Nu fără o puternică motivație tema celei de-a XXVIII-a ediții a Festivalului Internațional de Teatru de Studio (din 9 – 18 Mai 2025) s-a numit FRAGILITATE. Și nu fără un motiv serios în deschiderea festivalului (chiar în 9 mai, de Ziua Noastră, a europenilor) a fost programat spectacolul „Despre ce nu ştii” de Adriana Bordeanu. Dacă omul ca ființă -cum susține(a) prietenul BLAISE– e fragil ca o trestie, reuniunea a doi oameni este –indiferent de forma și tipul reuniunii- muuult mai fragilă. Povestea imaginată de Adriana Bordeanu nu este tocmai inedită, am mai auzit, am mai citit, am mai văzut filme pe tema acelor schelete (bine și demuuult) ascunse prin dressig room-uri. Schelete care într-un anumit moment –ales de autor/scenarist- plictisite sau enervate să stea degeaba la păstrare, ies să ia puțin aer, provocând crize de diverse facturi și anverguri. Uneori crize mai ușoare, alteori chiar de-a dreptul cutremure familiale sau/și cataclisme conjugale. Totul conform celor scrise în scenarii sau în stele.

O situație existențială (destul de) ciudată dar (destul de) posibilă

Nucleul familiei Munteanu -aflăm la un moment dat- era compus din Mama (Lizica), Tata (Gică) și -oficial- 4 copii: Silvia, Cristi, Andreea și Elena. La aceștia prin căsătoriile copiilor s-au adăugat alți membri, ai familiei extinse. Și, de unde se părea că în familia lărgită totul merge bine, dintr-o dată apare criza: Elena nu e fericită, se consideră neglijată de soț și vrea să divorțeze. Motivul posibilului divorț – soțul Paul este permanent morocănos și certăreț, dar –mai ales- este obsedat să câștige mai mulți bani, muncește prea mult, “stă prea mult la calculator”, este un adevărat Workaholic. Și cum pentru mulți Workaholismul este mult mai de neînțeles (și poate și mai condamnabil!) decât alcolismul, iată un motiv întemeiat al posibilului divorț.

Temperamentala Elena și workalholicul Claudiu sunt o familie obișnuită, oficială, un cuplu care n-a fost construit pe baza unei pasiuni răvășitoare… sunt oameni buni, oameni de treabă, oameni cum-se-cade dar care, luați de grijile vieții, nu prea mai comunică…  oameni buni luați individual, dar care pot pica (individual!) la testul de bună conviețuire… sau pot co-genera o situație existențială dificilă. Care situație, pentru remedieri necesită intervenția membrilor (mai cu influență ai) familiei, sau chiar o reglementare de către “organele (judecătorești ale) statului”…

Elena, e clar că “nu se simte bine în pielea ei”, și asta, cam de multișor… S-a sconsiderat tot timpul neglijată, mai întâi de părinți în special de tatăl său care se ocupa mai mult de fratele Cristi, căruia îi făcea toate poftele, unele chiar extravagante în raport cu posibilitățile materiale ale familiei… “S-au adunat toate. Nu știu…. Parcă nu-mi găsesc locul” spune cu obidă Elena care e sătulă de regimul de funcționare a familiei (pe principiul “make money, not sex”) care după Claudiu înseamnă doar “casă, muncă, muncă, casă, ca să avem la bătrânețe. Păi și ce facem până la bătrânețe? Nu mai trăim? Că nici sex nu mai facem.”

Viața cuplului Elena-Claudiu dovedește că într-o existență oarecum ordonată, situată în buna medie socială, pot apărea -când nici nu te aștepți- urcușuri, coborâșuri, pante periculoase și curbe existențiale nesemnalizate. “Surprise, surprise!” pare să strige îngerul păzitor însărcinat (se pare) și cu condimentarea existenței cu oarece fapte mai ciudate folosite pe post de sare și piper.

Deși înțelepciunea populară europeană (mă rog, italiană, dar azi întreaga lume este un sat) zice că nu trebuie să te amesteci în treburile unui cuplu nici măcar cu un deget, adică Tra moglie e marito non mettere il dito, părinții Elenei încearcă să-i tempereze elanul de a intenta divorț. Discuția prin care părinții încercau să-i domolească Elenei tentația de a se plimba prin sălile tribunalelor, acea controversă familială pe tema posibilului divorț, pornește de la un schimb liber de opinii despre viață și familie și se transformă într-o ceartă a Elenei cu părinții. În această ceartă agrementată cu diverse reproșuri, o replică scăpată de tatăl său în toiul disputei îi schimbă Elenei complet perspectiva. Într-un moment în care domnul Munteanu Gică-tatăl îi enumera Elenei sacrificiile făcute pentru a o crește și a o educa îi scapă replica “te-am iubit ca pe copilul meu”. Acea scăpare la vreme de supărare îi aprinde Elenei luminițele de alarmă, și-i interzice somnul, ținând-o trează toată noaptea. Cum adică, vine asta“ca pe copilul meu? Mamă, m-ai făcut cu alt bărbat? M-ați înfiat?” o chestionează Elena pe mama sa. Întrebări legitime despre trecutul personal deja îndepărtat și uitat… Eeei, nici chiar așa, uite că doamna Munteanu n-a căzut în păcatul desfătării extra-conjugale, situația este cu totul alta, am putea spune “ceva mai complexă”. Ba chiar, muuuult mai “complexă” pentru că schimbă radical locurile și statutele tuturor membrilor familiei. Pentru că, de fapt, Silvia – sora mai mare pe care pentru modul foarte grijuliu în care s-a ocupat de ea cât a fost mică, Elena o considera ca pe o a doua mamă și pe care chiar o numea “Mama 2” este în realitate “Mama1”…  adică mama biologică, iar “Mama 1” este de fapt bunica. Iar ea, Elena este rezultatul păcatelor tinereții (de fapt ale adolescenței) Silviei. Pe scurt, pentru Elena, “Mama 2” devine “Mama 1”, “Mama 1” devine bunica, ceilalți doi (foști) frați devin unchi… și tot așa… mai mare deranjul la nivel familial. Mama Lizica, tatăl Gică și Silvia cunoșteau adevărul dar nu știau (sau se temeau) să-l destăinuie, dar Elena l-a aflat (aproape din întâmplare) și a fost zguduită… iar când se răcorește cu un “futu-i mama mă-sii” aproape că e dificil de aflat cine e “beneficiarul” actului sexual invocat în tradiționala înjurătură…

Rezolvarea spinoasei chestiuni a divorțului pe care-l dorește Elena care părea marea sa problemă existențială, de care credea că-i depinde viitorul, trece pe plan secundar, mai important i se pare Elenei deslușirea felului în care a venit pe lume și care e de fapt poziția sa în Arborele genealogic (am putea spune chiar “ginecologic”) al familiei. O situație cam încurcată cu acest Arbore ale cărui crengi se re-aranjează, schimbările simțindu-se până la nivelul “rămurelelor genealogice”.

**

Distribuția trimisă în scenă de regizorul Felix Alexa este aleasă cu grijă și satisface din plin cerințele (în unele secvențe, chiar implicare fizică intensă) piesei:

ADA DUMITRU este Elena – în acte fiică a mamei Lizica, dar în realitate fiica Silviei. Elena, personajul central și agentul motor al acțiunii este vindicativă, se află în stare de război cu toată lumea vorba lui Ionesco. Mai întâi cu soțul un băiat bun care n-o bate (poate treaba asta ar fi cotată ca deficiență în societatea românească tradițională) dar nici n-o face să se simtă fericită. Apoi cu părinții care i-au impus un alt mod de viață decât și-ar fi dorit. Pentru că ea s-a născut la oraș, vrea universul citadin, nu fundătura unde -ca s-o citez- “se cacă în fundul curții”. Elenei nu-i place la țară nu se regăsește în mediul rural, viața ei este la oraș, încrâncenată, vehementă în limbaj și cu priviri ucigătoare la început când e nemulțumită de viață, de soț, de părinți, de oraș, de toate, de tot și de toți (O fi oare vinovată monotonia vieții în capitalismul românesc din primii ani ai mileniului III?)… Cu fiecare replică este tot mai supărată pe soț, pe familie, pe lume, pe viață, o supărare care crește în intensitate așa încât mă așteptam ca la întâlnirea cu tatăl Mircea (acela despre care ea credea că “îl doare în cur de ea”) ranchiuna adunată să se descătușeze, să răbufnească într-un maxim al refulării. Dar, ceea ce părea o catastrofă iminentă a fost evitată de puțin printr-o situație emoțională de o intensitate nebănuită, la care nu se aștepta și care o împinge la gesturi de tandrețe… O face să-și schimbe radical atitudinea vizita la atelierul auto dotat cu tot ce e nevoie (truse de unelte de specialitate, chei, șurubelnițe și tradiționalul ciocan… doar rampa lipsește, dar lipsa asta pune în valoare suplețea mecanicului – Gabriel Gheorghe), dar mai ales cu un mecanic foarte cooperant, dispus să ajute, să pună umărul și nouhaul specific la rezolvarea oricărei probleme din domeniul auto. Un tip de treabă, chiar foarte amabil, care-și oferă fără ezitare competențele specifice profesiei, dar dă și dovadă de un coeficient înalt de empatie.

După doar câteva replici, e clar, mecanicul auto Mircea de la Tulcea este un tip de treabă, cu care te poți înțelege, pe care te poți baza. O țigară făcută poștă și câteva replici ajută la detensionarea atmosferei, la calmarea Elenei care părea mânată de aceeași stare de spirit sumbră… o tensiune de profundă neînțelegere cu toată lumea, tensiune care a pus stăpânire pe ea de când și-a aflat părinții adevărați. Și se pare că a înțeles și Elena că uneori e bine să păstrezi scheletele în dulap să nu le scoți a plimbare fiindcă poți cauza –fără să vrei- ditamai deranjul familial (sau chiar social)… Cunoașterea -se știe- are și Dânsa limitele sale și cum bine ne dăscălea prietenul Voltaire, acum vreo două veacuri și jumătate – “La paix vaut encore mieux que la vérité” – sau mai pre limba noastră – “Liniștea este mai de preț decât adevărul”. 

Elena înțelege că în momentul în care a fost concepută părinții săi adevărați Mircea și Silvia aveau cam vârstele “lui Romeo și a Julietei sale”. Adică habar n-aveau că “joaca de-a sexul” poate avea urmări demografice. Și (implicit) familiale. Vehemența cedează brusc și (aproape) neașteptat (dar eternul feminin are resurse pe care nici nu le bănuim) înțelegerii și duioșiei. Pe cunoscutul principiu al înșelătoarei părelnicii – “nimic nu este ce este, totul este ce pare să fie”, e preferabil să lase lucrurle așa cum sunt, să nu mai aducă la suprafață adevăruri generatoare de tensiuni. Traseul Elenei prin piesă s-ar putea rezuma la: cearta cu soțul, cearta cu mama, cearta cu tata, cearta cu sora Silvia și împăcarea cu mecanicul auto (de fapt, tatăl biologic) și –în final- telefonul de împăcare cu soțul. Ei, totul e bine când se termină așa cum zice leitmotivul piesei: “o să fie bine!”. Și ca un bonus urarea de la sfârșitul vizitei la atelierul auto al tatălui – succes în toate!

GOGU PREDA este Claudiu soțul Elenei, băiat bun și muncitor. Atât de muncitor încât omite să-și satisfacă soția care se simte neglijată. Un om absorbit de munca sa, care nu are antrenament pentru sentimente. Îi lipsește -cum poate ar fi zis “colegul” Vasile Voiculescu- “Gimnastica sentimentală”, atât de importantă în viața de cuplu. Claudiu prezentat de Gogu Preda este un băiat de treabă, foarte muncitor care n-a descoperit adevărul simplu ascuns în formula anglo-saxonă “Happy wife, happy life”. Prioritizarea muncii și neglijarea zonei romantice a vieții de cuplu, se dovedește nefastă și poate împinge chiar la destrămarea familiei… De reținut!

CĂTĂLIN MIREA este Tatăl (Gică) în principal om al muncii (fost maistru oțelar), dar și al familiei. Un om care toată viața a făcut ce a știut – a muncit pentru familie și pentru copii (are 4 deși doar 2 apar pe scenă), chiar dacă și-a favorizat băiatul în detrimentul fetelor pe care le-a măritat rapid pe principiul – primul venit interesat – verighetă, casă de piatră și la revedere. Venit dintr-un mediu dur, mai scapă o înjurătură de tipul grijania mă-sii, mai scapă și o palmă conform normelor tradiționale de educare, care prin anii 60-70 dădeau roade. Pe atunci, (într-o perioadă în care întreaga țară era un șantier), dacă țării acesteia îi lipsea ceva, apoi sigur îi lipseau psihologii… care acum abundă!

GABRIEL GHEORGHE este Mircea – mecanicul auto care la 16 ani dintr-o joacă (sexuală) cu Silvia a ajuns tatăl fetiței acesteia, adică tatăl Elenei. O paternitate de care n-a avut habar și despre care nici nu va afla. Cum zice scriptura, Fericiți cei săraci cu informațiile că a lor va fi liniștea sufletească. Un tip de treabă, familist, amabil, serviabil, glumeț și săritor… luat prin surprindere de efuziunea sentimentală a fiicei sale (a cărei identitate n-o va cunoaște), după un moment de ezitare, va răspunde îmbrățișării Elenei și –cu multă blândețe- o va asigura că nimic nu-i prea grav, totul se poate rezolva… Păi, să tot ai un astfel de tată!

IOANA PODĂREANU este Silvia, la început sora mai mare a Elenei (dar și Mama 2), de fapt -cum aflăm pe parcurs- mama biologică a acesteia. Căutând să evite conjunctura nefavorabilă – aproape mușatesciană – “fată mare cu copil mic”, la naștere, Elena este trecută în actele republicii de-atunci ca fiind fiica bunicilor săi Lizica și Gică Munteanu. Între prieteni și cu ceva stimulente oricând se mai poate aranja câte ceva (vreo scutire de armată sau chiar și un certificat de naștere)… Că doar nu se făcea gaură-n cer, Elena tot cetățeancă a republicii urma să fie indiferent de cine i-au fost (declarați) părinții.

VLAD POPESCU este Medicul care-i acordă îngrijiri Mamei Lizica după ce aceasta a suferit un atac de cord. Explică pe înțelesul oricui și folosind doar atâția termeni tehnici cât e nevoie starea internatei de urgență – Mama 1. Sigur pe el, cu un comportament de un profesionalism ireproșabil, e cam încurcat doar atunci când e obligat să refuze atenția (sau poate deja tradiția) – pe care domnul Munteanu ține cu tot dinadinsul să i-o vâre în buzunar, într-o scenă de stânjeneală generală foarte bine lucrată cu bancnotele risipindu-se pe podea.

