„Sânge. Sânge.În ce planetă s-a isprăvit şanţul în care oamenii te-au găsit a doua zi? (…)Ştii, Urmuz – boschetul de la şosea, cavou al inimii tale fusese până atunci cameră nupţială a multor nunţi clandestine. Îţi bănuiesc surâsul tău suprem în clipa apăsării pe trăgaci.” – Geo Bogza „La mormântul lui Urmuz”

„Urmuz este cel mai paradoxal scriitor roman. Urmuz e unicul nostru tragic, aproape demn de a fi opus unui Caragiale. Cu un picior în Caragiale, Urmuz e, cu celălalt, la antipodul lui. Urmuz e cel mai plăsmuitor de universuri fictive din literatura noastră, în genere lipsită de mari fantazişti. Urmuz e un scriitor european, un mare cap de serie. Şi apoi, ultima concluzie e tocmai aceea că despre Urmuz, cel mai singur între singuri, abia trebuie să stăm de vorbă“ – George Pruteanu, (România literară, mai, 1970).

Pornind de la acel gând al vajnicului apărător al limbii române – George Pruteanu, Valeriu Butulescu a hotărât, ca DA, trebuie să mai stăm de vorbă! Sau, mă rog să-i înviem personajele și să le punem să discute și cu noi, dar și între ele… Ba, mai mult chiar, să le invităm să ancheteze, să-l ia la rost pe creatorul lor, să-i reproșeze mici defecte de proiectare și construcție sau să-i solicite mici retușuri, îmbunătățiri ale aspectului, stării, perspectivelor, performanțelor…

URMUZ nu este ORMUZ!
Dumitru Demetrescu-Buzău nu este Avram Leib (Leiba) Zissu!
Avram Leib (Leiba) Zissu s-a născut în 1888 la Piatra Neamț, fiind unul din cei 10 copii, al unei familii de evrei. Tatăl său, Pincu Ezra Zissu era contabil de bancă, iar mama sa, Hinda-Lea, casnică. Numele său de familie Zissu (se pare un nume relativ comun la aromâni, de origine greacă) este traducerea românească a numelui idiș Zis (în germană – Süss), adică Dulce. (Să ne amintim că aici, la Pitești am avut un Mihai Zisu, evreu, director la Micromotoare, apoi ministru în guvernul Petre Roman, evreu și el). Avram Leib (Leiba) Zissu a făcut studii religioase iudaice particulare (dar și ca autodidact), a făcut studiile liceale la Piatra Neamț a lucrat și în contabilitatea unei bănci și a început să publice revista evreiască „Egalitatea” de la Iași, oraș în care antisemitismul era puternic. În 1914 organizează o grevă la Banca Moldovei la care lucra din 1910. A fost foarte activ în mișcarea sionistă, a fost un promotor al conceptului de „sionism spiritual”, pe care l-a considerat mai important „sionismul organizatoric”. I-a reprezentat pe evreii nemțeni la Conferința Sionistă de la Galați (1907) și pe evreii ieșeni la Conferința de la București (1912). A contribuit la redactarea, probabil a primei revistă laice în ebraică – „Hamekitz” (Deșteptătorul) din vechiul regat. Mai important este faptul că în perioada 1911-1912 împreună cu Petre Constantinescu-Iași a publicat (la Iași) 6 numere din saptămânalul literar românesc Floare albastră (1911-1912), unde a semnat cu pseudonimul Ormuz. De aici s-ar putea să apară confuzia cu Urmuz adică în acte oficiale – Demetru Dem. Demetrescu-Buzău. O confuzie alimentată și de faptul că ambii au fost avangardiști și cum mai toată avangarda românească era, de fapt, majoritar moldovenesc-evreiască (Sașa Pană, IlarieVoronca, Victor Brauner, Tristan Tzara, Barbu-Beniamin Fundoianu, Gherasim Luca, Max Blecher, Paul Celan, M.H. Maxy), existau toate premisele erorii. Poate a ajutat un pic la acestă eroare și propensiunea către sinucidere a multor avangardiști români (Luca, Celan). Dar, din punct de vedere al confuziei (de neiertat pentru publicații ca Adevărul și Historia!) n-ar mai fi nimic de adăugat în biografia lui Zissu. În 1919 a fondat la București gazeta sionistă Mântuirea. În urma căsătoriei cu fiica unui industriaș, a ajuns la o situație materială înfloritoare, permițându-și acte filantropice. În 1927 afacerile l-au dus la Berlin, dar după instalarea regimului nazist a revenit în România, ajungând chiar președinte al Comitetului Executiv Sionist (între 1941-1944), perioadă în care a facilitat emigrarea evreilor spre Palestina. În timpul regimului comunist, acuzat de spionaj, a fost arestat (în 1951), judecat (în 1954) în procesul sioniștilor, și condamnat la temniță grea pe viață pentru înaltă trădare. În 1956 este eliberat și, emigrat în Israel la Tel Aviv, unde moare în scurt timp, la 68 de ani.
