NO WORRIES, CĂTĂLINICIKA!
de Adelina TOMA
sau poate mai nimerit:

The Incredible and Sad Tale of Innocent BIG APPLE and his Heartless Harasser KATE (of Romania)

“În avalanşa de premiere de la teatrul piteștean” cum bine zicea scriitorul și jurnalistul Dinu Grigorescu într-o cunoscută revistă și (aproape) pro-activă – RINOCERUL, începând din martie 2025 a fost prezentat pe scena piteșteană spectacolul “America nu crede în lacrimi”
cu titlu alternativ “No worries, Cătălinicika!” de Adelina Toma. Și fiindcă titlul “America nu crede în lacrimi” prea seamănă (adică, de fapt este chiar o copiere) a titlului unui film sovietic din anii de sfârșit a URSS – “Moscova nu crede în lacrimi”, a fost ales pentru următoarele spectacole un titlu mai captivant – “No worries, Cătălinicika!”
Adelina Toma face parte dintr-o generație de dramaturgi, din “Școala de la TNB” a lui Mimi Brănescu, dramaturgi tineri care știu să scrie după rețeta câștigătoare, îndeplinesc niște canoane ale scrierii (foarte) creative, adaugă tușe personale, care dramatism, care umor, care considerații de context politico-social actual… Oricum ceva intersant, tot iese… Și prin această poveste a Cătălinei, chiar au ieșit cinci personaje (de fapt, formatul exact este Cătălina+4) – tipologii ce par să cuprindă mii de aspiranți la statutul de cetățean al USA sau măcar –în primă instanță- la posedarea cardului ăla verzui de rezident… Acum, când efectele tind să vorbească (uneori chiar elocvent) în locul cuvintelor, autoarea a pus la dispoziția regizorului și echipei de actori un text (dar chiar text!) care vrea (și reușește în bună măsură) să atragă spectatorul și să-l țină prizonier în plasa cuvintelor bine potrivite. Un text chiar Meseriaș ar spune un tânăr al zilelor noastre, un text pe care l-am putea încadra într-un curent literar din ultimele decenii, axat pe tematica migrării (cu predilecție în USA) …
Spectacolul „No worries, Cătălinicika!” („America nu crede în lacrimi”), prezintă o poveste despre o fată tenace convinsă că maximum de randament existențial pentru ființa sa este statutul de cetățean american cu o ulterioară perfecționare ca actriță made in USA… I have a dream, a fantasy… O poveste despre cât de mult își dorește o tânără româncă, Cătălina (nume parcă generic luat din Luceafărul) să ajungă o mare actriță în State… și câte nu face pentru realizarea acestui vis… Numai că pentru a și-l realiza trebuie să treacă prin mai multe etape – adevărate vămi ale societății ăleia, cea mai dreaptă din univers, model de urmat pentru toate stătulețele debutante într-ale democrației… Ajunsă în State prin programul Work and Travel, Cătălina își dorește acel green card așa cum alții vor titlul de doctor, vor să câștige Lozul del Mare la Loto sau vor un fotoliu în Parlament. Ea nu-și dorește atât un trai mai bun, cât notorietatea mondială, Faima, poate chiar (și -de ce nu?-) statutul de Divă… Pentru că dacă ești actriță la București poți fi cunoscută în România, dar la New York te știe toată lumea. Și pe urmă pe Brodway, merge pe urmele glorioase lăsate de Frank Sinatra, Audrey Hepburn, Al Pacino și De Niro… Să ajungi actriță în America, acolo pe tărâmul făgăduinței, în țara tuturor posibilităților, What the fuck? Ei, Sweet Bird of Youth, ar zice (poate) vreun scriitor yankeu… Poți visa la orice, nu te împiedică nicio lege, poți visa și că vei ajunge pe Marte sau Venus, d’apăi doar până colea în Marele Măr, peste balta atlantică… O nimica toată, ușor de ajuns, greu de rămas…
**
Născută în 1989, într-un mediu social modest, Cătălina are Educația cetățenească “predată” în cartier de Nea Sile, priceput la orice, de la repararea bicicletei cu pană la roată până la aderarea la NATO, geopolitică și startegie militară. El știa sigur (și le explica și altora la barul cartierului) că totul e simplu: Rusia a pus o bombă sub America și America a plasat o bombă sub Rusia. E mai delicat cu apropierea ca să funcționeze telecomanda detonatorului (sau alte sisteme foarte inteligente ale exterminării), dar dacă inventatorii lucrează, se găsesc soluții… Din păcate, din cauza unui infarct miocardic, Nea Sile n-a mai prins evenimente importante, nici aderarea, nici măcar sfârșitul lumii pe care-l pronosticase pentru 31 decembrie 1999, adică la sosirea mileniului 3.