Fiind surmenat după câteva gărzi Medicul îi asigură pe aparținători că Mama Lizica este în afara oricărui pericol si că “totul va fi bine”. Acest “va fi bine”, rostit de câteva ori pare să fie leit-motivul optimist al unei piese despre un trecut un chiar foarte vesel și lipsit de griji…

MIRELA POPESCU este doamna Munteanu (Mama Lizica), o femeie dedicată trup și suflet familiei și copiilor. Și, nu i-a fost ușor “să crească 4 copii” lucrând în ture. Și nu i-a fost ușor nici s-o treacă în acte ca fiind născută de ea pe Elena – fetița născută de Silvia pe când aceasta era o liceană de 15 ani. În discuția foarte tensionată în care îi spune Elenei cum a venit pe lume Mama Lizica, izbucnind în plâns, își recunoaște limitele și neputințele: “am făcut și noi ce-am putut. Poate o să faci tu mai bine cu copiii tăi. Că noi atâta am putut. Atâta am știut. Că noi suntem proști…” După pensionare, retrasă la țară, are parte tot de muncă în gospodăria proprie dar este torturată și de foarte slaba prezență în viața sa a copiilor care sunt prea ocupați cu viețile lor… Cu acea culpă de ascundere a adevărului cărată în spate prea mulți ani, epuizată de muncă, de atâtea griji și treburi, mai uită să-și ia la timp pastilele, omisiune care coroborată cu stress-ul provocat de divulgarea acelui secret și cearta cu Elena (fosta fiică, devenită nepoată!) duce la un atac de cord și la spitalizare. 

Scenografia semnată de MARIA MIU este dintre cele mai interesante, adecvate și eficiente pe care le-am văzut în ultimii ani pe diverse scene. În doar 2 minute scena se transformă din sufrageria unei case de la țară în salonul de așteptare al unui spital sau în atelier de reparații auto, toate, foarte, foarte credibile, dotate cu tot ce trebuie de la fotografii de familie la distribuitor de apă sau automobil aflat în reparație…

Regia artistică semnată de FELIX ALEXA (care semnează și Ilustrația muzicală și lighting design-ul) mizează pe o distribuție foarte echilibrată și bine aleasă, chiar optimă, judecând după criteriul primordial – actor per rol. Regizorul se joacă permanent cu stările personajelor, personaje care parcurg evenimente ce oferă din plin materie de prelucrat. Foarte bine gradată creșterea tensiunii în scenele de ansamblu cu familia neliniștită de posibilul divorț al Elenei și pe holul spitalului îngrijorată de starea Mamei Lizica internată de urgență după un atac de cord.

**

Pe lângă Historia mare pe care o trăim ca nație și umanitate, fiecare dintre noi are o istorie personală, și să recunoaștem că această istorie la purtător, are și Dânsa destule secrete… Sau măcar ceva pete albe ale trecutului. Un Trecut poate uitat, poate niciodată 100% cunoscut.

Este o piesă cu multe replici tăioase, convingătoare, nu lipsesc derapajele de limbaj, ba chiar aș zice că abundă. Și, ca să zic așa, într-o doară, de la o fată crescută la oraș (și stabilită în capitală) mă așteptam la un limbaj ceva mai urban. Chiar când amăreala (mai reală, mai închipuită) generată de micile insatisfacții ale vieții pare să fie mai multă decât ar putea suporta o tânără a societății zilelor noastre, să reținem că vehemența nu face bine nici la tensiunea arterială, nici la ten și nici la buna conviețuire. Și -cu atât mai mult- la coeziunea familiei (atâta câtă mai este, câtă a mai rămas)… Recunosc, de bună voie că -după ce i-am palpat vehemența și i-am savurat limbajul- dacă eram în locul soțului Claudiu la declarația că vrea să divorțeze aș fi fost tentat să-i spun în mod foarte elegant, “du-te fato, da’ hai, du-te!”. Dar ar fi fost mare păcat pentru că piesa s-ar fi terminat înainte de a începe de-a binelea…

**

Adriana Bordeanu se joacă de-a situațiile pe care le trage dinspre pașnice-normale spre enervante-limită. În trend-ul actual este de bonton (sorry! Este cool!) să arunci ici-colo câte un shit câte un fuck, câte un coño, câte un cazzo, câte un putain și câte și mai câte în limbi mai toate limbile purtătoare de literaturi (inclusiv dramatice) mult mai vechi decât limba noastră cea română… Asta e, progresul înseamnă și infuență, și interferență și conivență și co-existență… Așa că Adriana Bordeanu, nu face excepție de la trend plasează (poate, cu pera mare larghețe) violențe de limbaj, așa că în niciun caz nu va putea fi acuzată de glamourizarea poveștii Elenei din Tulcea și a familiei sale. În acest context este foarte bună și interdicția de a nu primi la spectacol copii care n-au încă buletin, adică n-au avut parte de tortul cu 14 lumânărele. Se consideră -cred- că la 15 ani au auzit de multe ori expresiile uzuale ale vocabularului Elenei (ca de ex “mă fuți la icre”,“îl doare în cur”,“ce pula mea”), expresii pe care le-am auzit (de prea multe ori!) la fete de gimnaziu în autobuzele piteștene… Și eu care auzisem sau citisem câte ceva despre delicatețea și rafinamentul acelei gingașe făpturi – FEMEIA. Dar probabil că lecturile mele sunt cam desuete (dacă un chiar deplasate!) și poate că în ziua de azi finețea și delicatețea, specific feminine, cu înjurături și măscări se întreține…

Autoarea este nu doar improvizatoare ci și trainer (oare vorba asta n-o fi având, și ea, vreun echivalent valah?) de improvizație… o știință sau artă sau o combinație între ele… din punctul meu de vedere este o știință (sau o artă) condamnabilă, fie și doar fiindcă mai toată politica românească… este (im)pură și neinspirată improvizație. Există cursuri de improvizație chiar și pentru dezvoltare personală cursuri care te învață să fii (mă rog, să pari, să lași impresia că ești) spontan și isteț… Pentru că –vorba Inteligenței (Naturale!) – e mai bine să fii pregătit decât surprins…

Cum (poate) ar zice autoarea, spectacolul cu piesa sa „Despre ce nu ştii” (care ar putea face parte din ciclul “Stories from the heart-Longform”) a fost o adiție bună pentru festival și pentru comunitate. Cât despre alegerea distribuției (n-aș spune chiar castingul) a demonstrat că s-a realizat the right call. Ei, asta fu! Și -și mai important!- “cu toții au lucrat la a fi mai buni”. Prin acest spectacol s-a dovedit că dacă trainerii știu carte, meserie și au chef de muncă, iese o treabă bună. Că –vorba des-cântecului milenar- “dacă trainărie nu e nimic nu e!”

**

Ca să termin așa cum am început, nu fără motive întemeiate am ajuns să scriu cronica unui spectacol la multe luni de la premieră. Impedimente generate de agendă sau de starea de sănătate m-au împiedicat să reacționez în scris la spectacolul pe care l-am văzut (de două ori) și care după cum rezultă din cele notate până acum, chiar mi-a plăcut. Un spectacol cu text bun, cu replici contondente, cu situații explozive, cu înfruntări fără mânuși, cu scene de familie credibile. Și -după zeci de minute în care Elena își plânge nefericirea – cu un final (parțial) fericit.

Câte ceva despre
GHINION, dar nu de la SIBIU ci de la VERONA! De la LUCIA VERONA!

2025 – Anul Doamnelor
În maratonul Anului Dramaturgiei Feminine Românești – 2025, maraton desfășurat pe tot parcursul anului și încheiat la jumătatea lunii decembrie, teatrul Al. DAVILA a prezentat 8 premiere ale Doamnelor Dramaturge din România zilelor noastre. Adică, 8 piese noi, și judecând după titlurile anunțate inițial și apoi schimbate, unele texte au fost concepute chiar în anul ce stă să treacă. Și cum am reușit ca (până în momentul când scriu aceste rânduri) să văd 7 din cele 8 piese pot declara -cu conștiința împăcată- că inițiativa echipei manageriale piteștene a fost și valoroasă și apreciată de public. Sper ca în anul ce vine să pot vedea și ultima piesă (Fracturi de Mihaela Michailov) din seria celor 8 pentru a avea o privire completă asupra acestui demers managerial, inedit, curajos și valoros, pentru care teatrul piteștean merită toată lauda.
În cadrul acestui maraton teatrul piteștean a prezentat la sfârșitul iernii trecute (premiera în 28 februarie 2025) la Sala Studio, piesa Ghinionistul de Lucia Verona. N-am văzut prea multe piese semnate Lucia Verona, născută într-o zi de 4 martie (oare cum o fi petrecut aniversarea de junețe din 1977?) la Arad și școlită (bine!) la liceul Ioan Slavici (actualmente Moise Nicoară). N-am văzut, și-mi pare rău, fiindcă judecând după acest GHINIONIST, dar și după dificultățile cărților traduse (Jokai Mór, Karinthy Frigyes, Árpád Göncz, Shakespeare, Ben Jonson) chiar ar fi meritat o atenție mai mare din parte teatrelor românești. E adevărat că s-a bucurat de o atenție (poate ceva) mai mare prin cele străinătățuri, texte semnate de ea fiind puse în scenă la Chicago sau în Franța. Și e foarte bine că autoarea multor texte de diverse facturi de la traduceri, romane polițiste, teatru și până la artă culinară a ajuns și pe scena piteșteană. Câteva dintre operele sale merită să fie menționate: Logodnicul (1978), Dragoste la prima vedere (1984), Luna de pe cer (împreună cu H. Salem) (1985), Noaptea – o comedie albastră (1989), Secretul atomic (1997), Grand Hotel Europa (1998 premiul Asociației Scriitorilor din București, 2000), Povești cu zîne si amanți (2000), Călătoarea și Shakespeare (2005), „Labirint obligatoriu” (2001), “Don Juan și ceilalți” (2005, tradusă în limba franceză, «Don Juan et les autres» în 2006), “Fără canguri” (Tracus Arte, 2009), “Crima de la jubileu” (2010), “Moartea zboară cu low cost” (Tritonic, 2012), “Crimă în centrul vechi”, (Tritonic, 2015), “Crime la festival”, (Tritonic, 2013).
**
Ghinionistul Luciei Verona ne prezintă o zi din viața funcționarului ghinionist Popescu. O zi un din cele standard, o zi mai specială, ziua programată pentru revanșa contra establishmentului. O zi planificată să fie reținută de istoria locală ca o zi de pomină. Piesa ar putea să poarte titlul O zi din viața unui funcționar ghinionist dar prea ar semăna cu O zi din viața lui Ivan Denisovici (celebrul roman al lui Aleksandr Soljenitsin). Ei, și dacă ar semăna, ce? Tot este de menționat pentru că de fapt în amândouă este vorba de o zi din viața în Gulag. Un Gulag sovietic autentic din anii ’50 și un altul cu față veselă, disimulat în democrația României zilelor noastre. Fiecare cu tipul său caracteristic de oprimare a neadaptaților la vremurile noi, a refractarilor la “schimbarea în bine a societății”… De fapt toată acțiunea piesei durează cam 24 de ore și se desfășoară între două toalete matinale ale Ghinionistului Popescu, prima la domiciliul său, a doua – în biroul directorului Gabriel unde fusese închis din nebăgare de seamă… Lucia Verona îi dă cuvântul Ghinionistului Popescu pentru un monolog de început și de sfârșit: “Am reușit să opresc dezastrul… semn rău, toate-mi merg pe dos. De fapt, m-am obișnuit. Chiar m-aș mira să-mi meargă bine ceva. Așa sunt eu, ghinionist”. Așa este, chiar un ghinionist profesionist aș putea spune… Culmea Ghinionului este că deși piesa ni-l desemnează încă din titlu pe cel care ar trebui să fie personajul central, funcționarul POPESCU – GHINIONISTUL, până și locul din prim-planul acțiunii îi este uzurpat de directorul Gabriel și de personajul colectiv, strategic grupat în jurul șefului… Adevărat GHINION, curat GHINIONIST. Dar nici n-ar putea concura cu mai toate fetele firmei alese pe sprânceană, semn că s-a făcut o selecție riguroasă, pe bază de super-competențe! Așa cum se cade în societatea noastră super-eficientă.
Ghinionistul Popescu se pregătește pentru Ziua Revanșei, și-a făcut un desfășurător cu vorbe și fapte menite să-l umilească pe directorul Gabriel. Are toate motivele să fie frustrat pentru că este –cum s-ar spune în popor- “și ne-promovat, și cu banii luați”. Adică pe nedrept sancționat destul de drastic: diminuarea cu 15% salariului pe 3 luni. Diminuarea unui salariu de mizerie care oricum un acoperă necesitățile curente … sau coșul zilnic. Și, mai mult, a fost sancționat pentru o faptă petrecută pe când el era undeva departe, în concediu de odihnă… Ce să mai spunem de promovarea pe care o aștepta zadarnic de vreo două decenii… În locul lui a fost promovată o tinerică provocatoare: “șefa mea, o fâță, o puștoaică de nici 25 de ani cu fusta până-n fund și unghii lungi purpurii… precis s-a culcat cu toți șefii, de-aia o promovează…”
Asta e, soarta, destinul, Karma și voia șefului au vrut altfel; și așa se face că prin concursuri de împrejurări favorabile (și de promovări dificil de explicat) unii/unele se găsesc unde n-ar trebui să fie… În rest, doar.. ghinion, vorba unui fost-președinte de penibilă amintire. Să ne amintim de un refren de cartier pe care-l dacă-l up-datăm și-l adaptăm situației nostre ar deveni: “nu te pune băi cu sistemul, sistemul, că te sancționează băi, te sancționează…”
**
Repetarea, zi de zi a acelorași acțiuni după același orar pare să devină un ritual al înjugării cu inconștiență și voluptate la carul cel mare al societății capitaliste cu față veselă, care-ți permite să trăiești doar dacă o servești și o slăvești. Veselia victorioasă este permanent de circumstanță, să muncești cu zor și spor și să-ți slăvești șefii cam ăsta e sloganul câștigător, asta e cheia succesului zilelor noastre.
Acțiunea piesei e simplă și se petrece într-o întreprindere de Stat, cu o selecționată de favorizați, aleși pe placul șefului, replici în cascadă, cu focus pe personajul colectiv, amorf, costumat în salopete unisex (uniforma muncitorului!) elegante, făcute poate de vreo casă de modă selectă, așa cum se cade pentru o firmă care se respectă. Așadar, o schemă de personal precis “suplă și eficientă” construită probabil pe sănătosul principiu valah “prin noi înșine, dar doar pentru noi și ai noștri”. Cu personal de încredere, dresat, uniformizat, cu reflexe condiționate cunoscute și ușor de anticipat. În centrul Întreprinderii de Stat tronează figura dominantă a directorului general Gabriel, slăvit de angajații săi, periat și masat de secretara sa, apreciat și luat în vedere pentru o eventuală promovare de ministrul de resort, fost coleg de liceu. Este sigur pe sine și pe colaboratori, nonșalant până la răsfăț, berbant cu damele din vecinătate (și din biografia sa sentimentală). Relațiile cu femeile se reflectă direct (și) în vestimentație, orice amănunt contează! Ca să meargă bine noua relație e aproape obligatoriu să schimbe cravata galbenă (aia cu iepurașul yankeu Bugs Bunny) cu una liliachie – cadoul primit de la ACTUALA-Lili.
**
O zi de mare însemnătate pentru Întreprinderea de Stat este Ziua Șefului care are și foncție, și protecție dar și tot apanajul; o adevărată șleahtă de curteni contemporani care –în funte cu secretara- se pare că nu s-ar pricepe la altceva și n-ar avea alt rost pe lume decât să îndeplinească poftele șefului. Dar –se vede că- societatea de azi nici nu-și propune altceva.
Între toți acești curteni eficienți, face notă discordantă doar unu’ Popescu, un individ ușor de categorisit ca refractar la nou, ciudat, asocial… Ne-adaptatul Popescu nu-și află locul și nu-și găsește rostul în acest tip de super-cultură-organizațională, alcătuită întru glori(ficare)a șefului… Sigur că pentru promovare în locul unui astfel de individ este de preferat “o tinerică de 25 de ani cu fusta până-n fund și cu unghiile lungi și purpurii”.
“Satiră timpului meu” s-ar putea sub-intitula farsa tragică pe care ne-o servesc autoarea Lucia Verona și regizoarea Mona Gavrilaș. Dar, propun să nu fim prea drastici cu personajele lor (și nici cu ființele noastre!), viața e scurtă, bucurii avem nu tocmai multe, rutină cât vezi cu ochii… Așa că, haideți să ne bucurăm de ce avem la dispoziție, o aniversare, o onomastică, ceva acolo… Crăciunul vine –din păcate- mai rar, și trece repede… Și atunci când vine, vine și cu posturile adiacente, alea de regularizare (reprimare) a poftelor de diverse tipuri. Așa că angajații se bucură (programat, dar entuziast) de aniversarea șefului, îl felicită, îi aduc ceva cadouri, îi cântă (cam fals da’ merge și așa, că doar nu-s corul Madrigal) “mulți ani trăiască”, beau un păhărel, o cupă, fac o poză, două… și treaba mergeee! Merge așa cum merge, cu toate automatismele vieții de la spălatul pe dinți și savuratul cafelei, până la munca cu aceleași gesturi de rutină cotidiană… Puaah!

