet zeci de mii de pacienți. Având mereu cu mine aparatul de fotografiat, am o mare colecție de imagini cu boli rare, tumori și tatuaje pe care le prezint studenților mediciniști ce fac practică în clinica noastră. Dacă în urmă cu vreo două decenii, majoritatea celor tatuați erau bărbați cam încuiați la cap, neșcoliți sau foști pușcăriași, acum nebunia asta, la care recurg și femeile, s-a internaționalizat, a devenit o modă și este un fel de bravură să-ți exhibi desene mono sau policolore, grotești sau de prost-gust. În 18 decembrie 2022, la Doha, când s-a jucat finala Campionatului Mondial între Franța și Argentina, doar jucătorii din rasa neagră nu erau tatuați (pentru că nu le permitea culoarea pielii). Restul, parcă erau primitivi din jungla Amazonului.

P.S. Desigur, gusturile nu se discută. Totuși, ce rost au tatuajele spăimoase sau de gust îndoielnic precum cele care ilustrează volumul? (7 februarie 2023)

E plină ţara de părerologi!

Pandemia care în 2020 a pus la podea sistemele de sănătate din majoritatea țărilor de pe toate continentele ne-a arătat nouă, românilor, urmașii dacilor, cine suntem, încotro ne îndreptăm, cât suntem de suciți, de conservatori, de speriați de bombe mediatice și de creduli, care gândesc precum strămoșii din Evul Mediu. Nu trebuie să ai un coeficient de inteligență comparabil cu cel al geniilor pentru a înțelege și a nu contesta ce spun medicii virusologi și epidemiologi. Despre proveniența virusului SARS-COV-2 și despre riscurile presupuse de vaccinarea acceptată la nivel mondial ca singură șansă de a scăpa de această teribilă suferință, părerile unor avocați guralivi, oftalmologi, politicieni, părerologi, numerologi, preoți și vedete expirate din showbiz sunt pistoale cu apă. Ar trebui să își vadă fiecare de meseria și de viața lui într-o perioadă atât de critică pentru supraviețuirea pe o planetă din ce în ce mai încercată. Să facă tot ce-l duce mintea, să refuze vaccinarea, dar să nu mai apară în presă și pe la televiziuni profilate să întrețină zâzania spre a difuza mesaje de două parale. În lumea medicilor adevărați, indiferent de specialitatea lor, se știe că nu există boli, ci bolnavi. Fiecare om este un unicat ce poate face aceeași suferință trupească sau psihică în mii de feluri. Apoi, nu există un medicament administrat oral sau injectabil care să nu poată da reacții adverse banale sau foarte grave. Tratamentele nu ți le impune nimeni cu forța, iar dacă vrei să trăiești, ți le asumi. Când propriul tău organism nu acceptă un medicament pe care îl iau fără probleme milioane de alți bolnavi, nu declanșezi furtuni în pahare cu apă reclamându-l pe medic de malpraxis, cerând daune sau acuzând că de vină sunt Soros, masonii, Bill Gates sau oculta mondială. Acum câteva zile, când l-am întrebat pe un septuagenar dacă va accepta să fie vaccinat, mi-a răspuns: „Nu, că mi-e frică să bag otravă în mine! Eu, pentru Covrigul ăsta, mă vaccinez cu pălincă de 50 de grade. Dacă vreți, vă aduc și dumneavoastră o sticlă”. P.S. M-am vaccinat în 7 și 28 ianuarie. Antivacciniștilor care m-au întrebat de ce am făcut-o le-am răspuns răspicat: pentru că am încredere în Mossad, celebrul serviciu secret israelian. Fără acordul tacit al acestuia, evreii nu s-ar fi bulucit să se vaccineze cu milioanele în câteva zile. Apoi au un excepțional sistem național de sănătate și mulți cercetători de Premiu Nobel. (2 februarie 2021)