**
Deschiderea spectacolului este o convorbire telefonică alertă, într-un ritm de transmisiune de meci de fotbal, între Cătălina (pentru americani – Kate) abia sosită în SUA și mama rămasă în România… și rămasă și cam în urmă cu tehnicile utilizării telefonului mobil. Dar, instrucțiune după instrucțiune, step by step, mama învață să comunice cu mijloace inteligente și așa poate vedea și ea ceva din America. Oricum ea nu poate înțelege nicicum pasiunea Cătălinei pentru New York, nu înțelege de ce fiica sa își dorește să obțină green card-ul și să rămână acolo! Și asta cu orice cost! Chiar dacă engleza din școală nu e ca aia din metrou(ul newyorkez), poți fi nebun din dragoste și dragostea sa e el, New York-ul! Pentru el poți lucra la 3 joburi, poți să speli vase 8 ore/zi, să faci tură dublă la fast-food, să locuiești cu alți 4 co-locatari (“o toaletă pentru toți 5”, observă ea) și mai mulți șoareci, să cutreieri tot Manhattanul împărțind pliante, și apoi ruptă de oboseală să intri într-o sală de spectacol și să adormi la Chicago, după ce ai dat 89 de dolari pe bilet… Aș zice că e cam scump, dar face…
**
Distribuţia aleasă de regizorul Claudiu Goga se achită cu brio, cu profesionalism și aplomb de “sarcinile de serviciu”, toate personajele sunt credibile, li se simte respirația și frământările. Textul are multe zone de dialog/monolog, pe care regia le-a plasat la doi pași de spectator, comunicarea/confesiunea e directă. Se joacă mult aproape de public mai ales în monologurile Cătălinei dar și în duetul Cătălina – Miroslav Dimitrievich.
Teodora Colţ este Cătălina cea visătoare și mult prea încrezătoare în acel foarte supraestimat – american dream . Disponibilitatea și curajul nebunesc cu care se aruncă în personaj (așa cum eroina sa Cătălina se aruncă în New York) denotă multă dăruire, nimic frivol, o gingășie etalată cu măsură și discreție… Dar indiferent de cât de dură e viața cu 3 joburi la New York, Cătălina “nu vrea acasă”, în România, unde “e ca dracu”. Uite-așa, pur și simplu “nu mai vrea”! Iar într-una din certurile trans-atlantice cu mama care o soma să se întoarcă acasă, a fost cât se poate de categorică: “Ba nu vin deloc. Ce să fac acolo? Termin facultatea, iau un credit, mă mărit, fac copii și mor. Wow ce viață fericită. M-ai făcut ca să trăiesc cum vrei tu sau cum vreau eu?” După experiența căsătoriei fictive (fictivă dar cam scumpă!) cu Mike colegul-manager de la Mickey`s, Cătălina trăiește un vis frumos care virează spre coșmar…
Cătălina execută toate indicațiile avocatului Dimitrievici și întocmește un dosar voluminos al evenimentului, cu multe poze de la cununia civilă, de la cea religioasă, de la ospățul de nuntă… poze cu mirii, cu nașii, cu buchetul miresei, cu verigheta, cu popa și cu toți nuntașii câți au putut strânge pentru o figurație convingătoare. Aa, și să nu uităm și poze din luna de miere, adică dovezi solide (și dulci!), dar și multe dovezi lichide (cupe cu șampanie!). Practic un dosar beton, plin de probe zdrobitoare numai bune pentru convins “Departamentul de Stat”, că nunta a fost pe bune, că mirii se iubesc la nebunie, că nu a fost o regie pentru păcălirea organelor vigilente ale statului yankeu. Și totul a mers bine până când o iubită a lui Mike a sesizat organele… și totul a căzut, iar Cătălina a fost obligată să plece din State… Cătălina se consideră “cea mai ghinionistă din hoardele de imigranți veniți în căutarea unei vieți mai bune”. Cu ceva tot s-a ales din acel tărâm al făgăduinței: “cu un breloc amărât cu Statuia Libertății, din duty free”, dacă tot nu apucase să o vadă în realitate… Da, viața are mult umor… din acela foarte închis la culoare…
Ioana Podăreanu este Mama Cătălinei rămasă în țară cea nepricepută la telefoanele–
Pe bună dreptate foarte agitată (dar cum să te mai controlezi cu o fiică precum Cătălina?), mama pune prea multă pasiune în verva cu care își ceartă fiica neascultătoare. Și poate că privind prin prisma acelui common sense are și ceva dreptate, pentru că “degeaba te trezești tu să te duci la muncă, dacă nu te trezești la realitate… Dacă te prind ăia și dacă te bagă la pușcărie, cine te ajută? Că până venim noi de aici, e vai de tine pe acolo… fata mea, chiar ai probleme la cap mamă… Păi decât să te măriți, mai bine te duci la doctor…” Distanța și dificutățile tehnice ale contactelor telefonice, dar mai ales veștile îngrijorătoare despre proiectele Cătălinei, n-au cum să n-o neliniștească pe mama sa… Relația mamă-fiică redevine una normală, apropiată, în deceniul românesc de după sejurul american al Cătălinei…