Ghinionistul Popescu. Și… ceilalți
Regizoarea Mona Gavrilaș cunoaște bine trupa piteșteană și a știut să aleagă o distribuție potrivită cu personajele textului. Distribuția Ghinionistului cuprinde mai mulți actori (Gogu Preda, Alina Diaconu, Adrian Duță, Petrișor Diamantu, Robert Tudor), actori pe care regizoarea i-a distribuit, în urmă cu ceva timp, într-un spectacol foarte bun – Urmuz de Valeriu Butulescu.
Gogu Preda este funcționarul Popescu, singurul care ține în mână o carte, un veritabil frondeur; este evident un individ periculos care nu se încadrează în disciplina de firmă/socială… Nu se încadrează nici măcar în disciplina călătoriilor cu metroul bucureștean (sau poate, în viitor – clujean-napocean), unde e normal ca toți călătorii să țină în mâini un telefon mobil și în niciun caz -Doamne ferește!- o carte… se dovedește –încă o dată- că Alteritatea este mai mult decât un păcat, este o infracțiune care se plătește scump, poate chiar cu încetarea existenței într-o lume care dacă nu ești ca ea – nu te vrea… Sau, mai precis – te vrea out! Da, out, chiar dacă “evacuarea din lume” se face într-un frumos ambalaj care ia forma armurii medievale primită în dar de directorul general Gabriel de la Adriana – FOSTA… Și într-o scenă care parcă-mi amintește finalul din Once Upon a Time in America, sau mă înșel?
Alina Diaconu – Ex-nevasta Adriana (“FOSTA” cum “respectuos” este numită în literatura de specialitate cancănească a ultimelor decenii fosta soție), este tot ce și-ar putea dori un manager al zilelor noastre: seducătoare, timbru plăcut și ademenitor de sirenă, ochi alunecoși, zâmbet insinuant, decolteu irezistibil, o voluptoasă care cântă cu accente marlymonroești Happy Birthday Mr… Se poate cere mai mult? S-ar putea, dar am cădea în păcatul lăcomiei Că unde abundență e, măcar să fie și (un pic de) temperanță… Fosta nevastă, se simte eliberată după o căsătorie care i-a epuizat pe soții componenți, fiecare fiind obligat să facă față istețimii sau/și șaradelor celuilalt. Cu ocazia aniversării lui Gabriel, Ex-nevasta, -permanent pusă pe șotii cam scumpe, (dar distracția costă)- mai pune la cale o farsă. Nu contează cât de costisitoare, doamna dispune de numerar (cash, adică) suficient cât să-și permită o nevinovată distracție: o armură de cavaler medieval trimisă la sediu, așa ca să se râdă toată lumea… și –mai mult- trimisă fără nicio carte de vizită a expeditorului, așa ca să se interogheze toți, de unde, de la cine, ce-o fi vrând să spună? Expertă în arta relațiilor inter-umane și a necesităților existenței, FOSTA declară ca o instanță a cunoașterii că “shoppingul este cel mai bun medicament pentru depresie”. O fi știind ea ceva…
Cornelia Niculescu este Sonia, o distinsă membră a primului cerc al puterii din firmă care –imună la frământările și vânzoleala de lângă ea- privește cu superioritate nedisimulată peste ochelari. În calitate de psiholoagă a firmei face presupuneri și interpretează (încadrează) cu hotărâre acțiuni și obiecte (inclusiv armura medievală străvezie) în tipare doar de ea (și poate și de tagma sa) cunoscute.
Petrişor Diamantu este rockerul Nae, un personaj ieșit din tiparele admise de firmă, costumat adecvat (poate cam hipserist) și cu libertăți de comportament precum acelea din depărtatul an ’68 (ah, ce vremuri!), bun dansator, dar și având subtilități ale gândirii demne de reținut (de tipul whisky-ul nu este niciodată prea mult!)
Adrian Duţă intră perfect în pielea, costumul și cravata (galbenă cu iepurașul yankeu Bugs Bunny) personajului directorului general Gabriel în jurul căruia se învârte acțiunea, pentru că lumea are nevoie de lideri puternici, respectați, adulați… Un lider care împreuna cu FOSTA chiar formau un cuplu sapiosexual, fiecare fiind sedus de competențele intelectuale ale celuilalt. Este afabil, îngăduitor cu subalternii, pe care-i poftește în biroul său, și-i cinstește de ziua lui… un adevărat șef de tip nou, democrat și luminat. Și chiar și generos, inclusiv cu ghinionistul asocial Popescu, dar doar în reveria acestuia, în visul de revanșă și promovare ca director-adjunct… “Nu știa de-i vis, ori aieve-i ”, vorba poetului… Ei bine, a fost doar un vis, dar ce vis frumos…
Robert Tudor este Ministrul, fost coleg de liceu cu directorul general Gabriel și care deși nu-și mai vede capul de treburi, și-a rupt o bucățică din timpul său și a trecut pentru a-și felicita fostul coleg… Frumos gest, nu? Un prieten din liceu nu te uită chiar dacă ajunge ministru… așa că merită cu prisosință să calce pe covorul roșu întins atunci când trebuie, în fața cui trebuie, și strâns imediat ce nu mai trebuie… mai mult ca sigur pus la păstrare și conservare pentru a arăta impecabil, ca o invitație de a fi călcat cu voluptate, la vreo viitoare vizită ministerială…
Tatiana Serghi este o secretară pricepută, amabilă și foarte promptă în a satisface dorințele/necesitățile șefului, orchestratoarea și dirijoarea foarte dinamică a corului de lingușitori ai directorului. Este un fel de Factotum al firmei cea care-i face (dictează?) agenda de lucru și-i shedulează activitățile zilei directorului general care ce s-ar face fără eficiența și competența secretarei? N-ar mai avea parte nici de un masaj relaxant, nici de cravate călcate… Doar se știe că un șef fără o secretară pricepută la toate, nu e șef decât pe jumătate…
Și dacă Alina Diaconu este FOSTA, Daniela Marinache este Lili, ACTUALA amică a lui Gabriel. O prezență feminină decorativă și plăcută simțurilor, parteneră mai nouă a directorului, aflată poate în acea period of adjustemet… poate și puțin cam geloasă, dar la început de relație își permite să se bosumfle dacă ceva nu-i convine… că așa-i mai pe la început… Oricum, o femeie potrivită (“în lume sunt mai multe femei potrivite decât bărbați potriviți” susținea absurd-aforistic Lucia Verona într-un roman despre Don Juan… și ăilalți) cu statutul social (sau standingul?) al directorului Gabriel, păi altfel cum?
Publicul este invitat foarte aproape de poporul scenei adică de Baletul DAVILA compus din Lorena Sandu, Maria Popa, Ruxandra Dimulescu, Vlad Sandu, Valentin Dobrita, Daniel Maricescu. Baletul și personajele mai sus amintite sugerează foarte bine activitățile rutinei de igienă zilnică, rutina (și) disciplina muncii și a altor activități puse tot în slujba muncii (transportul la și de la locul de muncă). Dar și schematizarea vieții după tipul parizian metro-boulot-dodo (metrou-muncă-somn) care schematizare -după protestele din ultimul an- s-a transformat (sau să zicem, up-datat) în metro-boulot-tombeau (metro-muncă-mormânt).
Coloana sonoră semnată de regizoarea Mona Gavrilaş este ca un schelet sonor care leagă bine tablourile, oferind tot ce trebuie pentru pasaje cursive între momente de tutti sau de monologuri consistente.
Ghinionistul doamnelor Lucia Verona și Mona Gavrilaș este un spectacol cu ritm vioi, fără stridențe, fără abdicări de la bunul simț și bunul gust, jucat cu vizibilă și contaminantă plăcere de distribuția adusă pe scenă. Viziunea regizorală a Monei Gavrilaș a oferit un spectacol mișcat, sprințar, vesel, despre o realitate mai puțin veselă, ba chiar opresivă, o realitate înconjurătoare depersonalizatoare, dar acceptată cu condamnabilă nonșalanță de o majoritate zdrobitoare…
Coregrafia semnată de Andreea Drugulescu aduce în scenă, mișcare, multă și foarte frumos ordonată mișcare. Care mișcare de grup dă bine pe scenă și servește spectacolul mai ales așa cum e combinată (contrapunctată) cu ceva panseuri din înțelepciunea cotidiană, de uz curent, de pe la Hyper-market (utilitarism de zi-cu-zi, imperios necesar, nu Kant, fie la ei acolo!)
Scenografia semnată de Miruna Varodi reușește -fără să folosească cine știe ce resurse costisitoare- să sugereze ba un birou directorial, ba o masă de restaurant, ba un mijloc de transport în comun, ba o măsuță de toaletă, esențială pentru lucrările de înfrumusețare (la domiciliu! ale doamnelor din poveste… Iar cadoul primit din directorul Gabriel din partea Fostei – acea armură medievală- este cam tot atât de transparentă pe cât de străvezii erau, pe vremuri (prin anii ’90 ai trecutului veac), cabinele telefonice din București. Practic, o armură doar imaginată… dar de mare importanță în acțiunea piesei; și în destinul Ghinionistului!
… și cred că nu i-ar strica nimănui o documentare la fața locului (scenei) despre ce-i acela ghinion și cam cum să-l eviți. Parol!

*Cristian Sabău

Ba-i chiar aici… la DAVILA!

*Cristian Sabău

Prin prezentarea piesei Furnici de Saviana Stănescu, Teatrul „Alexandru Davila” a mai parcurs o etapă în frumoasa inițiativă de a oferi publicului un florilegiu de lucrări dramatice  recente, scrise numai de dramaturge. FURNICI este (încă) o piesă tare, cu subiect mondializat actual (ce poate fi mai mondializat decât visul american?), în care actorii (dar și spectatorii invitați în mușuroi) s-au simțit bine. Jucată și răs-jucată, piesa FURNICI (pentru noi) sau ANTS (pentru ei – The Yanks, vorba unui minunat film al lui John Schlesinger care cântărea diferențele mari de cultură între vorbitorii aceleași limbi) de Saviana Stănescu a avut multiple producții în New York și New Jersey, adică acolo, în zonele NOI, din lumea nouă, în ESTul “Statelor”. Și -în plus- a fost publicată de o editură de marcă din SUA – Samuel French, dar și în România, în volumul “Pentru o femeie barbară”, apărut la editura Tracus Arte în 2022.