Cât despre adevăratul Urmuz, alias Demetru Dem. Demetrescu-Buzău, acesta s-a născut la Curtea de Argeș, în 17 martie 1883. Numele de naștere al lui Urmuz a fost Dimitrie Dim. Ionescu-Buzău, ulterior definitivat ca Demetru Dem. Demetrescu-Buzău prin adăugarea sufixului –escu la numele de Dimitrie (Demetru, Dumitru), nume sub care era cunoscut tatăl său, medicul Dimitrie (Demetru, Dumitru) Ionescu-Buzău. Mama scriitorului a fost Eliza Pașcani, sora doctorului, chimistului și profesorului la Universitatea din Paris – Cristien Pașcani. Urmuz a avut numeroși frați și surori. Una dintre surorile lui Urmuz, Eliza (căsătorită Vorvoreanu) a fost ulterior o sursă principală de informare despre copilăria și adolescența autorului. Familia s-a stabilit în cele din urmă în București (în zona Antim), unde tatăl său a fost, inițial, profesor de igienă la Liceul Matei Basarab, mai târziu inspector de sănătate al orașului. Tânărul Mitică a fost descris de sora sa ca fiind în mare parte nepretențios și introvertit, fascinat de descoperirea științifică și, încă din anii copilăriei, un cititor pasionat de cărțile lui Jules Verne. Potrivit lui George Ciprian (autorul cunoscutelor piese Omul cu mârțoaga și Capul de rățoi), încă din gimnaziu scriitorul își invita colegii să-i spună Ciriviș (variantă a termenului „cerviș”, însemnând „grăsime topită”) sau Mitică (de la Dumitru).
Numele de URMUZ sub care scriitorul este universal cunoscut a fost ales și impus public de către Tudor Arghezi, cu doar un an înainte ca persoana care- purta să se sinucidă (așa cum am arătat mai înainte, varianta Ormuz, uneori redată ca Urmuz, a fost folosită ca pseudonim și de către activistul sionist și romancierul evreu Avram Leib Zissu). Acest pseudonim – URMUZ care a creat destule controverse și un qui-pro-quo care ar trebui lămurit de o instanță literară serioasă, în niciun caz de Adevărul sau Historia. Cuvântul – [h]urmuz, este explicat de lingviști ca înseamnând „bilă de sticlă” sau „piatră prețioasă”. Acest [h]urmuz este o achiziție cu iz oriental o influență a comerțului cu mărgele din pietre prețioase centrat (focusat am zice azi) pe Strâmtoarea (și insula) Hormuz situată între Persia (Iran) și Peninsula Arabică. O zonă strategică pe unde (ca și în Cornul Africii) mai acționau -cu rezultate bune pentru ei, întreprinzătorii- și pirații… Iar acum acolo acționează flotele NATO, mai ales USA și GB care pentru drepturile omului ucid mii (și zeci de mii) de oameni. Păi nu-i hurmuzian?
**
Intrarea lui Urmuz în istoria literară a avut loc în atmosfera gimnaziului din București. A devenit partenerul lui George Ciprian (Gheorghe Pana C-tin), care a descris mai târziu întâlnirea lor ca fiind importantă: „Nu cred prea mult în destin. […] Însă nu mă pot abține să nu mă minunez cum colegul meu de bancă din gimnaziu, un omuleț de o rară originalitate, a avut o influență masivă asupra vieții mele ulterioare”. El și-a reamintit conversațiile cu „Ciriviș”, unde au dezbătut perfecțiunea sculpturilor antice grecești și a menționat că tânărul Urmuz, spre deosebire de el însuși, privea teatrul ca pe o „artă minoră”. În schimb, Urmuz prefera să participe la concertele de la Ateneul Român și, după cum scrie Ciprian, avea o înțelegere avansată a muzicii.
Elev al Liceului Gheorghe Lazăr din București lazarist (la mare concurență cu saviștii – elevii Liceului Sf. Sava), pentru marele actor Ion Finteșteanu „Era zidit din contraste. Copil amărît, în lipsă; nabab risipitor, în abundență. În orice împrejurare, sclipitor în replică.”
Pentru un alt coleg, poetul și doctorul fără arginți Vasile Voiculescu, Urmuz era „un tânăr genial”, umorul său fiind „cerebral, mai greu de detectat și apreciat”. Cât despre prietenul său Ciprian, criticul George Călinescu l-a descris în anul 1941 ca fiind „un mic Calderon al nostru”.
Gașca celor 4 pahuci-căscați („pahuci”, din verbul iudaic „a căsca”) care îi număra pe Urmuz, pe Ciprian (poreclit Macferlan), Alexandru Bujoreanu (Bălălău) și Costică Grigorescu (Pentagon), se ținea de poante și glume făcut pe seama colegilor, profesorilor dar și a trecătorilor acostați pe stradă. Teribilisme și farse puerile (inclusiv achitarea cu capete de rățoi a unor așa-zise taxe inventate și impuse de pahuci) dar cu care se distrau copios pe seama celor care le ieșeau în cale… Poate că după normele societății de azi ar fi fost acuzați de bullyism, dar pe atunci era doar o joacă copilărească, ușor de trecut cu vederea, încadrabilă la capitolul „rătăciri ale adolescenței”…

România? Ceva între AbsurdCountry, Absurdlandia și Absurdistan
Valeriu Butulescu se joacă (și bine face) de-a adevărul folosind parahreza (cuvât foarte rar folosit, de aceea e bine să îl resuscităm un pic), sau -mai nou zis, ca să priceapă fiștecine – calamburul (adaptarea francezului calembour)- acel joc de cuvinte bazat pe echivocul rezultat din asemănarea formală a unor cuvinte foarte diferite ca sens. Sau -mai bine zis- acea joacă cu discrepanța dintre aparențele și sensurile profunde ale vorbelor pe care le folosim. Poate că am ajuns pe o pantă (prea abrupt) descendentă a istoriei, literatura s-a devalorizat, cuvintele s-au tocit, mesajul ieșit din combinarea lor e distorsionat, unitatea dintre gândire și limbaj e fracturată, existența asta aproape că nu mai are sens, trăiești doar ca să satisfaci –cât poți mai bine- niște trebuințe personale și sociale. Oare chiar trebuie să fie satisfăcute? Oare chiar de la mine așteaptă societatea satisfacerea lor? Oare capacitățile mele nu cumva sunt supra-estimate? Oare existența mea nu încurcă proiectul optimist de realizare a unei lumi frumoase?