Expertiză versus tupeu

De când COVID-19 a năvălit în viețile pământenilor, românii de la sate și de la orașe nu mai știu pe cine să asculte. Pe avizații virusologi Rafila și Cercel, pe oculista mereu supărată și încrâncenată Monica Pop, pe avocata Șoșoacă, pe Olivia Steer și aprigul Lazarus, pe Dan Bittman, cel cu „Ți-am dat un inel”, pe Bahmuțeanca, fosta de trei-patru ori nevasta lui Prigoană, sau pe Garcea? Și pentru că suntem un neam de Gică Contra, pentru că ne pricepem pe bâjbâite la toate, iar unele televiziuni și părerologii care lansează în mediile de socializare orice aberații derutează lumea, dacă nu se vor vaccina în număr cât mai mare, românii nu pot scăpa de valurile 5, 6, 7 ale acestei pandemii. Iată cuvânt cu cuvânt ce mi-au răspuns în ultimele zile la cabinet bolnavii pe care i-am întrebat dacă sunt vaccinați. * „Deocamdată nu! Am văzut că-ți bagă acu’ ăla prea brusc!” * „Păi, mie îmi curge sânge din nas când mă lovesc.” * „Mi-e frică să nu-mi bage o chestie cu care te urmărește ăștia toată viața!” * „Nuuuu! Poate mai spre primăvară.” * „Nu e obligator. Face fiecare ce vrea. Am văzut că se îmbolnăvesc și cei vaccinați.” * „Nu mă vaccinez pentru că nici șefii mei nu s-au înțepat. Unde lucrez? La uzina de la Mioveni.” * „Nici să n-aud! De ce? Domnule, eu am 87 de ani și mai e puțin până când plec sub brazii de la cimitir. Ce rost ar mai avea? Vreau să mor de moartea mea.” * „Ce, sunt nebun la cap? Adică să-mi bag de bunăvoie otrava aia în sânge?” * „Să mă vaccinez? Taman acu’? Păi, oricum mai e puțin și eu plec la răposatu’ meu.” Doamne, dă-le românilor discernământul de a separa grâul de neghină și competența de tupeul nemărginit al pretinșilor atotștiutori! P.S. Declarație recentă a prof. dr. Șerban Bubenek, președintele Societății Naționale de ATI: „Dezinformarea legată de pandemie și de vaccinare este principala cauză a situației în care ne aflăm.” (5 octombrie 2021)

Pandemia şi modelul portughez

În timp ce în majoritatea țărilor europene rata de vaccinare anti COVID-19 se apropie sau a trecut de 85%, românii, căpoși, ignoranți și creduli, își dau cu stângul în dreptul, îi ascultă pe falșii specialiști și mor pe capete de au ajuns cimitirele neîncăpătoare. Și-au făcut mendrele tot soiul de „patrioți”, într-o situație gravă de siguranță națională în care Consiliul Suprem de Apărare a Țării ar fi fost cel mai indicat să stopeze nebunia și să limiteze numărul deceselor. Probabil că puțini dintre cei care citesc aceste rânduri știu cine este Henrique Gouveia e Melo. Ca să nu mai căutați pe net, iată răspunsul: este un viceamiral care a coordonat cu un succes răsunător campania de vaccinare din Portugalia și a salvat de la moarte mii dintre conaționalii săi. Acest om providențial, ajutat de stabilitatea politică din țară, dar și de faptul că nicio televiziune particulară nu a difuzat mesaje de la antivacciniști, știri false și bazaconii precum că, vaccinându-te, îți vor crește solzi pe corp, femeile vor deveni infertile, iar în viitorul apropiat vei dobândi inevitabil un cancer, a dat un interviu pentru un site de știri din România. Le-a spus portughezilor că țara lor este în război cu un virus devastator. „În război sunt două tabere: cea a aliaților și cea a inamicului… Am spus clar publicului că va trebui să facă o alegere: sunteți de partea virusului, îl ajutați să rămână în comunitate, sau sunteți cu noi, cei ce încearcă să lupte cu virusul? Am explicat cât de important este ca oamenii să fie raționali și să nu creadă în idei nebunești, în informații aiuritoare, cum sunt temerile de Ev Mediu sau mentalitățile de tip medieval. Au fost doctori care au indus în eroare oameni cu informații false, dar organizațiile profesionale ale medicilor au deschis un fel de proces împotriva lor. Pentru că era împotriva eticii medicale să răspândească informații care nu sunt adevărate.” (16 noiembrie 2021)