Ada Dumitru este Angelica devenită Angi– românca bănățeancă cea roșcată și cu un singur ochi valid care a ajuns și ea în fucking America… Speriată de co-locatarii șoareci, colega de apartament care vrea să devină medic este mai ponderată și îi reproșează Cătălinei (și încă în termeni destul de duri) workalholismul deșănțat: “ne fuți la cap cu clișeele tale de căcat cu follow your dreams și work hard, ca să ne faci să ne simțim prost că tu muncești pentru ce-ți dorești și noi nu. Vrei să-ți facem statuie? Ești un robot obsedat. E plină lumea de chelnerițe care vor să fie actrițe, să știi. E plină lumea de oameni cu vise abandonate… ”
Gogu Preda este Selim care are o biografie frământată, a schimbat nu doar câteva țări ci și câteva cetățenii –siriană, turcă până a ajuns la aceea a USA. E un băiat generos care are doar un singur job (pentru “că trebuie să-și trăiască tinerețea”), dar care dispune de ceva bani nu pentru că s-ar sparge muncind ci pentru că îi trimite tatăl său, din Turcia. Acolo unde băncile îți dau bani (doar dacă demonstrezi că de fapt n-ai nevoie de ei – spunea un umorist) cu greu, turco-sirianul Selim oferă fără niciun fel de reținere, o sumă importantă – 3000$! Entuziasmul care o cuprinde când vede că are suma necesară, duce la un sărut, apoi la altul mai apăsat, la dezbrăcat și mai departe… la recunoștința manifestată pe străvechiul principiu franțuzesc dar cu aplicare mondială «la plus belle fille du monde ne peut donner que ce qu’elle a» (“chiar și cea mai frumoasă fată nu poate oferi nimic mai mult decât are”)… I se oferă lui Selim ca unui prieten de încredere cum și este… Trăiască prietenia între reprezentații popoarelor, am putea spune…
Gabriel Gheorghe este Miroslav Dimitrievich – avocat al celor (prea) mulți care mai speră să devină cetățeni ai USA, cu o ardoare atât de fanatică de parcă li s–ar rezerva un loc în Rai. Un avocat uns cu toate irurile care știe că americanii nu sunt proști, sunt doar ignoranți, fiindcă așa îi vrea sistemul și asta-i foarte bine… pentru potențialii migranți, mai ales pentru est-europenii ce stau la pândă să le sufle job-urile “nativilor”… Gabriel Gheorghe reușește doar din câteva replici să ne facă să pricepem de ce tagma avocaților este indispensabilă dar un prea iubită. Absolut firesc dacă din orice amănunt al procesului mai adaugă un teanc de bancnote verzi la un onorariu destul de piperat. Că doar lucrează în condiții vitrege cu clienți greu de salvat din ghearele aparatului represiv a celei mai înaintate democrații ce s-a întânit pe Terra. Plin de sfaturi, foarte deschis la o co-operare contra-cost, dar gata să accepte un discount pentru fetele noastre din Est. “USA nu e o țară cu ușa închisă ci o țară cu ușa între-deschisă, adică deschisă doar cât să poată intra cei care chiar își doresc asta”, subliniază avocatul specializat în speța dobândirii (prin orice metode/tertipuri) a cetățeniei yankee… Pentru că, să dorești să rămâi acolo în mod corect și pe meritul tău, pare deja o exagerare sau o abordare nerealistă. Dacă și cea mai ieftină școală de actorie costă 20.000$/an, sumă greu de strâns chiar și din 3 joburi rămâne doar o singură soluție: căsătoria legală (dar consensual-fictivă) cu un cetățean american. Îți cumperi un soț (atenție, costă minimum 7000$, dar merge și în rate!), el se alege cu banii, tu cu certificatul de căsătorie, act care-ți dă șansa obținerii (în timp, a) cetățeniei și o perspectivă largă cât Mississipi la vărsarea în ocean… O afacere de tipul Win-win, cum ar spune avocatul balcanic Dimitrievici…
Scenografia semnată de Lia Dogaru, este un punct forte al spectacolului, Echipamente de călătorie (rucsac, valize) la vedere sugerează (poate) că lumea se deplasează mult, că toată viața e doar o călătorie cu câteva stații mai importante….