Da’ cine mai este și acest Valeriu Butulescu?
Păăăăi, să fie foarte clar, Valeriu Butulescu este probabil cel mai cunoscut scriitor român afară, secvențe importante din opera sa fiind traduse în zeci de limbi (peste 50!), inclusiv în Esperanto… Am cunoscut destui aspiranți la statutul de scriitor, intrigați de nerecepționarea operelor lor de către public, cred că nici măcar de către membrii familiei… Am cunoscut destui scriitori (de fapt doar membri ai unei USR cu porțile larg lăbărțate după 1990) supărați că asupra operelor lor nu s-au pronunțat critici ca Nicolae Manolescu și Alex. Ștefănescu. Sau că marile lor texte n-au ajuns în România Literară… Probabil că nici n-ar fi meritat efortul, timpul și spațiul (tipografic!) consumat curat fără rost.
Ei bine, dacă unii mai sunt încă supărați și acum că au fost neglijați un istoric important al literaturii române de talia lui Alex Ștefănescu trebuie remarcat că același critic l-a perceput ca pe un scriitor important pe Valeriu Butulescu. Iar după debutul editorial al scriitorului petroșenean (înttre timp re-deveni gorjean) Butulescu din 1985 (cu aforisme! – Oaze de nisip) Alex Ștefănescu scria: „Un foarte activ poet, autor de aforisme și traducător din literatura poloneză este Valeriu Butulescu din Petroșani. (…) Rezultatele cele mai bune le obține în aforistică – gen dificil, minat de riscul căderii în ridicol. Valeriu Butulescu evită acest risc, recurgând la ironie, la paradox…”
După 1989, Alex Ștefănescu se apleacă din nou asupra operei lui Valeriu Butulescu, în revista Vatra (9/1992). În articolul „Valeriu Butulescu sau propoziția de aur”, scria: „De peste treizeci de ani, de când citesc literatură, trăiesc cu o prejudecată: că aforismul este un gen minor. (…) Dar într-o bună zi am citit aforismele lui Valeriu Butulescu. Din acel moment genul mi s-a înfățișat într-o altă lumină. Un autor de care nu mai auzisem vreodată mi-a schimbat modul de a gândi. Așa neînsemnat cum pare – pentru că este „de-al nostru”, pentru că are numele terminat în banalul „-escu”, pentru că facem mereu, de sute de ani greșeala de a ne minimaliza propriile merite – Valeriu Butulescu este un mare scriitor. Faptul că se exprimă prin mici texte nu contrazice această calitate (…)… viziunea sumbră, de coșmar („Când prostia prinde aripi se întunecă cerul.”), analiza psihologică profundă, dostoievskiană („În sufletele obscure ura persistă, precum zăpada pe versanții lipsiți de soare.”), ironia caustică, fără replică („Mă plictisesc rar și niciodată singur”.), patriotismul declarat într-o manieră bărbătească („Dacă arborii își schimbă uneori patria de vină sunt numai frontierele.”), umorul irezistibil („Mă tem de moartea întâmplătoare. De aceea evit spitalele.”), pamfletul scris cu vervă, da, cu vervă în numai câteva cuvinte („Unii poeți amintesc de cățeii scoși la plimbare. Orice drum alegi, ei merg înainte.”), paradoxul revelator („Fii imparțial și balanța se va înclina de partea ta.”), filosofia de bună calitate („Curcubeu. Superb arată lumina în faza ei de descompunere.”), povestea unei vieți, un roman în zece cuvinte! („Până la urmă m-au convins să mă las constrâns.”) – iată numai o parte din fațetele acestei opere.”
Tot Alex Ștefănescu scria în a sa Istorie a Literaturii Române Contemporane: „Desființarea cenzurii i-a dat posibilitatea să se manifeste, în sfârșit, impetuos, conform temperamentului său, unui foarte inventiv scriitor din Petroșani: Valeriu Butulescu. A debutat în urma unor lungi și complicate demersuri, în 1985, cu un volum de aforisme de un nonconformism spectaculos, Oaze de nisip, publicat la Ed. Litera. După 1989 el și-a luat revanșa, reușind să pună în circulație până în prezent peste douăzeci de volume (de poezie, teatru, traduceri, eseuri etc.). Dar genul în care a atins cel mai înalt nivel (nemaiatins de alți scriitori români înaintea lui) rămâne aforistica. Mulți critici literari cred că acest gen este prin definiție și în mod iremediabil minor. Se înșală. Dovada o constituie textele ultrascurte, dar de o remarcabilă densitate literară (și uneori și filosofică) semnate de R. Tagore, Fr. Nietzsche, La Rochefoucauld, J. Renard, E.M. Cioran, St. J. Lec ș.a. Lor li se adaugă Valeriu Butulescu, ale cărui aforisme n-au nimic din vetustețea „cugetărilor” atâtor contemporani… Valeriu Butulescu se exprimă prin propozițiile lui disparate (și întotdeauna elegante, ca un nod de cravată bine făcut). Ele acoperă un registru stilistic întins – de la ironia caustică, fără replică, și până la confesiunea deznădăjduită, de la lirismul înalt și până la exuberanța inventatoare de paradoxuri… Românii întârzie să-l descopere pe Valeriu Butulescu. Deocamdată l-a descoperit străinătatea unde – cele aproximativ 2000 de aforisme ale sale (dintre care 200 sclipitoare) i-au fost traduse în aproximativ 20 de limbi.”