Constantin NEDEA este cetățean de onoare al orașului Costești

*Cristian Sabău

Profesorul universitar dr. Constantin NEDEA (“profesor de studenți”, cum spunea un prieten) a fost în centrul unei ceremonii care s-a desfășurat la Liceul Teoretic Costești, joi 12 octombrie 2023 pe la orele amiezii. Pentru meritele sale demonstrate în domeniul învățământului superior din România, Algeria și Canada, dar și pentru importantele realizări din domeniul cercetării i-a fost decernat titlul de cetățean de onoare al orașului Costești. Diploma de cetățean de onoare i-a fost înmânată de către primarul Ion Baicea care a și ținut un scurt laudatio motivând opțiunea pentru acordarea acestui onorant titlu. Ceremonia înmânării diplomei de cetățean de onoare a fost organizată impecabil de corpul profesoral prezent în număr mare și de directoarea liceului, profesoara Liana-Claudia Constantinescu, musceleancă din Boteni, un produs al școlii argeșene de toate gradele. Și în afara elevilor de clasa a XII-a, la eveniment au fost prezenți profesori de azi, profesori de ieri, foști directori…

Profesorul româno-canadian Constantin Nedea (care susține că are în România o rădăcină pivotantă iar în Canada doar o rădăcină firoasă) s-a născut ȋn comuna Buzoeşti şi în anul 1963 a absolvit Liceul din Costeşti (fără să fi avut vreo absență!). A absolvit liceul nu numai ca şef de promoţie, dar și ca adevărat campion al rezolvării problemelor dificile din Gazeta Matematică. Ulterior, absolvent (printre primii!) al Facultății de Chimie din cadrul Universitatea Bucureşti, Constantin Nedea a avut de înfruntat un handicap major: pentru că nu avea buletin de București (vă amintiți filmul?) cu mare greutate a ajuns cadru didactic la Universitate. Deși chimist prin formație, dată fiind apetența sa pentru matematică a reușit să algebrizeze formulele chimice, altfel spus să utilizeze formalismul matematic în chimie. A publicat în 1972 la Editura Didactică o lucrare cu un subiect nou pe atunci: “Metale tranziționale” (așa, ca să se vadă că există tranziție și în alte domenii un numai în societate…). Ca urmare a faptului că activitatea sa a fost remarcată, în cadrul unor schimburi internaționale a fost trimis să pregătească studenți în străinătate și a parcurs treptele didactice universitare de la asistent și șef de lucrări până la profesor universitar. De-a lungul timpului a primit mai multe invitații de a rămâne peste hotare, dar și-a amintit mereu cuvintele socrului său -fost deţinut politic-: “Să nu vă muşte şarpele! Guvernele vin şi pleacă, țara rămâne!”. Și a rămas până azi: până-n decembrie 1989 – tot mai izolată, după 89 – tot mai jefuită de o nouă monstruoasă coaliție aceea dintre politicienii corupți și întreprinzătorii profitori (din țară și de afară)…

Intrând în conflict cu sistemul universitar clientelar (dar parcă mai puțin atunci, decât acum), profesorul Nedea a decis că e momentul să-și continue cariera universitară în Lumea Nouă, mai precis la Montreal în Canada. Îmbinând cariera universitară cu cercetarea dar și cu industria chimică profesorul Nedea a înființat o firmă „ChemPlan Consulting Inc.”, cu activitate atât în Canada cât și în România. Dintre produsele sale de succes am reținut un supliment alimentar pe bază de ulei de grăsime de emu (emu fiind o pasăre care trăiește în Australia, din aceeași familie cu struțul), ulei bogat în acizi grași nesaturați Omega3, Omega6 si Omega9, care are o puternică actiune antibacteriană si antiinflamatoare. O adevărată minune medicală, o resursă echivalentă cu aspirina în anii 1900, acest ulei contribuie în mod substanțial la reducerea colesterolului din sânge și la vindecarea unor boli de piele: psoriazisul, eczemele, rozaceele și acneele, sau diverse tipuri de arsuri.

Cum subliniam, personajul principal al zilei de 12 octombrie la Costești a fost Constantin Nedea dar să n-o uităm pe distinsa doamnă Elena Maria Nedea soția proaspătului cetățean de onoare de la Costești, tot cercetătoare în domeniul chimiei farmaceutice cu focusare pe taxane bioactive (sau -mai pe înțelesul nostru al celor care au cam rupt-o cu chimia de ceva vreme-) niște substanțe folosite în chimioterapie mai ales în tratamentul cancerului mamar (așa susține Google!). E adevărat că, fiind numai musceleancă (și nu costeșteancă), n-a primit un titlu, dar a primit un splendid buchet de flori!

În cuvântul de mulțumire Constantin Nedea a subliniat că dacă a avut succes oriunde în lumea asta a fost datorită educației primite iar nivelul educației, calitatea învățământului, și calificarea profesorilor pe care i-a avut s-au ridicat la nivelul standardelor internaționale cele mai pretențioase. Și asta, nu numai în domeniul chimiei aplicate… Pornind de la această observație, profesorul Nedea le-a spus tinerilor prezenți la eveniment: “Nu există nimic mai scump în viața decât educația… Investiți în educație și șansele dumneavoastră în viață cresc.”