După studii de inginerie la Politehnica bucureșteană (și nu la orice secție, chiar la Automatică, adică la acolo unde admiterea era foarte dificilă!), Saviana Stănescu s-a dedicat jurnalisticii și literaturii (în special teatrului) având câteva rezultate notabile. Dar nu s-a mulțumit cu atât, așa că a preferat efervescența Lumii Noi… Ca atare,  plecată/sosită în Lumea Nouă în 2001, autoarea română a început să scrie în engleză și iată că va deveni foarte curând o scriitoare americană (mai exact, yankee!) sfert-seculară. Pentru că și în State, după ce a fost studentă, Saviana Stănescu a devenit profesoară (de studenți!) mai întâi la NYU – New York University – Tisch School of the Arts (școală faimoasă pe-acolo… și mai nou și pe-aici, că doar e din satul nostru global), iar mai apoi la Ithaca College. O fi fost această întoarcere la It(h)aca debutul unei re-startări a creației sale? Se pare că da, pentru că inspirația vine în valuri, tehnica s-a șlefuit, a găsit și antenele de recepție ale subiectelor și vectorii de transmisie ai produsului finit – piesele sale de teatru. Și dacă în debutul său ca dramaturg în România, Saviana Stănescu scria cumva europenește, folosind absurdul și utilizând din plin situațiile domestice ale românilor, în State a fost obligată să-și reconsidere și temele și tehnicile, să le adapteze la viața trepidant-newyorkeză, dar și să satisfacă orizontul de așteptare al potențialului public în general tânar și educat, dar și foarte eterogen ca proveniență. Aparținând în mod cert unui nou tip de avangardă permanentă (poate nu fără o motivație serioasă, ascunsă profanilor, bunica Savianei se numea DADA…), așadar dacă nu chiar dadaistă, că a trecut valul, măcar un pic absurdă, iată ce declara în noua patrie:

“Când am ajuns în Statele Unite, m-am lovit de o realitate a emigrantului. Mi-a fost greu. Mi-a fost greu să o iau de la zero, mi-a fost greu să fiu diferită, să văd că nu sunt recunoscută, că nu sunt considerată de același nivel cu scriitorii de acolo. Așa că am luat-o iar de la zero, am încercat să arăt ce pot să fac, am încercat să învăț de la ceilalți. Cumva, această nouă realitate de care m-am lovit mi-a dat de înțeles că în România eram răsfățată. În România, îmi permiteam să explorez zona absurdului, să evadez în diverse lumi. În America m-am lovit de greutăți financiare, am avut de înfruntat o lume mai dură, mai ales în New York. Cum spuneam, am luat-o de la zero. Am devenit studentă, deși în România eram o scriitoare recunoscută. E ceva puternic în a lua totul de la zero… am trecut și prin niște momente social-politice importante. Iar în America, scrisului meu i s-a mai adăugat o temă: relațiile de putere între țări. Pentru că mi-am dat seama că este vorba de un raport diferit de putere, nu putem compara percepția asupra SUA cu percepția asupra României. Și mi-am dat seama că sunt într-o altă lume, o lume a puterii, o lume a dominației economice, o lume cu probleme de discriminare rasială și de gen, o lume cu altfel de probleme economice decât cele din România. A trebuit să mă adaptez, a trebuit să intru în alt tip de ritm. Firește, în piesele mele au apărut aceste noi realități. Fiind empatică, dacă trăiesc o perioadă într-un loc, voi scrie o piesă care reflectă problemele locului respectiv și ale mediului de acolo, sperând că textul meu va vorbi și la un nivel mai amplu, va avea rezonanță globală…

Poate vine din zona mea jurnalistică, poate vine din faptul că întotdeauna mi-a plăcut să explorez diverse subiecte. Întotdeauna m-au interesat diverse domenii, de la matematică la literatură, de la tehnologia informațieila dans. Și pentru mine, toate acestea se regăsesc în felul în care încerc să scriu teatru. Sunt o fire curioasă, mi se pare important să surprind aceste realități ale momentului într-o piesă. Mi se pare important să creez o situație dramatică, să creez o poveste. ”

**

De la povești cu (și despre) trenuri și infante, numărători pe dos sau apocalipse umflătoare până la cercetări despre (și intervenții în) viața furnicilor nu s-ar putea spune că Saviana Stănescu -pe care cu mândrie putem s-o numim nu doar newyorkeză ci și (un pic, mai pe la începuturi) armâncă argeșeană- nu are o ofertă diversificată pentru orice fel de scenă, pentru orice tip de public. Poate că o justificare a celor spuse/scrise este și faptul că în țara natală, piesele sale au fost montate de regizori cu importantă carte de vizită ca Radu Afrim, Theo Herghelegiu, Anca Maria Colțeanu, Tudor Țepeneag…

**

Se poate spune că fiecare națiune are o narațiune (pentru a putea fi bine înțeles de contemporanii ultimului deceniu ar fi trebuit să zic “o narativă” sau poate –pentru egalitatea șanselor – chiar “un narativ”,) a sa, rezumativă sau/și explicativă; narațiuni cu ceva variațiuni, unele mai realist-psihologice și mai sumbre, altele mai destinse, mai jucăușe, chiar mai frivole, după cum le-a fost (sau poate după cum și-au perceput) istoria. Și dacă noi, românii dădusem culturii vest-europene (mai exact celei franceze) câteva figuri nu doar importante ci chiar de prim rang (să nu mai dăm și nume!), iată că a venit și rândul yankeilor să fie ajutați să se dezvolte în domeniul artelor scenice prin talentele românilor/româncelor care au crezut (sau poate mai cred încă) în acel “american dream”, în faimosul vis american, în multe perioade devenit coșmar.

Hărnicuță ca și furnicuțele sale, ordonată în gândire de parcă ar fi nemțoaică și foarte tenace Saviana Stănescu este -un fel de discipolă- a meșterului de poduri Apolodor damaschinul, o discipolă modernă care aruncă punți peste balta atlantică… ceea ce nu-i rău deloc! Cu condiția ca punțile și podurile chiar dacă sunt metaforice să fie zdravene, să aibă multe benzi pe sens ca să încapă toate vehiculele culturale… Doar prin circulația în ambe sensuri poate evolua Teatrul trans-frontalier, trans-atlantic, trans-național, trans-rasial (sau teatrul în transă) pe care-l cultivă scriitoarea americană de origine română. Un tip de teatru care acumulează, amestecă, amalgamează și adaptează cu ușurință pentru orice scenă și orice (tip de) public teme și subiecte din mai multe culturi spații culturale. Cu foarte multe beneficii: o groază de deschideri, o multitudine de posibilități rezultate din intersectarea culturilor, să le tot folosești. Așadar Construiți Doamnă, construiți punți de legătură trainice, așteptăm cu interessă tăiem panglici (imaginare!), săvedem și să palpăm rezultatele…

Despre opera Savianei Stănescu, o perspectivă cuprinzătoare formula profesoara Diana Benea de la Catedra de Studii Americane a Universității din București (nu știam că avem și așa ceva…), care beneficiind de o bursă Fulbright la New York a urmărit cariera Savianei (și a altor dramaturgi contemporani): „În ultimii douăzeci de ani, Saviana Stănescu a devenit o figură emblematică a dramaturgiei americane, o exponentă a intersecției dintre Est și Vest, dintre culturi și tradiții teatrale diferite, dintre absurdul și carnavalescul est-european și realismul psihologic american. ”

Să nu uităm că nu oricine este primit cu brațele (mai mult sau mai puțin) deschise în țara care exportă democrația. Ca să ți se deschidă porțile trebuie să ai mare noroc, să câștigi la vreo loterie (specializată!) sau/și să poți fi etichetat ca făcând parte din categoria acelor nu prea mulți „Aliens with Extraordinary Skills“ („Străini cu abilităţi extraordinare“ sau mai pe românește străini extraordinar de talentați), că doar de ăștia mai are nevoie Lumea Nouă… Rezumând și aplicând cele mai noi observații unei stră-vechi mantre eminesciene (poate cam uitată astăzi) am putea susține că mai nou,

Ale noastre fete la New York învață

Astăzi, cum se construiește trama…

Dar dacă-n piesă nu-i destulă viață

Și nu-i aplaudată, gata-i DRAMA!

Eei, în general, după ceva dificultăți de debut, totul începe să meargă… Daaa, învață la New York și-apoi aplică cele deprinse… și în lumea largă (și mai ales anglofonă) dar și în țara de origine, ceea ce nu-i tocmai rău… circulă ideile, circulă tehnicile, circulă creatorii… Un indicator al importanței operei scriitoarei bucureștean-newyorkeze este faptul că se fac cercetări și se scriu lucrări despre opera sa, piesele sale nu sunt doar texte de pus în brațele regizorilor ci și în atenția cercetătorilor fenomenului interculturalității tot mai complexe și mai global(izat)e. Și chiar dacă fenomenul noii frontiere est-west (sau invers) se manifestă cu câteva decenii mai târziu decât al celei nord-sud (mă gândesc la fenomenul chicana), este un fapt benefic și o tendință de urmărit cu atenție. Acum când fenomenul amalgamării diverselor arii, curente și tendințe culturale, când temele predilecte ale unor zone se regăsesc (poate cu mici variații) –surprinzător!- și în alte spații atunci chiar asistăm la fenomenul hibridizării culturale. Dar cum acum avem o groază de plante-hibrizi (mulțumim, Miciurin!), avem război-hibrid (bată-i soarta pe cei care-l practică!), ce mai contează un pic de literatură-hibrid în special literatură pentru scenă… Așa că, hibridizați băieți, hibridizați fetelor, hibridizați, hibridizați, ceva tot o ieși! Poate chiar ceva bun!

Sistemul om – furnică

Poate că aș putea să scriu un studiu despre pisici, dar –recunosc-, nu știu prea multe despre furnici. Știu doar că pe la 11-12 ani am trecut printr-o criză mistică panteistă, eram convins că Atotputernicul este peste tot în natură… Chiar și într-o colonie de furnici care au descoperit o fisură în peretele casei unde locuiam (la Petroșani, într-o colonie muncitorească) și au pătruns într-o cămară de alimente unde au dat peste o comoară: niște firimituri. S-au apucat să transporte acele firimituri ca pe ceva de mare preț, cu un entuziasm ordonat, în mușuroiul situat la câțiva metri de zidul casei. Am fost atât de entuziasmat și interesat de modul disciplinat în care acționau, încât părinții mei n-au cutezat să oprească fluxul de transport, au așteptat plecarea mea în vacanța de vară…  În rest, mai citisem despre termitele africane ale lui Jules Verne din acel “Căpitan la 15 ani”, iar mai târziu, “Mușuroiul de furnici” de Paul Henricks un roman polițist de-acum vreo jumătate de veac… Dar în niciuna din operele menționate, furnicile (ca și în fabula lui La Fontaine) nu fac o figură foarte simpatică. Singura ipostază în care o furnică este personaj pozitiv este crăiasa furnicilor (că o fi avut rang de regină sau de împărătesă, nu mai știu, că nici Creangă nu ne spune…) care, cu tot neamul, său îl ajută pe Harap Alb să scape dintr-o mare încurcătură… Așa stând lucrurile dacă atunci când mă interesau furnicile n-am putut fi entomolog,cu atât mai puțin mă pot lăuda că -după ce am văzut piesa Savianei Stănescu- am deveni “furnicolog”.

O lume parfumată… pentru furnici!

Într-un orășel universitar american un băiat și-o fată pun la cale o (mică?) revoluție în lumea furnicilor transformând lucrătoarele în regine. Acum, că băiatul are aproape 50 și e profesor universitar și fata are aproape 30 și e doctorandă, nici că mai contează. Ceea ce contează este că studiile despre “schimbarea comportamentului și tiparului reproductiv” aplicate acelui “fioros animal” care pe latinește se numește Aphaenogaster cockerelli (este că n-ați mai auzit de așa ceva?) au dat roade! Da, au dat roade și acum rolurile sociale ale “fiorosului animal” (care de fapt este furnica și trăiește în comunități ordonate, bine organizate) “pot fi modificate și chimic, nu doar genetic”. S-a demonstrat științific pentru că în experimentul Miei și al profesorului Kohn “lucrătoarele au făcut pui care hrăniți științific pot deveni regine”. Este o adevărată (mică) Revoluție în știință. Unde sunteți voi bărboșilor, Karl, Friedrich și Vladimir Ilici? Unde sunteți să vedeți și să vă minunați că uite chimia poate ajuta revoluția?

Secretul revoluției constă în producerea feromonilor – subsanțe chimice care sunt purtătoare de semnale de disponibilitate pentru reproducere (sau de alarmă). Feromonii pot fi asemuiți cu un parfum (pe care noi nu-l percepem, dar ele “Aphenogasterele”, DA!). Da, din când în când, atunci când le vin poftele, furnicile trăiesc într-o lume parfumată… Și sunt muncitoare, solidare, curate, disciplinate și parfumate; asta fiind situația, despre Aphaenogaster cockerelli, nu poți scrie decâtcusimpatie…

Studiul pe furnici îi poate ajuta pe oameni, se pot trage învățăminte interesante. Există și oarecari asemănări bazate pe disciplină și reprimarea tendințelor asociale – armonia socială depinde de pedepsirea (exemplară? a) indivizilor care trișează. Iar trecerea cu succes de la teorie la practică – transformarea lucrătoarelor în regine ar fi nu doar o revoluție în lumea furnicilor ci ar atrage pentru autoarea experimentului recompensele meritate: poate un post full-time, poate premiu mare, poate o bursă mare…

Personajele unui triunghi științifico-amoros…

… sunt în număr de 3, (că de-aia e triunghi, dar nu din cel clasic!): cele două surori Kara și Mia și profesorul Adam Kohn, foarte apropiat de cele două surori. Kara este sora mai mare, aproape cvadragenară și care după 17 ani de muncă “la bandă” (alături de alți 80 de muncitori) este dată afară (sau “trecută în șomaj” s-ar zice pe la noi). Așa simplu, fără preaviz, doar cu un discurs consolator de tipul: “n-avem ce face, industria nu merge, mașinile nu se mai vând, trebuie să strângem cureaua, ești încă tânără, sigur poți găsi ceva mai bun…” Descrierea în doar două rânduri a unei zile din viața de lucrătoare la bandă a Karei este: “deșteptător, duș, cafea, ou fiert, mașină, fabrică, muncă, muncă, muncă, pauză de prânz, muncă, muncă, muncă, mașină, acasă, duș, cină, TV, pat, somn”. Sigur că după atâta “muncă, muncă, muncă” plus acțiunile întreprinse tot în slujba muncii, rezultă ceva care cu greu poate trece drept viață, crede Kara…și îi dăm dreptate. Definiția condensată de Kara seamănă mult cu sloganul parizian foarte apropiat de realitate “Métro-boulot-dodo” transformat în perioada marșurilor anti-macroniste de-acum câteva luni în “Métro-boulot-tombeau”. O schimbare de slogan, cu destulă acoperire în fapte… “I work all night, I work all day, to pay the bills I have to pay” cânta ABBA, acum vreo jumătate de veac… Ce să-i faci, în State ca și în Franța (și în Suedia) capitalismul înseamnă profit pentru patroni, exploatare pentru angajați, sau poate asta nu se mai învață la școală? E foarte posibil (și consolator!) că și pe acolo, pe tărâm yankeu funcționează doctrina existențială “un șut în fund înseamnă un pas înainte”. Dar, cum veștile rele vin în tandem, Kara, după ce a fost dată afară de la muncă, își dă seama că mai e și însărcinată…  O sarcină neașteptată (pe fondul unei neatenții în întrebuințarea anticoncepționalelor!) venită după ce timp de 5 ani, Kara “i-a curățat aura, săptămânal și gratuit” profesorului Kohn în întâlnirile programate într-o cameră de motel. Acolo -între două activități foarte diferite, una la universitate, cealaltă în familie- profesorul Kohn putea practica “sexul fără sentimente”. De bună seamă “sexul fără sentimente”, este –în general – benefic ambilor parteneri… dar, se știe, însărcinat(ă) poate rămâne doar unul dintre ei –de obicei– femeia! Și așa se întâmplă cu această sarcină chiar nedorită, pentru că proaspăta șomeră Kara are cu totul alte proiecte pentru viitorul imediat; vrea să scape de sarcină și să plece la New York, să înceapă o afacere pe care o consideră de mare viitor.