Opțiunea de a-l băga în Istoria sa pe Valeriu Butulescu (ca și pe Mircea Bârsilă sau Grigore Vieru, opțiune –după părerea mea de cititor destul de antrenat- absolut justificată) deși contestată vehement de Paul Cernat a fost apărată cu argumente de Alex Ștefănescu: “În România sunt 2450 de membri ai Uniunii Scriitorilor şi încă 4-5000 de autori care nu sunt membri ai acestei organizaţii. Dar Dumnezeu nu distribuie tuturor talentul, ca pe un ajutor social. Din cei 2450 de membri ai Uniunii Scriitorilor, după părerea mea, doar vreo sută sunt scriitori adevăraţi, şi doar vreo zece sunt foarte buni. Ceilalţi au doar meritul că scriu. E bine să existe mulţi oameni care scriu. E bine ca în cultura românească să existe o arie mare de selecţie. Dar nu înseamnă că toţi cei care vor să devină scriitori chiar vor deveni…”
Iar în august 2017 criticul își susținea încă o dată alegerea: “Cine este Valeriu Butulescu? Este cel mai valoros autor de aforisme din Romania, din toate timpurile, și unul dintre cei mai valoroși din lume. Cărțile lui au apărut în toate limbile pământului și pretutindeni au fost comentate cu admirație. A primit – numeroase premii in străinătate. La noi, critica literară, paralizată de snobism, consideră aforismul un gen minor, fără să mai reconsidere vreodată, această idee. Este adevărat in Romania există în momentul de față nu zeci, nu sute, ci mii de autori de cugetări neinteligente și emfatice, de cugetări-kitsch. Drept urmare multă vreme și eu am disprețuit aforismele… Dar l-am descoperit, încă dinainte de 1989, pe Valeriu Butulescu și am fost entuziasmat. L-am citit de-a lungul timpului cu nesaț. Multe dintre aforismele lui le pot reproduce din memorie. ”
Să mai adăugăm un fapt important în societatea românească, mai ales capitalist-mondialistă- și anume că Alex Ștefănescu n-ar fi fost motivat de noua realitate să mai aprecieze scrierile butulesciene, din cauză că au devenit rapid politicieni de orientări diferite, la noi chiar antagonice. Criticul Alex Ștefănescu, militant (și lider) PNȚCD, a jucat pe dreapta eșichierului politic iar dramaturgul Valeriu Butulescu era de stânga, cu Iliescu, Roman… Mai cred că fiecare au avut opțiuni care în timp s-au dovedit erori (și -probabil- dezamăgiri politice), dar asta-i altă poveste. Oricum nu-l uit pe Alex Ștefănescu care acum vreo 10-15 ani a semnat un protocol de colaborare exact cu PDL-ul Elenei Udrea și l-a și teoretizat ca fiind “alianța unui burghez eficient cu o aristocrată săracă”. Acum, care-o fi fost burghezu’ și care aristocrata e greu de spus, dar si-gur, “capitalul de nobleţe” al PNȚCD s-a dus naibii pe apa (prost filtrată a)… Dâmboviței! Aș mai spune și că s-a comis o exagerare, pe care vreau chiar acum s-o rectificăm: scrierile lui Valeriu Butulescu n-au apărut chiar în toate limbile pământului, ci “doar” în vreo 50 (cincizeci)! Așa, ca să se știe!