Pentru a trece de la vorbe la fapte (ceea ce mai rar se întâmplă pe plaiuri mioritice!) profesorul Nedea și-a propus o acțiune punctuală cu eficiență palpabilă: a instituit Bursa Constantin Nedea care anual va fi o recompensă pentru rezultate foarte bune la învățătură și o șansă oferită absolvenților cu merite deosebite.

În sensul celor arătate, în cadrul aceleași ceremonii destinse, prietenoase (cu adevărat “ceremonioase” în sens oficial au fost doar eșarfa primarului Ion Baicea, costumul profesorului Nedea și vestimentația doamnelor profesoare prezente la eveniment), șefa promoției clasei a XII-a Andreea Mihaela Popescu – de la Liceul Teoretic Costesti care a primit premiul de excelenţă Constantin Nedea (pentru anul 2023), ȋn valoare de 1000 de dolari canadieni. Am înțeles că este o elevă excepțională (poate-l va depăși pe profesorul Nedea, dă Doamne, e nevoie de tineri valoroși), dar dacă ar fi numai pe sfert de excepțională la învățătură pe cât e de frumoasă și delicată deja ar fi de ajuns cu asupra de măsură. Pentru a ajuta procesul de învățământ, profesorul Nedea intenționează ca prin firma sa să sponsorizeze laboratorul de chimie al liceului pentru achiziționarea de aparatură specifică lucrărilor practice din programa școlară. Un laborator școlar bine dotat, care, din câte am aflat de la primarul Ion Baicea și de la directoarea Liana-Claudia Constantinescu e foarte posibil ca pe viitor să poarte numele Constantin Nedea…

Prin bunăvoința directoarei, am vizitat liceul costeștean și am fost plăcut impresionat de faptul că liceul are internat și cantină oferindu-se astfel o șansă în plus copiilor din mediul rural care n-au posibilitatea să facă zilnic naveta din zone greu accesibile. Mare păcat că alte licee au renunțat la aceste facilități, transportul tuturor elevilor cu microbuzele este doar o poveste…

Rezumând, am făcut cunoștință cu un oraș curat, cu oameni binevoitori, cu un liceu decis să-și pregătească tinerii cât mai bine pentru viața în societatea care (nu întotdeauna) îi așteaptă cu brațele larg deschise… Felicitări (încă) noului cetățean de onoare, felicitări organizatorilor evenimentului, iar eu aștept invitația pentru decernarea Bursei Constantin Nedea pentru anul 2024!

Cu (ceva) umor, despre (ceva) continuitate

Miercuri 10 mai 2023 (fără nicio legătură cu celebra zi a regalității pe care o groază de în republicani se-ndeasă s-o sărbătorească!) Teatrul Al. Davila a deschis cea de-a XXVI-a ediție a Festivalului Internațional al Teatrului de Studio, având ca punct de interes Teatrul Balcanic! Așadar, timp de 8 seri fericiții amatori de teatru care au găsit bilete (locurile în sală fiind limitate) am/au urmărit 8 piese de teatru propuse de teatrul gazdă și de invitații săi. Așadar îndrăgostiții, prietenii și amatorii de teatru pe scenă mică au fost așteptați și bine-primiți în fiecare seară la ora 19.00 în Sala Studio ,,Liviu Ciulei”

Deschiderea festivă a fost o oficiată de directorul teatrului Al. Davila – Dan Tudor și de directorul festivalului – Sevastian Tudor. S-ar putea crede că între cei doi Tudori este o relație de rudenie și că așa –cu sprijinul Consiliului Județean Argeș- la conducerea teatrului a fost instalată, precum în Anglia medievală – dinastia Tudorilor. Nu e tocmai așa dar o legătură există și anume o comuniune de idei, de prietenii și de sentimente de amiciție care îi leagă pe cei doi Tudori de teatrul din țările Balcanilor. Recunosc, și eu sunt un amator de teatru balcanic tocmai pentru că am văzut zeci de spectacole de bună calitate produse de teatre din mai multe țări ale Balcanilor.     