Kara cea însărcinată și șomeră, la o (ultimă) întâlnire amoroasă cu Adam Kohn îl roagă pe acesta să-i ofere Miei un post cu normă întreagă, ceea ce Adam nu poate să facă din cauza legilor și  normelor care reglementează viața universitară americană. Profesorul Kohn are argumente, susține că în țările de unde au venit ei orice șefuț era un mic dictator cu drepturi de promovare, premiere, retrogradare, și (mai ales) sex asupra subalternelor. Că bietele subalterne, dacă-și doreau continuitate pe cartea de muncă erau obligate (nu chiar prin fișa postului!) să presteze pentru șefii lor niscaiva servicii sexuale, era considerat un fapt perfect normal. Dar, în țara tuturor posibilităților așa ceva nu e posibil, sunt reguli stricte, există conceptul de hărțuire, că doar așa e în democrațieeeee!…

**

Încercările disperate ale Miei de a-și împiedica sora să avorteze, inclusiv recurgerea la opinia publică conservatoare prin plasarea unui anunț mobilizator pe zidul casei și pe mașina Karei (“Femeie însărcinată, șomeră, nu o lăsați să avorteze!”), eșuează, “reacția societății” e palidă, “mecanismele de control” nu funcționează. Deși se străduiește din răsputeri, Mia -emigrantă fiind- nu-și găsește niciun job, pericolul de a pierde casa e mare, singura șansă care rămâne este tot profesorul Kohn. Și șansa se joacă sub forma unui mic șantaj negociat de Mia pentru că în țara tuturor posibilităților o palmă peste fund (care pentru unii/unele ar trece drept un gest de apreciere!) poate fi taxată ușor drept hărțuire sexuală cu urmările inerente și –cel puțin- foarte neplăcute. Dacă se mai adaugă -ca bonus!- și că a fost obligată să-l servească pe profesor cu un sex oral (chiar inventat), deja lucrurile iau o turnură mai gravă. Dar, cum profesorul are și ceva antecedente (adică niște reclamații mai vechi) iar socrul nu mai este mai-marele universității, situația devine și mai complicată! Și fiindcă nu te poți pune cu regulile democrației, profesorul Kohn este de acord cu alocarea unui mic ajutor lunar de 4000 dolari ca pensie alimentară (lunară!) pentru copilul care urma să se nască… “Am fost curva lui, merit acești bani”, comentează Kara…

Dar, băiat bun, Adam Kohn face chiar mai mult: obține pentru Mia “bursa decanului”, ei, nu chiar mult, un mizilic de 35.000 de dolari, și ăia în două rate. Nu foarte mult dar suficient ca să le salveze pe cele două surori și să le facă cânte și să danseze pe refrenul aceleași trupe ABBA: “Money, money, money/ must be funny/ in the rich man’s world”. Funny ar putea fi, n-am fost niciodată în pielea vreunui bogătaș, nu pot garanta…

**

Mia simte o presiune, o apăsare, un disconfort care poate că ar putea dăuna performanțelor sale de cercetător științific aspirant la gloria nobeliană. Virgină la aproape 30 de ani, Mia suferă de “Complexul fetei cuminți” cum era intitulat best-seller-ul autoarei de “romane seducătoare” Elle Kennedy după cum îi făcea reclamă NYT (New York Times). Dar, pentru a se salva de “Complexul Virginității”, obsedată de perfecțiune și atentă la orice detaliu, programează științific “Evenimentul” primei experiențe sexuale – “Duminica Pierderii Virginității”. Momentul ales – este exact “în vârful curbei lunare a fertilității între 5 și 8 seara”… cu amendamentul că “dacă totul merge bine se poate prelungi toată noaptea”

Procesul selecției “pentru un mascul sănătos cu care să se împerecheze” este foarte riguros, are în vedere “masculii între 20 și 50 de ani, dar numai din mediul academic” adică să vină dumnealor domnii cu ceva atribute genetice pentru “un mix de natură și genetică”. Curat științific, păi nu? Dar să recunoștem că una-i împerecherea și alta-i iubirea adică “acea ecuație chimică prea complexă și irațională”. Participant (unic!) la selecția lansată public profesorul Kohn este norocosul câștigător al concursului și trebuie să-și facă treaba… Foarte simpatic este tratată scena “procesului de împerechere” cu toate etapele sale, de la preludiu și până la “homerun” (un cuvânt care e mai ușor de priceput în liga de baseball) dar și efectul vinului roșu (și/sau al șampaniei) asupra procesului împerecherii… Cine știe, –procesul se petrece într-o altă zonă a mușuroiului- poate că utilizând oarece bed tricks, dezvirginarea Miei a fost etapizată științific ca un ritual frumos. Pentru debutanta Mia, chiar dacă procesul n-a fost chiar ca o mostră de paradis, pare să fi fost plăcut și instructiv. Mai ales că după câteva luni, Mia se laudă cu un abdomen rotunjit… După diverse tipuri de experiențe, cercetătoare tenace, Mia are tot dreptul să se întrebe, oare ce-i poate da aripi unei femei? Banii? Iubirea? Speranța? Visurile? Este foarte probabil –crede ea- că dacă te îndrăgostești îți cresc aripi, devii regină. Așa că, voi, fetelor, munciți ca furnicile și petreceți ca reginele!

**

Creatorii FURNICILOR piteștene

Teodora Colț este Mia pe care o prezumăm ca pe un șoricel de laborator drăguț și muncitor – cercetător pasionat și (aproape) asexuat. Este o fată hiper-activă și zglobie care aproape prin mimetism capătă alura unei furnicuțe foarte hărnicuțe. Cercetarea devine pentru ea adevărată obsesie, cel mai important lucru din viața sa este tiparul reproductiv, se află într-o permanentă stare febrilă, se mișcă non-stop într-un ritm alert. Și poate pentru că după limba maternă și engleza-americană își însușește și limbajul hidrocarburilor, Mia va avea o deschidere largă către noi posibilități de cercetare. După atâta trudă și experimente, va deveni o femeie de știință independentă, o mamă singură fericită și veselă. Și poate își va realiza visul: se va acoperi de glorie (științifică!), având drept țintă (științifică!) nu vreun amărât de premiu al vreunei academii (că doar acum sunt sute!), ci exact premiul Nobel pentru Biochimie. Ei, ăsta da vis, mai ales că ar fi primul Nobel pentru țara de origine, oricare ar fi aia!

Ioana Podăreanu, este Kara, cea i-a fost și soră dar i-a ținut loc și de mamă surorii mai mici. A fost ocrotitoarea Miei în care a văzut potențialul realizării profesionale pe pământ yankeu și transformării într-o adevărată personalitate în ramura sa de activitate – Biochimia. Îmbinând plăcerea cu interesul direct, chiar și relația intimă cu profesorul Kohn a fost cel puțin parțial o recompensă pentru acceptarea Miei în programul de cercetare pe un post la care aspirau mulți tineri cercetători promițători. Ei, democrația aia consolidată are și ea câte o fisură, câte o crăpătură, și un mic serviciu intim poate face ca selecția pentru un post să fie optimă… Dar, bursa decanului o salvează și pe Kara eliberând-o de grija de mamă față de surioara Mia și oferindu-i un bun restart pentru o altfel de viață. O viață nouă, newyorkeză,

dedicată dezlegării misterelor existențiale folosind cu inteligență și inspirație cele 78 de cărți ale TAROTULUI. Toată lumea fericită, cine spunea că visul american nu e roz?

Cosmin Dominte este profesorul Adam Cohn, coordonatorul tezei de doctorat a Miei și amantul de lungă durată (5 ani!) al Karei. Un tânăr ca bradul și cu talent cât carul cu multe roluri în picioare atât pe scenă și pe (marele) ecran, un actor care convinge cu fiecare replică, cu fiecare gest. Când a venit în State, Adam Kohn a contractat o căsătorie din interes cu Eliza(Beth), fiica președintelui universității, cu 12 ani mai în vârstă decât el. O cetățenie merită o căsătorie ar fi spus –dacă ar fi fost întrebat – regele Henric al IV-lea al Franței. Și-apoi, ce nu face omul pentru cetățenia statului cu cea mai puternică armată și cu cel mai dibaci serviciu de spionaj? Profesorul lui Cosmin Dominte este cinic și seducător, are carismă și e conștient de acest dar al firii. Nici că te mai miri că după ce a fost ani de zile amantul Karei devine (în urma acelei riguroase selecții mai înainte amintite!) agentul deflorator –să vorbim științific!- al Miei. N-aș spune că este sfâșiat de posibile opțiuni contradictorii (sau impedimente etice), dimpotrivă este calm, calculat, știe exact care-i sunt următorii pași în viață, care sunt alegerile viabile. Dar, cum cele două surori și-au împărțit competențele în materie de viață socială și sexuală, să nu facem mare caz de prea generoasa disponibilitate a profesorului, gata să satisfacă unele dorințe (inclusiv intime) ale Miei și Karei.

Regia semnată de managerul Teatrului Național “Marin Sorescu” din Craiova, Alexandru Boureanu a imprimat spectacolului un ritm alert, o mișcare continuă a actorilor care mișună non-stop printre alte zeci de furnici cu care-și împart spațiul existențial – noi, spectatorii. Alexandru Boureanu (deși avea -din plin- ocazia), nu merge pe linia minimei rezistențe artistice, a succesului facil și refuză rezolvările superficiale. Regizorul caută în textul autoarei (și subliniază prin jocul actorilor) acele pasaje care dau profunzime, care aduc tensiune, care subliniază diferențe de vederi/viziuni asupra existenței și maniere fundamental diferite de rezolvare a unor situații conflictuale. Și –culmea!– reușește să-și împace personajele cu propriile lor existențe, poate chiar pentru salvgardarea acelui (astăzi) atât de controversat (și -poate- de compromis) american dream.

Scenografia Mirunei Varodi aduce în mușuroiul de furnici un aflux important de spectatori, care din potențial privitori primesc statutul de participanți activi la zbaterile furnicilor. În care zbateri poate-și recunosc și propriile frământări, proiecte, speranțe, iluzii (mai mult sau mai puțin pierdute). Și ne simțim (noi cei care am dobândit statutul de furnici!) în mod egal frământați de problemele mușuroiului și poate-am dori să contribuim cu ceva mai mult la rezolvarea situției, dar… diktatul textului, mă-nțelegeți, nu ne lasă…

Proiecțiile video realizate de Florin Constantinescu au un rol important în spectacol aducând pentru orice spectator (pardon! Membru al familiei de furnici!) indiferent de locul său în mușuroiul saviano-davilian, clar și net, prim-planul actorilor/ personajelor.

**

„Furnici” este o piesă scrisă cu ironie, cu autoironie și cu un raport variabil între implicare-detașare. Textul ne servește câte ceva și despre feminitate, și despre (dreptul la) avort, și despre dialogul (de multe ori conflictual) dintre sexe, și despre greutatea opiniei publice (a mentalității dominante), și despre relația profesor-student, și despre exploatarea angajaților aflați la cheremul patronilor (și a vătafilor contemporani ai acestora – managerii)… Adică –în mod cert- câte un pic din tot ce frământă omul-furnică al zilelor noastre. De dincolo de balta atlantică, păstrând un set de teme mereu de interes, de subiecte actuale cu variații inedite, Saviana Stănescu anunță o nouă etapă în scriitura sa, o etapă mult mai incisivă, în care analiza este bine temperată de un amestec de (auto)ironie și duoioșie înțelegătoare (spre consolatoare) pentru indivizii bietei specii umane.

Într-o prezentare a piesei, teatrologul Dan-Marius Zarafescu consideră că “dramaturga Saviana Stănescu pune lupa pe alienarea modernă, iar regizorul Alexandru Boureanu o transformă într-un spectacol cu impact emoțional real.” Rezon, MAESTRE, rezon!

Da, textul este bun, regia – inspirată, scenografia – insolită, actorii – seducători, pe scurt este un spectacol de ne-ratat! Mai este de remarcat faptul că spectacolul presupune și efortul de reconfigurare a scenei, adică o activitate importantă a corpului tehnic, ținând cont de faptul că și alte spectacole își așteaptă rândul la întâlnirea cu publicul. Ca atare nu știu câte spectacole ar putea fi programate în scena-mușuroi. Ar fi deci de dorit să vedeți spectacolul cât mai curând, drept care vă fac o propunere greu de refuzat: veniți la piesa cu furnici, cât mai e încă pe-aici… pe la Davila! Nu pierdeți șansa de a vă lăfăi preț de o oră și jumătate în mușuroi, adică într-o scenă mai specializată, mai altfel, mai specială. Profitați, acum e momentul!

Îmi amintesc cu plăcere de piesele dramaturgei româno-germane Ana–Maria Bamberger Pește cu Mazăre, Three O’Clock, Belvedere montate la teatrul piteștean și apreciate de public. Dar și de Taxi Blues piesă montată la Teatrul Național I.L.Caragiale, dar prezentată și foarte premiată la una din edițiile Festivalului Teatrului de Studio de-acum muuulți ani (poate chiar vreo 15… da repede mai trece vremea…). Jucau pe-atunci în Taxi Blues, managerul de azi al teatrului piteștean Dan Tudor (care semna și regia) și Marius Bodochi.