**
Propun un termen: aforistagiu
Oare cum l-am putea defini pe un autor de aforisme? Ca să n-o mai lungim cu ofertele de label vă propun un termen: aforistagiu! Mi se pare că sună mai frumos, mai neaoș-clasic pe modelul papugiu, sacagiu, cherestegiu, macaragiu, cântaragiu, barbugiu, tablagiu, fustangiu, gargaragiu, cusurgiu, pilangiu, pomanagiu, zarzavagiu, zavragiu, palavragiu și mai noi – bulangiu, papionagiu – ocupații sau/și metehne) și dacă s-ar căuta, s-ar mai găsi… Păi decât –să zicem – aforistician, mult mai bine și mai balcanic, mai de la noi – aforistagiu
Chiar am reținut câteva aforisme butulesciene, pentru că sunt logice, haioase și cu aplicare în societatea de azi: “După căderea comunismului 200 de legiuni dacice au invadat Italia. Răzbunarea lui Decebal”, “De sub cizma rusească am scăpat ușor. De sub pantoful delicat al Occidentului va fi mai greu”, “Soarele biblic are șapte milenii. Gânditorul de la Hamagia – opt. Strămoșii noștri sculptau frumos pe întuneric”, “Atunci când totul a fost dat dracului, dracul a ajuns stăpânul”, “Toate relele ne-au venit de la doi evrei: Adam și Eva”
Am putea spune că “Dincolo de zid” care este un adevărat festival al calamburului, poate fi categorisită ca o tragi-comedie a paronimelor și aforismelor. Sau, mai bine zis o tragi-comedie a paronimelor aforismizate (sau poate chiar aforism-urmuzate). Ofer câteva exemple din multele aforisme presărate (de fapt, plasate strategic) în text: “Idealurile mai mult ne încurcă, banii sunt de preferat; că doar nici o liră nu cântă așa frumos ca lira sterlină…”, “Iertare găsești în cer. Pe pământ avem prescriere. Suntem mereu în căutare de derogare”, “Carnivorele câștigă alegerile de fiecare dată, deși electoratul erbivor e majoritar!”, “Tezaurul național e la ruși! Nouă nu ne-au lăsat decât tezaurul folcloric!”, “Dialogul social presupune un limbaj simplificat, bazat pe lozinci și interjecții!”, “Politeismul este superior pentru că îți oferă șansa de a-ți alege un zeu mai acătării” iar “Smerenia nu e de fapt decât orgoliu speriat”
Sau din categoria Senzațional: A luat foc Foișorul de Foc… la Spitalul Colțea, doi morți au fugit de la morgă… Senzațional! Un domn s-a spânzurat pe Strada Doamnei…
Jocuri de cuvinte de tipul: “La fermă trebuie să fii ferm!”, “Ți-ai pierdut judecata? Te crezi la judecătorie?”, “un destin nu se schimbă ca o destinație!”, “Cu urnele nu poți urni o țară!… Mai degrabă scoți iepuri din pălărie, decât înțelepți din urna de vot… Greu de găsit oameni responsabili într-un spațiu golit de răspundere!”
Dar pe lângă arta calamburului pe care o practică în fel și chip (și diverse variațiuni), Valeriu Butulescu observă foarte atent fenomenul teatral românesc actual și trage concluzii picante: “Teatrul modern este plin de sexualitate. Se copulează aproape în fiecare piesă. Scenele trepidează asemenea TIR-urilor de pe șoseaua de centură… teatrul modern gâfâie și transpiră. E permanent în stare de erecție…”, “În România nu există decât regizori mari”. Spunea cineva priceput în domeniu că aforismul este un maxim de sens exprimat într-un minim de cuvinte, aserțiune pe care aforismele lui Valeriu Butulescu o confirmă pe deplin.

Cine este regizoarea Mona Gavrilaș?
Pe Mona Gavrilaș o cunosc de vreo două decenii dacă nu chiar mai bine. Adică din vremea când foarte tânără lucra cu maeștri ai scenei ca Radu Beligan (ca asistent de regie la Egoistul lui Anouilh) și Virgil Ogășanu (Iona lui Marin Sorescu). După ce s-a ocupat de balene, de vagine (ensleriene), de lecții (ionesciene, tanskiene), de buzunare (vișnieciene), de crăciunuri încarcerate, iată că mai nou se ocupă de pâlnii și locul acestora în ciudata existență unor ciudați reprezentanți ai speciei umane… mă rog, ai speciei umane cu ceva derogări. Mona Gavrilaș este un regizor aparte. Nu s-a așezat sub acoperișul protector al unui teatru de repertoriu, a preferat ca împreună cu Diana Giubernea actrița care-i este partener (și complice) în proiecte teatrale să se inorogească, adică a înființat asociația culturală Inorog Art. Asta doar ca să promoveze în lume –în lumea noastră, românescă- teatrul bazat pe emoție)… Așa se face că după alte animale locale – Rinocer, Colibri în viața teatrală românească avem și un Inorog… să vedem ce mai urmează…
Aș putea zice că o caută cu lumânarea așa cum își caută și textele. ,,Un text aparte, o comedie cu accente dramatice în care erotismul se amestecă subtil cu politicul. URMUZ prezintă o lume bizară. Intrăm, de la bun început, în mintea lui Mitică și vedem toate angoasele, tot vidul interior, toate întrebările care nu mai au răspuns. O lume așa cum o percepe Mitică, adică fără sens. Așa că Moartea devine practic o necesitate, un drum firesc. URMUZ (MITICĂ) este tot mai afectat de vidul interior, de golirea cuvintelor și a faptelor sale. Piesa ne vorbește despre SINGURĂTATE, PRIETENIE ADEVĂRATĂ și CĂUTAREA SENSULUI VIEȚII….Să știm de ce trăim!” (Mona GAVRILAȘ, regizor artistic)

Cine sunt (ur)muzienii piteșteni?