După câțiva ani de deviere de la linia balcanică pe o direcție centrată pe prieteni și colegi de generație inițiată de managerul Nicolae Poghirc (un experiment P care a fracturat linia teatrului piteștean) lăudându-se (și poate auto-iluzionându-se) că va duce teatrul piteștean să joace în altă ligă, europeană, nu balcanică, am avut parte de un come–back (cum spunem noi, tinerii!). Fiind vorba de un moment festiv, a fost prezent pe scenă (înaintea începerii spectacolului!) vicepreședintele Consiliului Județean Argeș, Adrian Dumitru BUGHIU care apreciat revenirea la un drum știut și onorat de realizări. Cu un umor a oferit prețuirea CJ Argeș sub formă oficială și palpabilă de diplome și albume. I-a stat bine pe scenă pentru că acel scurt Laudatio al teatrului a fost făcut cu un umor de care nu-l bănuiam, cum cam rar se întâmplă pe la oamenii politici. Ba chiar și cu auto-ironie critică, recunoscând public că partea mai anevoioasă a muncii au înfăptuit-o colegele sale din CJ Argeș, dumnealui mulțumindu-se cu partea festivă adică cu florile și fotografiile. Bravos dom’vice, mare lucru sinceritatea politică fie dânsa manifestată chiar și la teatru!  

Tot despre continuitate dar la plural, adică despre tot felul de continuități

Prin mesajul vice-președintelui său, CJ Argeș a apreciat eforturile managerului Dan Tudor care a redat festivalului tematica Teatrului Balcanic și l-a re-adus pe Sebastian Tudor ca director al festivalului. A fost o strategie înțeleaptă Sebastian Tudor apelând (și găsind răspuns pozitiv) la prieteniile stabilite pe durata a aproape două decenii cu reprezentanți ai unor teatre din Balcani. S-a demonstrat (încă o dată!) că relațiile personale de prietenie și apreciere reciprocă sunt mai eficiente decât relațiile instituționale de multe ori conjuncturale, reci, efemere, de fațadă…

Ar fi normal, -măcar de dragul istoriei factuale- să ne aducem aminte de continuitatea oamenilor de teatru implicați în eveniment: în urmă cu vreo 10-15 ani, directorul artistic de azi, Marius Zarafescu era selecționerul festivalului, iar managerul Dan Tudor, monta câteva spectacole la DAVILA…  Așa că… iată firul roșu al continuității!

Pentru că dacă tot vorbim despre continuități trebuie să clarificăm puțin istoria (și pre-istoria) acestui festival. Ediția I-a a Festivalului a avut loc în martie 1980 (în regimul de tristă amintire – ar zice unii) și printre participanți a fost Teatrul Național Craiova (care pe atunci un era și Marin Sorescu). Teatrul craiovean a prezentat atunci o foarte bună versiune a Năpastei în regia lui Mihai Manolescu cu Vasile Cosma, Tudor Gheorghe (în Ion nebunul), Valeriu Dogaru dar mai ales cu o extraordinară Leni Pințea-Homeag în Anca. În mai 1991 am văzut Năpasta caragialiană la Teatrul Național Mihai Eminescu din Chișinău (care, aflat în turneu în România a jucat și la Pitești) o Năpastă regizată de Florin Zamfirescu cu Boris Bechet (de luminoasă amintire) în rolul lui Dragomir, Vitalie Rusu – Ion, ocnașul nebun, Constantin Adam – Gheorghe și Eliza Bercu–Bodeanu – Anca. Îmi mai amintesc de o producție cu Năpasta de la Râmnicu Vâlcea în regia lui Adrian Roman prezentată la Festivalului piteștean acum vreo 15 ani… Așadar s-ar putea spune că Năpasta din acest an vine în mod firesc în urma Năpastelor din anii trecuți… mai mult, legitimează valoarea festivalului piteștean și implicit a scenei piteștene.

Primele trei ediții ale Festivalului teatrului de Studio au avut loc în primăverile 1980-1981 și 1988… Apoi  -la începutul anilor 90- au venit vremuri grele. Mare noroc cu începutul de mileniu și cu directorul Sebastian Tudor care a găsit resurse pentru a relua –în noiembrie 2001, după 13 ani- festivalul piteștean. O ediție care a început (ca și cea din acest an a XXVI-a!) cu o piesă a Yasminei Reza (Conversație după înmormântare). Historia se repetă…

 În mod neașteptat, câte unii își respectă cuvântul dat!