Este, în mod cert, un act de curaj să reiei un succes al spectacolului în care au strălucit acum vreo două decenii Olga Tudorache (1929-2017) și Marius Bodochi, spectacol care a fost aplaudat pe zeci de scene din lumea largă. Un text pe care autoarea l-a scris având în minte chiar figura și viața marii actrițe Olga Tudorache… “Portretul doamnei T” este un text lipsit de tumulturi, de învolburări romantice, care dacă au existat vreodată, au trecut demult, au devenit amintiri numa’ bune de depănat la gura șemineului. Chiar dacă în această piesă nu avem parte de tensiuni, suspiciuni (rezonabile!) de tentative de otrăviri, iar conflictul (atât cât este) a fost doar interior, între așteptări/speranțe și realizări, un pic de patetism nu strică. Zic un pic, adică administrat cu lingurița și nu cu polonicul…

**

Suntem introduși în atmosfera RETRO din salonul marii artiste acum retrase de pe scenă, artista retrăindu-și în singurătate momente de glorie, momente de reverie dar și de delir artistic și/sau amoros, înfiorări și supărări, chestii sufletești de demuuult… dar încă vii atunci când le scoți la suprafață: vii și (uneori) dureroase. Marea actriță se agață de un ipotetic/posibil rol, dar și de paharul cu whisky și de țigara care-i acompaniază plonjarea în trecut cu iubirile, trădările (dar poate e prea pretențios spus, mai nimerit ar fi –de la Caragiale cetire- traducerile) aferente… Poate că în atmosfera astfel creată, trecutul primește un halou care edulcorează faptele și estompează evenimentele mai puțin dorite. În această atmosferă liniștită care îndeamnă la meditație și (poate și la) reculegere, cineva bate (insistent!) la ușă. Este un pictor trimis de un comanditar (rămas secret) să-i facă portretul marii actrițe, un pictor cam din aceeași generație cu fiul actriței, emigrat de multă vreme, departe, (poate chiar) în Australia…    

Primit cu retincență, la început aproape cu ostitilate, pictorul este acceptat, poate mai mult din curiozitate, din dorința de a afla numele comanditarului. De-a lungul celor câteva ședințe de pozat cei doi se apropie tiptil, în pași mărunți unul de celălat. Pictorul își amintește cu șarm și duioșie de episodul său parizian și chiar și de șoricelul supraponderal Balzac co-locatar în mansarda de artist parizian. Un co-locatar care acum are un monument funerar (mă rog, doar o piatră indicatoare) în Jardin de Luxembourg. A fost acel sezon parizian un timp în care multe legături s-au stabilit, dar s-au și rupt. Un timp frumos petrecut cu persoane apropiate de cei doi și evocate în discuțiile lor: Roxana, Silvia, Andrei… Actrița îi face confidențe, vorbește despre parteneri/iubiți din trecutul mai apropiat sau mai îndepărtat (poate că unul dintre ei este chiar misteriosul comanditar…), despre relațiile părinți-copii, despre rebeliunea copiilor care-și vor trasată existența așa cum cred ei de cuviință, dar mai ales despre fragilitatea cuplurilor… Și bine-înțeles avem parte și de o atingere en-passant a subiectului emigrării care este aproape un leit-motiv a pieselor scrise în spațiul dramaturgiei române în ultimele 2-3 decenii. Cei doi mai trec în revistă și câte o glumiță, cum ar fi aceea despre diferențele material-culturale între americani și ruși pe tema percepțiilor foarte diferite despre whisky și ploșnițe (nu v-o divulg, vă las s-o serviți proaspătă, direct de pe scenă!). Între două trăsături de penel și două păhărele cu whisky, pictorul și modelul său, aduc în discuție spusele damnatului Oscar Wilde din “Portretul lui Dorian Gray”, spuse care par să conțină ceva adevăr: “un portret spune mai multe despre pictorul care îl face decât despre subiectul înfățișat”.

Dar… nimic mai dezolant decât întinderea albă, uniformă, un lințoliu al faptelor, o pagină nouă a amintirilor… Acum avem doar amintirea unor întâmplări, nostalgia unor vremuri și fapte, uneori regrete. Când afară ninge liniștit și sârguincios, la ceas de evocare a amintirilor, (poate chiar) de retrăire a stărilor, poate îți pui (și) niște întrebări… Oare de ce am făcut asta, oare de ce am făcut aia? Oare unde și cum am greșit? Fiindcă greșelile, fie acestea penibile sau magnifice, până la urmă tot greșeli sunt… Oare ce (sau cât) să uiți și ce (sau cât) să-ți amintești, aceasta-i întrebarea! Și oare câtă plăsmuire poate încăpea într-o amintire?

Mai există în spectacol și o lovitură de teatru din final (pe care n-o să v-o dezvălui, vă las s-o savurați, sau s-o încasați! Că doar intră în prețul biletului…), care este -într-adevăr- surprinzătoare. Dar chiar dacă este treptat și atent pregătită îmi este greu s-o cred (și) verosimilă, că deh, chiar după zeci de ani de separare, de absență, dragostea de mamă, instinctul matern, legăturile adânci, sau ceva de genul (vorba intelectualului contemporan), ceva tot mai rămâne. Ceva care trebuie să acționeze ca un resort declanșator… Dar, să nu deteriorăm surpriza pregătită de autoare, nu-i deloc de dorit să strici o poveste frumoasă înserând adevăruri deranjante, dar e incitant să te joci cu niscaiva secrete parțial dezvăluite…

**

Ca să avansăm niște ipoteze (dar fără a construi un silogism!), aș zice că această Doamna T bambergeriană deși poartă numele incitantului personaj camilpetrescian din Patul lui Procust, mi se pare că aduce mai mult cu un celebru personaj al lui Karel Čapek, acea “Enigmatică doamnă M”. O enigmatică pe care am văzut-o la Nottara, acum mai bine de o jumătate de veac. Am zis/scris că are aura, alura nu și lucrătura (dramatică) desfășurată de Čapek. Mă rog, aici doamna se numește “T” (poate chiar de la inițiala numelui – poate chiar Tudorache, să nu săpăm mai adânc!), dar în textul propus de Ana–Maria Bamberger tot enigmatică rămâne și tot un “dosar de existență” prezintă, vorba maestrului Camil…

Distribuția trimisă pe scenă dă glas, gest și simțire textului bambergerian, rolurile sunt foarte bine acoperite de “sfânta seriozitate profesională” pe care o cerea actorilor (în mileniul trecut!) Teodor Mazilu.

Mirela Popescu este actrița, la început reticentă și țâfnoasă apoi din ce în ce mai tolerantă, mai cooperantă, mai interesată în stabilirea unei relații amicale. Poate ușoara acreală și dezamăgirea cronică este doar urmarea (firească?) a retragerii de pe scenă sau consecința unei maternități percepută ca incomplet realizată, ca pe un proces întrerupt înainte de a fi fost desăvârșit. Sau poate, împletirea realizării profesionale la cel mai înalt nivel (ca artistă) cu semi-eșecul ca mamă a atras pierderea sau abandonarea iluziilor… Fiind vorba de o artistă, ne mai putem întreba, oare ce a afectat-o mai mult, Iubirea trădată sau Orgoliul rănit? După rolurile impetuoase din Gaițele sau Cumetrele în “Portretul Doamnei T”, Mirela Popescu își confirmă talentul și profesionalismul într-un rol cu ridicată încărcătură lirică, în acest personaj construit din tușe extrem de fine.

Petrișor Diamantu în rolul pictorului Marius David venit să-i facă portretul marii actrițe se apropie de personaj (dar și de marea actriță) în vârful picioarelor, cu timiditate, ca de un monument de preț, ca de un bibelou gingaș. Se apropie pas cu pas, cu tact, cu discreție dar și cu o tenacitate și determinare demonstrate încă din primul momentul al punerii piciorului în prag (la propriu!). Petrișor Diamantu are resursele artistice și disponibilitatea fizică de a ne face să credem că se concentrează la maxim ca să prindă ceva din sufletul (sau aura) modelului său, sau că înfulecarea plăcintei făcute de actriță este chiar plăcerea pământească supremă.

Foarte elegantă, rafinată chiar scenografia semnată de Cristina Ciucu (de fapt la mai toate spectacolele regizate de Bogdan Cioabă, scenografiile Cristinei  Ciucu au fost puncte foarte tari). Un decor aeristit cu puține elemente strict indispensabile creerii atmosferei… o sofa rococo, măsuța pe rotile cu atât de necesara și utilizata sticlă de whisky, șevaletul pictorului și fereastra cu ninsoarea aferentă (și persistentă). În modul în care a tratat acest text, fără tensiuni, delicat (delicat dar nu dulceag!) l-am recunoscut pe regizorul Bogdan Cioabă cel care realiza pe vremuri (tot) în tușe delicate dar ferme – Dom Juan. Am perceput spectacolul ca pe un menuet, cele două personaje, grațios apropiindu-se treptat sau luând distanța de gardă, în funcție de replici. La atmosfera de reverie contribuie și muzică de fond discretă (un Leonard Cohen, trist și resemnat în fața istoriei/mitului), un fond muzical care îmbie la apropiere, la dans, la încredere…

**

Și ninge, și ninge (“zăpada ne-ngroape” ar zice poetul moldav) și cine nu știe franțuzește ar face bine să învețe pentru că versurile lui Adamo din “Tombe la neige” se potrivesc cel mai bine cu atmosfera creată de regizorul Bogdan Cioabă în spectacolul cu piesa dramaturgei Ana Maria Bamberger: “Triste certitude/ Le froid et l’absence/ Cet odieux silence/ Blanche solitude…” Da, singurătate albă… până-n final… Poate!

**

P.S. Ca trecător frecvent prin Sibiu și Deva pot să mai adaug o informație (curat colaterală!). Cu totul și cu totul întâmplător (așa bănuiesc) numele ales pentru personajul pictorului – Marius David se întâmplă să fie și numele unui important pictor sibian (dar originar din zona Hunedoarei), un artist plastic cu expoziții apreciate de public și critică. Asta da, potriveală!

*Cristian Sabău

Parastasul vesel

*Cristian Sabău

Teatrul Al. Davila a ales ca pagină de debut a stagiunii 2025-2026 piesa “Playlist” de Ema Stere, și –aș zice- bine a făcut! O alegere inspirată, cu un text antrenant, replici savuroase, un pic de nostalgie, ceva tentative de flirt la maturitate, niscaiva observații (curat colaterale!) despre impactul capitalismului asupra personajelor, asupra economiei și asupra relațiilor inter-umane. Toate acestea servite în registru vesel, pe muzica anilor adolescenței și tinereții personajelor, dintr-o epoca în care grijile erau doar ale părinților. Dar de atunci, din acel Illo tempore, peste suma de amărăciuni apărute pe traseul existențial al fiecăruia a mai apărut o treabă foarte puțin îmbietoare: datoria de a participa la înmormântarea colegului de clasă Sebi. Fiindcă acțiunea piesei se petrece “în zilele noastre” și plecând de la observația unui personaj anume că “Maria Tănase era puțin mai mare ca noi când a murit” am făcut niște socoteli (de fapt niște calcule foarte elaborate!) și am ajuns la concluzia că avem pe scenă absolvenți de liceu din perioada anilor 1980 (± 2-3 ani)… Sau, pe undeva pe-aproape…

Ca și în Gaițele lui Kirițescu, inițial “întristata adunare” se înveselește pe măsură ce paharele golește și dacă Sebi și-a dorit ca foștii lui colegi să și-l amintească pe ritm de rock, păi atunci rock să fie! Sau, mai pe înțelesul întregii lumi, Let’s rock again!

După ce “banditul de popă” i-a dus pe cei mai mulți participanți la înmormântare la o speluncă unde avea oarece interese, pentru o comemorare restrânsă au rămas doar 6 foști colegi (“doar ai noștri” cum definește Corina grupul rămas). Cei 6 rămași ascultă CD-ul pe care Sebi l-a dorit ascultat la înmormântarea sa și valuri de nostalgie îi inundă. Din melodie în melodie, din amintire în amintire cei 6 rămași (cam cât o echipă de volei) suprapun muzici cu trăiri, cu evenimente, cu amintiri și confirmă unanim cum că “ce gașcă mișto eram… Cei mai deștepți și cei mai frumoși! Eram speciali! Era special să fii la A!”. Cu toții, până și ambele profesoare (destul de dezabuzate) “achiesează ” (un cuvânt de generație recentă, care precis ar enerva-o pe Corina, acea adevărată  “puristă” a limbii) la această evaluare retrospectivă. Lui Alex chiar îi pare de mirare că “nu s-au cuplat între ei în liceu cum au făcut alții din alte clase”; dar, parcă n-ar fi timpul trecut…

Pe măsură ce CD-ul este ascultat (și dansat) se emit felurite păreri despre ce conține și despre ce ar fi trebuit să conțină; despre Celine Dion, Elton John, George Michael (preferatul Ilincăi), Oasis, ABBA, Annie Lennox, Barbra Streisand, Nirvana, Metallica, despre “muzica de gacici”… Și sigur că orice e de preferat Recviemului lui Mozart, dar ar fi fost de preferay un playlist ceva mai puțin siropos. Dar mai ales îi pune pe gânduri o piesă a formației R.E.M. – Everybody hurts, al cărui mesaj îl percep ca pe un binom inerent condiției umane: trăiești-suferi (mai de una, mai de alta…). Tot e bine că de pe panta întristării nostalgice îi salvează Gloria Gaynor cu al său “I will survive”. E clar toți sunt supraviețuitori, chiar dacă (sau tocmai pentru că) toți cei 6 participanți la adunarea restrânsă de Remember Sebi sunt divorțați. Se mai întâmplă…

Cei 6. Și cu groparul 7!

Regizorul Attila Vizauer nu este la prima colaborare cu teatrul piteștean, cunoaște potențialul trupei și a făcut cum se spune azi alegerea coreactă. Se vede că actorii plonjează cu plăcere în rolurile încredințate, că parcurg textul cu voluptate. Este chiar o bucurie să vezi cum întreaga distribuție :

Mirela Dinu Popescu este Corina, care prin natura funcției își asumă imediat leadership-ul grupului creat ad-hoc, funcție pe care o exercită cu autoritate accentuată, uneori chiar cu tonul unui sergent-major care-și muștruluiește trupa. Corina se mândrește cu simțul datoriei, de-aia o fi și ajuns directoare, dar, din deformație profesională (sau managerială?), are momente de comportament foarte autoritar. Deformarea profesională funcționează cu normă întreagă, nu se poate abține să nu corecteze orice exprimare care nu respectă normele ortografice/ortoepice în vigoare (și nu sunt puține!). Explică pe înțelesul tuturor diferența dintre “vise” și “visuri”, ba chiar, în toiul petrecerii (adică al parastasului!) nu uită să-i atragă atenția Ilincăi că nu i-a prezentat planurile de lecții. Față de colegele Ilinca și Andreea se comportă ca și cum ar fi niște subalterne indisciplinate, aproape că le bruschează, mai că ar putea fi acuzată de bullism… Simțul datoriei pare s-o determine să-i arate lumii o ipostază cam prea scrobită, cam prea scorțoasă. Atitudine care creează o discrepanță vizibilă și ilară între feminitatea evidentă pe care o etalează doar când îi vine cheful (în momente de duioșie tandră față de Vlad) și autoritatea asumată (cu asupra de măsură) ca pe o platoșă socială. Și culmea este că o prind amândouă ipostazele…

Daniela Marinache este Ilinca, “profesoara de bio”, fata silitoare din liceu care a aplicat înțeleptele îndemnuri ale lui Vladimir Ilici, a învățat, a învățat, a învățat… cam degeaba din punctul ei de vedere. În anii liceului sensul vieții pentru ea era biolog marin sau ratarea… Și uite-așa a ajuns… profesoară la un liceu la care colega sa de la “A”, Corina, este directoare… Nemulțumită de viață și de profesie, îl invidiază pe Vlad care (crede ea!) cutreieră mări și oceane și se luptă cu valurile, în timp ce ea stă în clasă și se luptă cu o programă (sau poate “curiculă”) cel puțin nesatisfăcătoare dacă un proastă de-a binelea. Poate că și din cauza asta întârzie să-i dea directoarei Corina, planurile de lecție… Și nu se poate abține să nu se emoționeze când o ascultă pe Barbra Streisand interpretând acel minunat șlagăr “The Way We Were” (să zicem așa cum eram) din filmul proiectat pe ecranele României cu titlul “Cei mai frumoși ani”