Pentru că așa cum se spune mai nou ladies first, să începem dară cu singura Doamnă din spectacol – Alina Diaconu. Alina Diaconu – este Cordelia (nu fiica regelui Lear!) pe post de fostă soprană, devenită vampă-demimondă cu relații sus-puse și cunoscând în amănunt epidermografia superiorilor bietului sergent de stradă care era cât p-aci să comită o mare eroare… Ca o zeiță a voluptății se joacă de-a seducția și cu Mitică și cu Dragomir. Echipamenul roșu provocator al doamnei Cordelia și înfățișarea de odaliscă – n-au cum să nu zgândăre, să nu genereze “dorinți” (de diverse tipuri), să nu provoace pulsiuni, să nu ridice tensiuni… Pentru că are de întreținut casa soțului său – filosoful Stamate (și pe filosof!), Cordelia se vinde cum poate… își cunoaște valoarea de piață, știe că valorează mai mult decât obișnuitele prințese ale desfrâului… Cordelia, dincolo de zid – este o zeiță-muză inspiratoare, iar în lumea muritoare de aici, doar o amărâtă de prestatoare atrăgătoare… Registrul erotic pe care-l posedă o recomandă pe deplin drept coach (sau măcar trainer) într-ale amorului pentru tânărul Dragomir încă ne-inițiat în acea minunată ARS AMANDI…
Mihai SAVU, Dragomir, plinuț și plin de coșuri este adolescentul timid înscris la școala sexului curs seral cu o educatoare foarte competentă pe care tocmai am descris-o. Timorat de autoritatea paternă, temător de poliție, dar încurajat cu tact de Cordelia, cu toată timiditatea, deprinde (bob-cu-bob) abecedarul amorului… și ar fi făcut pași importanți dacă n-ar fi fost surprins (chiar când era alăptat) de polițistul cartierului…
Ionuț OANȚĂ, este tipul perfect al polițistului de cartier, scrofulos la datorie dar sărac la minte și cunoștințe, grijuliu mai ales să nu se petreacă evenimentele neplăcute în sectorul său. Oricând gata la un abuz dacă rezultă și un ce avantaj personal (fie acesta și sexual, si possible…), dar încremenit în dorință de frica retorsiunilor posibile… Cine știe ce ar putea păți dacă l-ar supăra pe șeful său comisarul Dezideratu (ce nume mai absurd putea găsi întâmplarea?)…
Gogu Preda este chiar de acolo, coborât parcă din biografia lui Mitică-Urmuz. Poate chiar ar trebui verificat dacă un cumva în ADN-ul actorului piteștean există urme din ADN-ul lui Urmuz… Are (aproape) aceeași alură fizică, își însușește și exprimă aceleași simțăminte, însingurarea, dificultatea comunicării. Înconjurat de plăsmuirile sale – personaje ciudate ca aspect și comportament cărora le împrumută din însușirile sale, Mitică se declară complet dependent de pianistul virtuoz Fuchs (dat dispărut și căutat de poliție!) care oferă recitaluri artistic-pasionale de un erotism acaparator, de-a dreptul răscolitoare de simțuri… O lume altfel (nu “ca afară”) în care dacă un pătrunzi n-are rost să mai speri la ceva bun și-ți rămâne doar ultima soluție – încă o… împușcătură! Contra propriei tâmple…
Adrian Duță este Stamate cu centimetrul de croitorie după gât așa cum se cuvine unui fost croitor, care nu uită că totul (inclusiv Lumea) trebuie să fie croit după (justă) măsură. Cu atât mai mult de când fostul croitor a devenit filosof (la domiciliu, cum spunea Mușatescu). Bruftuluit de nevasta sa Cordelia ale cărei capricii un le satisface complet și la timp, e satisfăcut doar de trecerile prin Pâlnia care-l acceptă și-i dă fiori și… transpirație
Petrișor DIAMANTU – este combinația uman-mecanicistă Turnavitu (să fie oare o versiune valahă a expresie tourne-vite?), acel ventilator (de dreapta) care aspiră să ventileze atmosfere mai înalte de pe la vreun minister dar e ținut – împotriva propriei voințe mai la periferie, la munca de jos, într-o cafenea oarecare. Pentru o re-scriere în sensul dorit a traseului său existențial e capabil de orice, chiar și de o tentativă de mituire a autorului său – Mitică…
Robert TUDOR este marțialul general Gayk, bătut de nevastă dar multiplu decorat pentru vitejia demonstrată în timpul repetetelor părăsiri în fugă (sau or fi fost, poate, doar replieri strategice?) a câmpului de luptă. Cu pieptul plin doldora de decorații generalul cu perspective de a ajunge mareșal sau chiar diplomat (ambasador la Moscova! La Moscova!)