Când în deja depărtata lună noiembrie a lui 2022 directorul Dan Tudor lansa Festivalul Internațional cu tema Comicul necesar și anunța că Teatrul Davila va organiza un un ci două – al doilea fiind cel cunoscu de Teatru de Studio, bănuiesc că pe mulți i-a pălit o bănuială că asta e doar o poveste de spus în prag de iarnă. Dar –fapt rar pe la noi- Dan Tudor s-a ținut de cuvât și –în prag de vară- am avut parte de Festivalul Teatrului de Studio despre care povestim câte ceva acum.

Au onorat invitația de a participa la festivalul piteștean, Teatrul de Dramă și Păpuși, Vrața, Bulgaria cu spectacolul ,,Regina frumuseții din Leenane”, Teatrul Național ,,Sterija”, Vârșeț, Serbia cu piesa,,În plină glorie”, Teatrul Național Satiricus I.L. Caragiale, Chișinău, Republica Moldova cu ,,Năpasta” lui Caragiale, Teatrul ,,Sică Alexandrescu” din Brașov cu spectacolul,,Doi pe o bancă”, Teatrul Dramaturgilor Români (TDR), București, cu spectacolul ,,TZUKI ȘI TATI” de (și cu) Florinel adică Florin Piersic junior (un junior deja trecut la seniori).

Teatrul piteștean, gazda și organizatorul festivalului cu focus pe teatrul balcanic a fost prezent cu 3 spectacole inclusiv coperțile festivalului. Teatrul ,,Alexandru Davila” Pitești a deschis festivalul cu premiera piesei ,,De trei ori viață” (o traducere mai bună ar fi Trei versiuni ale vieții) de franțuzoaica Yasmina Reza – o ființă umană cu adevărat mondializată, care prin predecesori mărturisește despre amestecul de rase, etnii și religii. Piesa Yasminei Reza a fost prezentată în regia lui Thomas Ciulei, aflat la primul spectacol regizat în România, nimeni altul decât fiul celebrului actor, regizor, scenograf și arhitect Liviu Ciulei. Thomas Ciulei qa a regizat și spectacolul cu ppiesa Yasminei Reza chiar de sala proiectată și realizată sub îndrumarea tatălui său, numită la inaugurare Studio 125 (după numărul locurilor de atunci) și care în prezent se numește Liviu Ciulei, în baza unui act oficial cu durată limitată și condiționat de performanța artistică. Apoi, la jumătatea festivalului Teatrul Davila a prezentat Spectacolul ,,URMUZ” de Valeriu Butulescu, iar în încheiere, în a opta zi a maratonului de teatru a prezentat ,,VOLPONE” de Ben Jonson într-o versiune a regizorului Bogdan Cioabă.

Bine că n-a fost un festival cu jurizare și premii, pentru că membrii juriului ar fi avut dificultăți serioase să stabillească ierarhii. Mie mi-ar fi fost greu să numeasc câștigătorii atât la nivelul regiei, cât și a actorului și actriței din rolurile principale. N-ar fi fost ușor să alegi între regia lui Thomas Ciulei pentru De 3 ori viață Alexandru Grecu pentru Năpasta lui Caragiale sau Bogdan Cioabă pentru Volpone. Nici să alegi –de exemplu- între Ludmila Gheorghiță (Anca din Năpasta caragialian-chișinăuană) sau Monica Boldovină Bugle (Florence Foster Jenkins din În plină glorie de la Teatrul Sterija din Vârșeț, Serbia).  

**

Aceste rânduri sunt doar o sinteză a faptelor (teatrale) petrecute în sala Liviu Ciulei a teatrului piteștean în perioada 10-18 mai 2023. Vom mai reveni cu oarece detalii. Deocamdată, concluzia absolut pozitivă a tras-o Consiliul Județean Argeș, finanțatorul teatrului piteștean, care într-o postare pe FB (că așa comunicăm noi azi) a scris : “În aplauzele spectatorilor, s-a încheiat cea de-a XXVI-a ediție a Festivalului Internațional al Teatrului de Studio, Focus- Teatrul Balcanic. Pe toată durata festivalului, bogat în evenimente artistice, echipa Teatrului ,,Alexandru Davila” a cules roadele implicării sale, atât artistice, cât și organizatorice.” Chiar așa este, are dreptate CJ Argeș! Depunem mărturie (pozitivă), echipa teatrului le-a cules (roadele!), și noi vom reveni!

Cristian Constantin

https://cristiansabau.wordpress.com/2021/02/02/cine-a-inchis-spitalele-din-romania-uefmipnl-pdl-udmr/