Alina Diaconu este Andreea, seducătoarea irezistibilă din liceu care-și perpetuează statutul și la maturitate, o allumeuse matură și experimentată care știe cum să-și exercite atracția asupra bărbaților. Andreea caută posturi provocatoare, este conștientă de atracția exercitată, atracție la care băieții (încă) reacționează (pozitiv!), iar fetele o detectează ca potențială competitoare/rivală. E suficient să vrea să-și aprindă o țigară și toți “băieții dintr-a doișpea A” se-nghesuie să-i ofere foc ca într-un citat dintr-o comedie clasică. Andreea pare mai degrabă un poem primăvăratec decât o participantă la o ceremonie funerară. Pentru alergătura și salturile prin ploaie, spre/dinspre mormântul lui Sebi, mai că ar fi meritat o variantă sexy la un bocet centenar: “Te-am zărit printre morminte-ee/ erai udă și fierbinte-ee…” . Mânată de nu știu ce imbold capitalist și-a încercat și ea norocul în economia post-decembristă, doar că Salonul de Ikebana n-a adus profitul așteptat așa că Andreea (ca și Alex) nu are o situație materială înfloritoare. Mai rău este că Salonul a fost finanțat și de colega Corina (destul de consistent: cu 100.000 euro!) care a pierdut banii investiți. Sigur că se percepe tensiunea dintre Corina și Andreea pentru cei 100.000 euro băgați și pierduți de Corina în “afacerea sigură” propusă de Andreea. Este de înțeles supărarea Corinei care a ajuns să locuiască într-o garsonieră cu confort redus, și aia cumpărată cu credit bancar pe zeci de ani. Dar, -crede Andreea- dacă afacerea a ieșit rău asta e doar o problemă (temporară!) de cashflow, înțelegeți dumneavoastră, se-ntâmplă și la casele/firmele mai mari… E clar că Andreea a luat à la légère afacerea cu salonul și că așa era greu să aibă succes. Dar să nu fim prea aspri cu judecățile și să ținem cont că Andreea este singura mamă… dar care nu-și crește fetița, încredințată de instanță tatălui (să un cercetăm de ce…)

Narcisa Mazilu este Groparul și purtătorul de mesaje (cam războinice!) al “banditului de popă”. Se spune că trebuie să trăiești astfel încât până și groparului să-i pară rău că ai murit; ei bine, în cazul nostru până și groparul apreciază playlista lăsată de Sebi pentru colegii săi: “Ce muzică frumoasă!” Și să uităm că, în cadrul spectacolului, Narcisa Mazilu mai are și un al doilea “job”: este și sufleur…

Dan Andrei este Vlad, frumosul clasei, căpitan de marină care, ca mai toți lupii de mare este fumător de pipă cu tutun olandez (ambalat în Bulgaria!) și amator de licori de-ale din fabricile lui Bacchus. Se spune că atunci când vorbești despre tine faci poezie, așa că Vlad este un pic mitoman, e chiar convins că bate mările și oceanele și nu Dunărea de la Calafat la Sulina sau pe undeva pe-acolo. Ca orice lup de mare are la îndemână, gata oricând să fie livrată unui interlocutor impresionabil o narativă (minunat cuvânt, acest new entry din vocabularul românilor exact ce-i mai lipsea limbii române!) despre mări, oceane, aparatură performantă (japoneză!), furtunile de gradul al “doișpelea” (sau pe-aproape) valurile înalte… Cu sau fără povești despre oceane și valuri, toate fetele (atunci, dar și acum!) par să fie atrase de aura de aventurier a lui Vlad, sunt gata să-l mângâie când pare deprimat sau să-l așeze pe scaun când e prea beat. De la începutul veselei reuniuni funerare Vlad a fost muncit de o problemă de (re)cunoaștere: “Nu-mi aduc aminte figura lui Sebi…”

Robert Tudor este economistul Sorin, omul care a reușit în economia capitalistă, cam singurul cu o stare materială bună. Își privește foștii colegi cu înțelegere amestecată cu un semi-ton de discretă superioritate, fără ostentație. Dar dacă ai noroc la bani, n-ai în dragoste (zicea înțelepciunea populară!) așa că Sorin care a avut succes în afaceri, n-a avut și în amorul conjugal, bifând deja 3 divorțuri (și partajele aferente)… Grijile lui nu sunt de natură materială, mai degrabă este marcat de oboseala presupusă de multele deplasări în interesul afacerilor… Este și singurul care știe că Vlad fabulează (ce furtuni, ce valuri, astea-s povești, literatură…), adică Vlad nu este chiar atât lup de mare cât de Dunăre (ei, de parcă-aia n-ar fi tot apă!). Căsuța sa din Grecia (pentru vacanțe de destindere și uitare a vicisitudinilor afacerilor) îi atrage imediat atenția Andreei care se și propune ca tovarășă pe drumul de întoarcere de la cimitir (Money Talks, cum bine spunea cineva…).

Marius Pieca este Alex – singurul care n-a făcut facultate dar a început de timpuriu “viața adevărată” și “s-a dezvoltat ca om”. Alex care poate dansa Moonwalk (aproape!) ca Michael Jackson, s-a dedicat mediului de afaceri, dar se pare că activitatea nu a luat-o ca pe o profesie, ci mai mult ca un hobby, ajungând un adevărat campion al întreprinderilor ratate, al unor afaceri cu sfârșit scontat…  Din magazinul cu ofertă complexă (și cu atmosfera îmbietoare aferentă!) a lui Alex au rămas doar intențiile, regretele și firma azvârlită într-un cotlon și descoperită de Sorin. Dar, la urma urmei, ce-mi e covrigăria, ce-mi e coaforul, ce-mi e Concept Store-ul, tot o afacere, pierzi, câștigi, negustor te numești… Și dacă mai mult pierzi per total nu-i niciun bai, nația se descurcă ea, cumva și oricum, trebuie să avem și noi faliții noștri… Că-n rest viața curge, mai o revelație, mai un conflict cu “banditul de popă”, mai o stare de tensiune cu groparul, relații inerente afacerii vecine cu cimitirul… Pe lângă multe revelații (cam două-trei pe oră), cu acel Concept Store, Alex a avut un vis mare. Un vis frumos și multe speranțe, dar ceasul rău, jocul intereselor, conspirația mondială și mai ales sabotajul “banditului de popă” i-au năruit visul. Ceea ce nu-l împiedică să danseze și să cânte ca să-și mai amuze colegii, să destindă atmosfera și să ridice coeficientul de veselie al planetei. Dar poate ar fi bine să ne amintim atitudinea asumată în fața dezastrului, de acel personaj suspect de optimist care a fost un balcanic de-al nostru, grecul Alexis Zorba: “da, e adevărat, a fost o prăbușire,… dar ce prăbușire măreață a fost!” Chestie de optică, am zice, sau poate doar de atitudine. Și precum grecul lui Kazantzakis, Cacoyannis și Anthony Quinn, eroii Emei Stere (și ai noștri!) încercă să se lepede de tot ce-a fost rău în viața lor cântând și dansând ca într-un ritual de alungare a gândurilor negre, a nenorocului, a neșansei…

Marius Bălan este “Vocea de dincolo” a lui Sebi purtătoarea mesajului de bun-venit și – cea care rezolva enigma înfățișării fizice a decedatului.

**

Piesa propusă de Ema Stere m-a dus gândul la “Discuție după înmormântare” a Yasminei Reza, dar asemănarea este pur tematică, n-au nimic în comun încrâncenarea sumbră a Yasminei cu veselia de după mormânt a Playlistei propuse de Ema… Doctoriță de-a binelea (adicătelea chiar de profesie medic!), doctor(iță) în filologie, și recalificată la locul de muncă realizatoare de emisiuni culturale la RRC, autoarea Ema Stere este primitoarea gazdă (radiofonică) a intelectualilor români “cunoscuți și merituoși”. Ca romancieră, pentru romanul “Copiii lui Marcel”, (roman a cărui gestație a durat nu 9 luni ci 9 ani!) Ema Stere a trecut de la Premiul Sofia Nădejde pentru literatură scrisă de femei (2020) la Premiul U.S.R. (adică -să fie foarte clar!- al Uniunii Scriitorilor din România) în 2021, evident, pentru aceeași “carte grosuță”… Pricepută la vorbe de cultură (pe Radio România Cultural), în Playlist autoarea Ema Stere practică cu succes ironia când mai fină cu nuanțe nostalgice când ceva mai accentuată (probabil) pentru a lua în răspăr realitatea și a evita monotonia.

Scenografia semnată de Roxana Răduț este atentă la orice detaliu de la mobilierul sărăcăcios și vesela de categorie inferioară al Concept Store-ului până la echipamentul prea puțin adaptat ploii (în cazul Andreei – nici înmormântării) al celor celor 6 dintr-a “doișpea A” Și dacă om fi noi la porțile Orientului, Roxana Răduț ne-a adus și la porțile misterului… ultim. Și acolo la porți de mister ne-a simțit tare bine!

Vava Ștefănescu semnează coregrafia spectacolului și oferă publicului o versiune atrăgătoare, cu momente de solo sau/și de tutti de la varianta personalizată a lui Alex la Moonwalk-ul lui Michael Jackson și mersul împleticit al lui Vlad, până la scenele de euforie generală, generată nu atât de vin și bere cât de mobilizatorul și incitantul cântec al Mariei Tănase – “Aseară vântul bătea”.

Regia lui Attila Vizauer potențează textul Emei Stere, dialogurile sunt alerte, atitudinile personajelor variate, surprinzătoare; ostentative (Corina, Andreea, Alex), reținute (Ilinca, Sorin), sau –în cazul frumosului Vlad – oscilând între discreție și lăudăroșenia stimulată de consumul de vin și bere. La poantele din text, regizorul mai adaugă altele din interpretarea hazlie a acestuia, din gestică. Chiar și din partea economistului Sorin un calcul (complicat ce-i drept!) ca 19×3 necesită recurgerea la tehnica de calcul a telefonului mobil, sau excursiile (aproape dansante!) la mormântul lui Sebi… Spectacolul este un tot bine închegat, un all in one reușit, textul, decorul, costumația, mișcarea scenică și regia se completeză reciproc niciun amănunt nu este neglijat de la crucile din cimitir, firma de tablă ruginită și până la pantofii actrițelor, până la momentele de înfruntare (feminină!) sau de selfie de grup.

Șiii, foarte interesant și conținutul playlistei, conținut lăsat cu limbă de trecere DINCOLO de colegul Sebi. SEBI, acel (fost) coleg despre care informațiile (curat contradictorii!) ajung la spectator mai mult ca impresii vagi, ca percepții aproape șterse de timp, ca zvonuri… Ba că s-a mutat în clasa lor târziu, ba că printr-a noua dansa Moonwalk, ba că era foarte slab, ba că era dodoloț, ba că intrase în politică, ba că o plăcea pe Ilinca și-i aducea ciocolată, ba că era gay, ba că una, ba că alta… Muncit de o problemă de (re)cunoaștere, doar căpitanul Vlad, după ce se îmbată (se dovedește –încă o dată- că dictonul in vino veritas funcționează!) poate formula în mod clar ideea care le dă târcoale tuturor: “nu-mi aduc aminte figura lui Sebi!”… Da, pentru Sebi fiecare dintre cei 6 avea o reprezentare personală, un portret-robot care nu se știe cât se asemăna cu personajul real. Pentru că “moda asta nouă cu sicriul închis și fără nici măcar un portret al celui plecat” n-a fost cu nimic de ajutor în reconstituirea mentală a figurii decedatului… Dar oare de ce atâta diversitate în descrierea colegului Sebi? Oare cum se explică faptul că reprezentarea celui decedat în mintea fiecărui coleg era atât de diferită? Păăăi, cum e și normal autoarea Ema Stere păstreaza poanta pentru final și ne lămurește în ultima replică a piesei. Adică, după aproape o oră și jumătate de piesă, chiar la spargerea chefului de veselă (și dansantă) pomenire avem și noi o revelație, pentru că ultimul mesaj al lui Sebi este: “Bine ați venit la înmormântarea mea, clasa a XII-a B!”! Un mesaj pe care îl aude doar Alex – patronul Concept Store-lui, care-l transmite mai departe, fără a mai fi ascultat de colegii aflați pe picior de plecare: “Băăăi, Sebi nu era cu noi, Sebi era în B!”. Ei, acum ce mare scofală dacă ne-am distrat și noi, oleacă, la mormânt străin?

**

Producția acestui spectacol pare a fi rezultatul unei antante cordiale între TAD (Teatrul Alexandru Davila) și RRC (Radio România Cultural), o colaborare care până acum s-a verificat ca soluție de succes și n-ar fi rău să avem parte de un à suivre… Pentru că Playlista este un spectacol de succes, benefic pentru publicul care se amuză de situația inedită, aproape absurdă și ilar de tristă în care ajung cei 6 foști colegi de liceu. Momentele de veselie de pe scenă au contaminat publicul (de toate vârstele!) care a reacționat pozitiv un numai la poante ci și la piesele muzicale din Playlist. Așa se face că la ieșire am auzit mai mulți spectatori fredonând “Sfârșitul nu-i aici” adică acea variantă mai plăcută, mai prietenoasă, mai soft a lui Florian Moțu Pittiș la “The Death is not the End” a lui Bob Dylan… Păi e clar că tot noi românii ni’s mai breji, și -să recunoaștem- acest hit este o alegere minunată pentru o cântare la poarta cimitirului… Și dacă, pe vremuri, unii au făcut “Picnic la marginea drumului”, iată că -de-ai naibii ce suntem- facem și noi un Chef la marginea cimitirului… Că doar strămoșii noștri daci priveau moartea ca pe o trecere care merita să fie sărbătorită. Să-i arătăm noi “banditului de popă”, adjunctului său – Groparul, și Doamnei cu Coasa că nouă ni se asta… sau poate ni se aia, da’ de fapt, nici că mai contează. Și dacă, potrivit playlistei -așa cum pe vremuri pretindea Wet Wet Wet-, “Love is all around”, totul e minunat (rețineți -rogu-vă- mesajul pozitiv!), și am putea încheia trimfător cu un vers din “The Winner Takes it All”, ultimul mare succes ABBA  – “Nothing more to say”. Cam asta fu!

PS

“Discriminarea pozitivă” pe care a practicat-o (sau a comis-o) teatrul piteștean promovând (în 2025) numai creații ale dramaturgelor ar trebui să nu fie prea dur sancționată de “organele în drept” fie și doar pentru că a propus publicului piese bune, de actualitate, mai cu tentă politică, mai socială, dar toate cu teme tentante și subiecte care stârnesc interesul publicului. Și care, mai ales, provoacă… multe aplauze!