Scenografia semnată de Miruna Varodi, servește atât textul lui Valeriu Butulescu cât și mișcarea scenică imaginată de Mona Gavrilaș, iar costumele cu care sunt dotate personajele sunt ilar-tragice, în concordanță cu spiritul vieții și morții lui Mitică-Urmuz și a personajelor sale. Moartea ca salvare ilar-colectivă este chiar o soluție igienizatoare, de însănătoșire a lumii, de epurare a elementelor ciudat-disturbatoare, poate chiar de remediere a unor “disfuncționalități de funcționare” și de etanșare a zidului care separă net lumea reală de celălat tărâm, cel din basme…
**
De la métaphore avant toute chose sau metafora înainte de orice
Iată că am uitat să menționez printre personajele (importante) al variațiunilor pe teme urmuziene datorate lui Valeriu Butulescu un personaj cheie: Pâlnia, acel alter-ego al Vaginului. Autorul textului “prioritizează” în mod arbitrar metafora, nu se mai împiedică de comparații, lucrează curat discreționar, nu ține cont de dreptul egal al cuvintelor și al figurilor de stil (halal democrație literară!). “Pâlnia acel obiect banal dar care și-a creat o poziție dominantă în societate” domină scena, și împarte realitatea în două tărâmuri. Cel de aici pe unde mișunăm noi, furnicuțe muncitoare și docile, și celălalt unde s-a refugiat pianistul virtuoz Fuchs… așa o fi lumea se învârte în jurul Pâlniei, care fiindcă nu e tocmai nouă, mai trebuie întreținută, lubrifiată cu ulei fin de măsline (mentenanța înainte de toate!)… (De dincolo de Pâlnie), Fuchs cu Cordelia formează un duo care generează bucăți muzicale de mare intensitate erotică, cu triluri de soprană care divulgă apropierea de extaz, de mica moarte (doar ca un preludiu al celei adevărate, definitive). Iar în final Fuchs, pianistul virtuoz în jurul căruia se învârte o bună parte din acțiune, dispare (ca și Micul Prinț exupérian, peste ceva timp) cu pian cu tot în natura nemărginită… Și de acolo de undeva “muzica sa radiază cu egală putere în toate direcțiile” și prin forța acelei muzici inspirate “să facă să apară pe această planetă o rasă mai bună de oameni.” Deie Domnul, am putea spune…
Să recunoaștem că traficul prin Pâlnia care se vede de la distanță este cam dificil, nu oricine are acces, nu oricine poate încheia parcursul. Mitică intră cu totul (pe principiul antic- Să rămâi tu sănătos/ că mă duc pe pâlnie-n jos), cu mișcări ușoare apoi convulsive, i se pare că pâlnia se contractă, dar în final nu-l acceptă, i se refuză drumul inițiatic, este ejectat cu operă cu tot… Și –încercând o explicație urmuzian-sexuală- poate că eroul nostru Mitică, într-o ultimă lansare prin acel miraculos tub de comunicație, n-a dorit decât să parcurgă în sens invers dezvoltare, parcurgerea în sens invers a procesul ontogenezei până la infinitul mic (poate acele celulele primare, de la absurdul Urmuz te poți aștepta la orice!). Și poate că în cazul Mitică, nu este vorba de o sinucidere, cum crede polițistul ci mult mai mult: o evadare din realitatea mohorâtă, o auto-exilare într-o altă dimensiune, adică toooocmai pe lumea cealaltă un adevărat ritual de trecere.
**
Câteva zeci de pagini lăsate posterității (să le mulțumim lui Geo Bogza și Sașa Pană!) au provocat –după câteva zeci de ani!- apariția câtorva zeci de cărți de critică care au încercat să cerceteze, să explice și să clasifice (treaba asta cu clasificarea, cu depozitarea în sertarul potrivit, este -poate- o manie) fenomenul URMUZ, pentru prieteni, doar (încă un) MITICĂ.
Pornind de la personajele lui Urmuz, Valeriu Butulescu a creat o ficțiune de gradul 2, adică o ficțiune a ficțiunii. O ficțiune a ficțiunii, interesantă, antrenantă, surprinzătoare. Ușor, ușor, într-o atmosferă destinsă presărată cu dialoguri comice, din aforism în aforism (afurisism spunea -parcă- Mușatescu), ca spectator absorbit de povestea în care Mitică-Urmuz îl vede pe pianistul Fuchs ca pe un colac de salvare, ești copleșit de o avalanșă de vorbe de duh+înțelepciune, (uneori poate mai greu și de reținut și de memorat)… Mai o poantă, mai o cugetare (aforistică!), mai un gest surprinzător, timpul trece, textul curge, spectatorul este fascinat de personaje, mai să ia parte la rebeliunea (colectivă) a creațiilor lui Mitică. Și a creaților (cu un singur “i”) săi, nemulțumiți de drumul existențial care le-a fost proiectat/sortit. Autorul a alcătuit personaje singulare a căror soartă e strâns legată de soarta sa, a creatorului. Personajul central – autorul Mitică e înconjurat, adulat (dar și contestat și admonestat) de propriile personaje care solicită o nimica toată, o mică ajustare a parcursului existențial, că doar n-o fi foc… Costumația năstrușnic-ilară aproape parodiind personajele accentueză o atmosferă de serbare câmpenească, veselă, dar cu final… mai altfel.
E adevărat că avem de făcut față unui text aforistico-calambur(l)esc căruia dacă am căuta ceva să-i reproșăm (conform cutumelor!) ar fi prea marea densitate de conversație aforistică, adică ceva un tocmai ușor de urmărit pentru spectatorul obișnuit, acel spectator obișnuit cu glumițe ușurele despre sex și politică… Să nu uităm: chiar spectatorii cei mai antrenați provin dintr-o lume mercantilă, super-pragmatică focusată pe confort material, departe de vreun țel mai teoretic, mai idealist (să-i spunem).
Să recunoaștem că deși Comic-depresiv spre enervant cum pare la o inspecție vizuală sumară textul lui Valeriu Butulescu este -fără îndoială- acaparant! Mai mult, de acum încolo va fi greu (dacă nu chiar imposibil) de separat opera lui Urmuz de această piesă Dincolo de zid a lui Valeriu Butulescu despre Mitică-Urmuz.
**
L’Absurde? On le trouve partout!