PPS

Dacă aș fi cu 5 minute mai feminist (sau mai pricinos!) m-aș întreba de ce oare pe afișul spectacolului și pe caietul-program al teatrului numele autoarei este scris cu litere muuult mai mici decât numele regizorului. Ei, trăim în secolul regiei și… noroc că nu-s chiar atât de feminist precum mă laud (uneori!)…

Republica Moldova, august, 2025 (I)

sau cum se vede situația “pe teren”

*Cristian Sabău

Cum se vede “Moldova de dincolo de Prut” de la Bucureşti

Am scris de mai multe ori despre tupeul și superficialitatea cu care ziariști bine-cotați din presa de la București (să nu-i mai tot spunem “centrală” doar pentru ca apare în capitală, pentru că din unele publicații “centrale” au rămas doar ifosele) după câte o vizită de 3 zile în Moldova scriu câteva articole despre situația din republica Moldova. De fapt Republica Moldova pe care o vizitează în (mare) fugă, se rezumă la capitala Chișinău având și -neapărat- o coborâre în “beciurile –cu adevărat- domnești” de la Cricova la degustări de alese vinuri… Plăcută activitate care poate aprinde imaginația dar taie orice legătură cu situația… De fapt în articolele ce sunt publicate prin “presa centrală” situația de la Chișinău ține loc de starea de lucruri din Moldova. Pentru că de la Dunăre și mai nou Marea Neagră până la cel mai nordic oraș important – Ocnița există mai multe Moldove: O Moldova de Sud care are centrul la Cahul dar cuprinde şi Găgăuzia, o Moldova centrală cu centrul la Chişinău (dar și un “sub-centru istoric” la Orhei), şi o Moldova de Nord cu centrul la Bălţi dar şi cu centre mai mici la Edineţ, Briceni, Ocniţa şi Soroca, toate aceste capitale ale raioanelor omonime.Nu numai jurnaliștii români din Bucureşti, dar şi cei moldoveni din “presa centrală” de la Chişinău fac aceeaşi eroare, de a confunda Capitala cu Ţara. Nici nu-i de mirare că de-a lungul multor ani s-au scris destule articole lipsite de o bază de documentare serioasă, ca să zic aşa fără a vedea cum se desfașoară evenimentele – “pe teren”. Cea mai mare eroare a fost făcută atunci când prin anii 2000 s-a presupus (și s-a și spus/scris) ca așa-zișii pro-europeni vor câștiga detașat și au câștigat comuniștii lui Voronin, prietenul de un camion cu vinuri alese al javrei naționale române băsescu. Mai toți moldovenii fără să aibă prea multe informații reale despre situația din Romania l-au susținut cu elan pe același infractor băsescu (mereu albit de complicitatea justiției independente) de câte ori au avut ocazia doar pentru că “ne-a dat pașapoarte românești”. Din păcate, din calcul electoral, mai ales în primii ai ai regimului de triste amintiri și “realizări” băsescu, pașapoartele au fost împărțite și cui le merita și cui nu, fără prea mare atenție la adevăratele intenții (și/sau calcule) ale solicitanților. Și fără vreo discuție despre dorința fierbinte de a primi cetățenia română, dar într-o mascaradă de ceremonie în care între sutele de solicitanți deveniți români erau destui care nu vorbeau românește. Dar băsescu și-a atins obiectivele, a stat la cârma țării (că doar n-a stat Boc!) mult mai mult decât ar fi trebuit (era să scriu “meritat”, dar ar fi fost o mare eroare). Daca ar fi să sintetizăm, răspunsul la întrebarea “Cum se vede Moldova de dincolo de Prut de la București?”, ar fi Păăăi, am putea spune că se vede şi parţial şi deformată (sau “parţial deformată”?)

Cum vedea Republica Moldova secretarul general al Consiliului Europei

Pentru aceia care nu-și amintesc, Thorbjorn Jagland fost prim-ministru al Norvegiei și secretar general al Consiliului Europei (între 2009 și 2019). Viziunea acestuia despre Republica Moldova apărută în prestigioasa publicație The New York Times, urmărea punerea la curent a americanilor cu viața micii republici dintre România și Ukraina. O viziune în care oficialul european după ce le explica americanilor cam unde se afla Moldova pe hartă (și având în vedere cunoștințele “americanului mediu”, bine făcea) din care redăm în continuare câteva aspecte:

„Republica Moldova – o ţară mică, de doar 3,5 milioane de oameni – riscă să devină următoarea criză de securitate a Europei, cu potenţiale consecinţe dincolo de frontierele sale. Fostă republică sovietică dintre România şi Ucraina, RM se află la intersecţia dintre Estul şi Vestul Europei. De la declararea independenţei, în 1991, puterea a oscilat între Partidul Comuniştilor, care a optat mereu pentru legături puternice cu Rusia, şi partidele proeuropene, care s-au exprimat ferm pentru aderarea la Uniunea Europeană. În 2009, proeuropenii au venit la putere şi au înregistrat unele progrese în acest sens. Cu toate acestea, astăzi situaţia este mult mai puţin optimistă. În ultimii şase ani, s-a făcut foarte puţin pentru dezvoltarea economiei ţării şi instituţiilor statului. Corupţia rămâne endemică şi statul încă se află în mâinile oligarhilor, în timp ce veniturile mici au determinat sute de mii de moldoveni să plece peste hotare în căutarea unei vieţi mai bune”

„La sfârşitul anului trecut, un miliard de dolari a dispărut din trei bănci din ţară. Scandalul a ajuns să reprezinte eşecul statului de a proteja interesele cetăţenilor. Puţini cred că cei responsabili vor fi traşi la răspundere sau că banii vor fi returnaţi. Valoarea monedei naţionale a scăzut, ratele dobânzilor au explodat, iar recesiunea s-a conturat. Toată finanţarea din afară a fost suspendată, în aşteptarea acţiunilor concrete în lupta cu corupţia şi stabilizarea sectorului financiar. În cazul în care autorităţile nu reuşesc să îndeplinească cerinţele pentru restabilirea sprijinului extern, ţara se va confrunta cu turbulenţe economice grave. Programele sociale pentru cei săraci şi social-vulnerabili vor fi tăiate chiar înainte de durele luni de iarnă”

Textul politicianului norvegian (politician care nu s-a remarcat prin cine știe ce realizări) cu privire la Moldova de-acum câțiva ani e valabil și acum. Chiar dacă erau doar niște fraze generale încropite de echipa sa, exprimau realitatea, chiar dacă tonul era cam de profesor care-și mustra elevii cam leneși…  Mi se pare mie sau suna nu a încurajare ci a ameninţare, nici măcar voalată? Hai să fim serioşi, o formulare de genul „acest stat capturat de oligarhi trebuie să fie înapoiat cetăţenilor” se aplica foarte bine si Italiei lui Berlusconi si Spaniei lui Aznar si Rajoy.

Este clar ca “pe teren” în timp ce mulţi moldoveni îşi pun speranţele în Bruxelles, aşteptând de acolo salvarea, sunt destui aceia care optează pentru orientarea Moldovei către o Uniune Euroasiatică, în frunte cu Rusia. Dar si unii si ceilalți așteaptă lichidarea așa-zisei elite politice, de fapt ca și în România o adunătură de hoți, de evazioniști de spălători de bani negri, de traseiști politici si devalizatori de bănci cu conturi (grase) prin acele îndepărtate raiuri fiscale. 

„Întrebaţi un moldovean obişnuit cum variază nivelul vieţii sub conducerea diferitor partide şi veţi auzi că nu există nicio diferenţă”, continuă secretarul general al C.E. Cred ca Jagland n-a prea vorbit cu vreun “moldovean obișnuit”, daca ar fi facut-o ar fi avut surpriza de a constata ca “pe vremea lui Voronin nu era atata coruptie ca acum cu europenii astia”

În comentariul său, Thorbjorn Jagland vorbeşte şi despre „jaful secolului” şi urmările acestuia, precum recesiunea economică şi suspendarea finanţării externe. ”dar si despre situatia regionala sumbră dominate de conflictul ucrainean, care alimentează temerile privind reizbucnirea in orice moment a conflictului inghetat din regiunea transnistreană. „În ultimele luni, a existat o deteriorare gravă în relaţiile cu Transnistria, o regiune separatistă de-a lungul părţii de Est a RM, unde locuiesc vorbitori de limbă rusă. Acum două decenii, încurajată de Moscova, Transnistria şi-a autoproclamat independenţa, iar sute de oameni au murit în luptele care au urmat. De atunci, conflictul a fost îngheţat. Cu toate acestea, criza din Ucraina a stârnit temeri privind o eventuală reizbucnire a conflictului. Mulţi din Republica Moldova se tem că Transnistria ar putea deveni următoarea Crimee, anxietate care este alimentată şi mai mult de protecţia Rusiei pentru grupuri din regiunea separatistă. De cealaltă parte, liderii din Transnistria se plâng că Republica Moldova conspiră cu Ucraina pentru a-i menţine sub blocadă economică şi au ordonat mobilizarea armatei din regiune. La această etapă, un conflict militar în adevăratul sens al cuvântului este puţin probabil, dar, într-un mediu atât de tensionat, chiar şi nişte simple încăierări ar putea scăpa de sub control”, mai spunea Thorbjorn Jagland. Ei, niciodată un poți fi sigur, dragă Thorbjorn…
În această situaţie, oficialul european spune că foarte noul Guvern al Republicii Moldova trebuie să acţioneze decis pentru eradicarea corupţiei din instituţiile de stat pentru a nu se repeta “episodul Ucraina”: “nu trebuie să uităm că în Ucraina criza a început de la dezamăgirea profundă a oamenilor faţă de instituţiile politice. Moldova, de asemenea, trebuie să se gândească acum la securitatea democratică. Pe lângă măsurile urgente necesare pentru a stabiliza sectorul bancar, Guvernul trebuie să înceapă imediat epurarea oficialilor corupţi din instituţiile publice. Pentru început, trebuie să fie investigaţi zeci de judecători care au fost acuzaţi de abuz flagrant de putere. Organele de drept trebuie să facă, de asemenea, tot posibilul ca să aresteze persoanele responsabile de fraudele bancare masive. Pentru a oferi oamenilor încrederea că se va face dreptate în aceste cazuri, intervenţiile politice obscure trebuie eliminate din sistemul judiciar. Legea care ar garanta imparţialitatea procurorilor trebuie să fie puse în aplicare fără întârziere. Şi pentru a demonstra că nimeni nu este mai presus de lege, imunitatea de care beneficiază membrii Parlamentului ar trebui să fie redusă… Ca gardieni ai Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, Consiliul Europei va căuta cum să ajute Republica Moldova în efectuarea reformelor conform standardelor internaţionale. În pofida speranţelor diferite privind viitorul RM, atât Uniunea Europeană, cât şi Federaţia Rusă sunt interesate în succesul acestor eforturi. Nimeni nu va avea de câştigat de la un vecin slab, care aduce cu sine găuri negre financiare, crimă organizată şi migraţie necontrolate”, susținea cu temei secretarul general al Consiliului Europei (între 2009 și 2019), norvegianul Thorbjorn Jagland care dădea și câteva indicații/soluții Republicii Moldova pentru a consolida în orice democraţia: „Centrul Anticorupţie, Comisia Naţională de Integritate şi Procuratura Generală trebuie să fie pe picior independent, cu competenţe clare. Vor fi necesare restricţii drastice pentru a nu permite finanţări cu sume mari de bani în politică. De asemenea, vor fi necesare reguli noi pentru a pune sfârşit monopolurilor media şi pentru a oferi jurnaliştilor care critică o protecţie mai bună.” Dacă statul moldovean ar fi „eliberat de corupţie, acesta poate fi transformat. Dar, întâi de toate, acest stat capturat trebuie să fie returnat cetăţenilor” trăgea –acum câțiva ani- o concluzie firească Thorbjorn Jagland.

Cum vede Moldova un “vizitator obișnuit”?

M-as putea defini ca fiind un vizitator obițnuit, fie si doar pentru ca am vizitat Moldova de vreo 25-30 de ori, că am parcurs-o si pe lungime si pe lățime, ca am intrat in orașe si sate unde am vorbit cu moldoveni foarte diferiți ca nivel de instrucțiune (de la simpli țărani si muncitori la liceeni, studenți, agronomi, ingineri, universitari, ziariști, scriitori) și ca opțiuni politice (de la militanți comuniști la militanți “pro-europeni”). Am participat la evenimente de diverse tipuri, de la concerte, spectacole de teatru sau operă, lansări de carte si simpozioane până la nunți, sfințiri de fântâni, înmormântări sau parastase… În plus, citesc frecvent presa moldovenească online și pot zice că sunt -oarecum- la curent cu atât de ciudatele evenimente moldovenești de la accidentul mortal de la vânătoarea din Pădurea Domnească, unde de vină a fost bietul mistreț (din care a ricoșat glonțul ucigaș), dar decedat fiind, nu mai poate da socoteala, până la acel “jaf al secolului” de doar 1 mld de Euro, încă neelucidat… Și nu vreau să uit privatizările care au distrus întreprinderi înfloritoare (mai ales “kolhozuri milionare”) sau le-au adus în patrimoniul unor așa-ziși afaceriști care sunt în proporție de 80-90% doar niște hoți care se îmbracă la marile case de modă și vorbesc precum precupețele din piața (tot mai)  liberă… Chiar am văzut unul dintre acele “kolhozuri –altădată- milionere” din care au rămas doar ruine, mult mai triste decât cele ale strămoșilor daci și/sau romani. Și –încă o dată- generatoare de mare tristețe este o vizită într-o gară fie aceasta capitala Chișinău sau nodul de cale ferată din nord – Ocnița. Ca şi (la noi, românii) CFR-ul si CFM-ul a fost sabotat iar “transporturile pe sina” atat de economice si mult mai putin poluante au fost deturnate spre “transportul pe gumă” poluant și neeconomic dar generator de venituri imediate pentru “întreprinzători”. Mult mai triste, pentru că n-au fost cucerite din afară (sau poate, mai știi vreo indicație, vreun imbold or fi venit…)  Și nu vreau să uit nici prăbușirea vectorilor culturali de tipul librăriilor și a căminelor culturale, la agonia unor astfel de instituții asistând fără să pot face ceva…  Și vreau să amintesc doar de sabotarea şi lichidarea reţelei de librării săteşti “Luminiţa”, adevărate surse de cultură în mediul rural. Nu ştiu dacă se reușise ca fiecare comună (aici se spune SAT) a beneficiat de o “Luminiță”, în vreo 5 sate am văzut vestigiile acestora… Pe lângă care trec zilnic în mașini luxoase oamenii politicii și “liderii” care au pus mâna pe pământurile fostelor kolhozuri… şi prefer să închei acum această primă parte despre realitatea Republicii Moldova, ca să nu mă enervez, şi să-mi crească tensiunea. Pe căldura asta de 35C este total contraindicată orice fel de iritare… Urmarea în numărul viitor…