Cum oare s-a făcut că pentru grefierul care s-a sinucis procesul-verbal de constatare a fost întocmit tocmai de un polițist cu nume ciudat – Dezideratu? Să fi fost oare doar o întâmplare, sau lui Dumnezeu îi place să aplice legile Absurdului societății omenești?
În septembrie 1999 la Fabrica de Porțelan ARPO (pe atunci fabrica mai funcționa și în mod cu totul absurd a fost falimentată și închisă de numeroșii specialiști în orice apăruți după 1989, fără ca Primăria să întreprindă ceva pentru a o salva. Aaa, DA, a transformat Curtea de Argeș în oraș regal) din Curtea de Argeș era realizat un set de 6 farfurii din porțelan cu texte din Urmuz în limba română. În același timp în orașul francez înfrățit Nevers, la Faiancerie Girande era realizat (din faianță de Nevers) un set de 6 farfurii cu texte în limba franceză realizate… Poate dacă inițiativa ar fi fost dusă mai departe, am fi putut să-l citim pe Urmuz în timpul prânzului, între chifteluțe și cartofi prăjiți…

Câteva panseuri care justifică timpul petrecut lângă acest creator “ciudat”
Amintidu-și că Ionescu însuşi îl considera pe Urmuz ca fiind un precursor al revoltei literare universale profesorul și traducătorul Giovanni Raimondo Rotirotti (autor al unei teze de doctorat despre Urmuz) adăuga: „Nu întâmplător, a scrie sub semnul lui Urmuz a însemnat, atât pentru Eugen Ionescu, cât şi pentru Tristan Tzara, Benjamin Fundoianu, Ilarie Voronca, Paul Celan, Gherasim Luca şi alţi scriitori avangardişti, un adevărat act de rezistenţă politică, a însemnat un protest ferm împotriva avansării dreptei reacţionare şi xenofobe în România… În acest sens, Urmuz a fost simbolul unei lingua franca, furnizând alfabetul idiomului comun revoluţionar. De aceea, a scrie sub semnul lui Urmuz, a-l traduce pe Urmuz, a-l parodia pe Urmuz a însemnat, mai mult sau mai puţin explicit, pentru mulţi scriitori din România, a comite un adevărat act politic împotriva extinderii gîndirii totalitare şi a anulării libertăţii în secolul al XX-lea.”
“Suprarealismul român este, prin Urmuz, anterior celui francez și independent” – G.Călinescu
“Urmuz este în adevăr unul din premergătorii revoltei literare universale, unul din profeții dislocării formelor, ale gândirii, ale limbajului din lumea asta care se dezagregă azi sub ochii noștri, lume absurdă ca și eroii autorului nostru” – Eugen Ionescu
“Despre scriitorul Urmuz se poate spune că e unic. Bun sau admirabil sunt epitete pentru literatura obișnuită. Creațiilor lui Urmuz nu li se potrivesc decât calificativul UNIC. Uluitoarea lui apariție în literatura noastră a uimit pe toți, a zăpăcit pe cei mai mulți.” – Vasile Voiculescu
“Mare e puțin spus. El este întemeietorul literaturii absurde, înaintea tuturor celor care au scris în genul acesta în Europa. Prin zbuciumul lăuntric, prin curajul de a un cere vieții vreun confort oarecare, prin sfârșitul tragic și puritatea aspirațiilor, Urmuz stă lângă Eminescu. Urmuz a plătit cu viața literatura pe care a scris-o și de aceea este atât de autentică.” – Geo Bogza
Poate tocmai fiindcă a fost INDEPENDENT, PREMERGĂTOR, MARE, UNIC, dar numai în posteritate, avangardistul și revoluționarul Urmuz s-a sinucis la 23 noiembrie 1923, la București. O fi dorit să ajungă mai repede POSTUM…
În acest context nu e de trecut cu vederea rezolvarea regizoarei Mon Gavrilaș care a propus ieșirea sincronă (și în masă) din existența asta nesatisfăcătoare, simplu, fiecare cu pistolașul lui roșu (am pistolul meu/ mă sinucid când vreu/ dar și mai bine ar fi/ cu toții de-am muri), dar toți odată, solidaritatea motivează… Marele poet Charles Baudelaire a fost –puțini sunt cei care știu- (și) un important traducător și critic. Atunci când a tradus din Edgar Allan Poe și l-a prezentat publicului francez, a notat că există scriitori care poartă cuvântul nenoroc scris cu litere misterioase în cutele sinuoase ale frunții. Cred că este și cazul lui Urmuz…
**
Ca o desprindere de accentuata depresie simbolistică din „țara tristă, plină de humor”și
trecerea spre un modernism ceva mai robust, peste doar 7 ani (adică în 1930) în volumul „Cu voi” al lui George Bacovia, se află poemul Epitaf. Un poem care pare să descrie foarte bine situația pre-mortală a lui Urmuz: Aici zac eu/ un solitar/ ce-a râs amar/ și-a plâns mereu/ cu-al meu aspect/ făcea să mor/ căci tuturor/ păream suspect… Să fi fost oare aura, haloul acelei vremi triste o boală cronică a societății timpului pe care mulți o edulcorează în expresia fericitul interbelic? Sfârșitul unicului, avangardistului și revoluționarului URMUZ, retras benevol (doar cu un pistol) în neființă a fost răspunsul răspicat la oferta nesănătoasă (spre nocivă a) minunatei societăți românești de-acum un veac. Pe care cu elan o re-trăim acum!