Proiecțiile video -Video design: Noiseloop- ancorează acțiunea în peisajul newyorchez, prin cunoscutele scări exterioare metalice de incendiu emblematice pentru Mărul cel Mare, dar și cu imagini de la nunta (falsă) de vis a Cătălinei cu Mike…
**
De la dragostea cu sila la penetrarea frauduloasă
Din păcate, după experiența newyorkeză de câteva luni, după căsătoria eșuată cu colegul Mike cel reclamat de una din iubite, după plecarea precipitată din SUA, și 10 ani petrecuți în România când nici nu se aștepta primește o viză de turist valabilă 10 ani (“10 ani viză pentru 10 ani de așteptări”). Numai că viza primită de la Ambasadă e nimica toată față de vigilența serviciilor, care în urma unei secondary inspection îi interzice Cătălinei intrarea în State…
Nu mă pot abține să nu redau Monologul final de lung metraj și (aproape) auto-compătimitor îmbibat de un lirism cum rar mai găsești în textele pentru scenă. Nici măcar Romeo nu i-a scris Julietei sale o declarație atât de înflăcărată, o declarație de dragoste pe viață, un adevărat poem de AMOORRR nebun…
”Nu îmi era frică de nimic. Credeam în tine mai mult decât în mama și când a trebuit să risc, am riscat fără să clipesc, fără ezitări, fără regrete. Pentru tine am făcut orice: ilegal, imoral, imposibil, nu conta. Am plătit tot ce mi s-a cerut, cum mi s-a cerut, cât mi s-a cerut. Am închis ochii, am strâns din dinți și m-am gândit la tine. Tu meritai orice sacrificiu… Te iubesc de zece ani. De zece ani mă culc și mă trezesc cu tine în gând, de zece ani plâng după tine, pentru tine, lângă tine, departe de tine… Te-am iubit înainte să te cunosc. Am așteptat mult pentru prima întâlnire. Nu oricine ajungea la tine. Dar eu nu eram chiar oricine. Eu eram un drac de copil îndrăgostit și știam că mai devreme sau mai târziu o să ne întâlnim. Și undeva în adâncul sufletului meu știam că și tu o să mă placi, era clar că sunt genul tău. Dar eu voiam mai mult. Voiam să mă iubești. Voiam să fii al meu și eu a ta… Și după zece ani stau în fața ta, la fel de îndrăgostită ca în prima zi. Lumea îmi tot spune că sunt nebună. Lumea îmi tot spune să renunț și să îmi văd de viață. Lumea spune că dragoste cu sila nu se poate. Dar jură-te tu că nu mă vrei.. . Acum mă respingi, dar nu poți tu să mă rănești, cât pot eu să iert și să îndur…
Sfidarea finală – “ne vedem la granița cu Mexicul!” seamănă grozav cu sfidarea pe care un erou al lui Balzac (azi cam uitat) Eugène de Rastignac i-a aruncat-o Parisului: «à nous deux maintenant!» Pentru că ne aflăm în era predictibilității și rezilienței eu aș paria că eroina Adelinei Toma (și a noastră, dacă tot am adoptat-o!), așa cum îl amenința pe bietul MARE MĂR, va reveni în orașul fără de care se pare că nu poate trăi. Va reveni “per fas et nefas” sau ca să priceapă toată lumea – “by hook or by crook”. Adică, folosind metode mai puțin ortodoxe inclusiv penetrând frontiera și intrând fraudulos în STATE, pe filiera mexicană. Ține cineva pariul?
**
Am ceva neclarități în legătură cu numele Cătălinicika, desinența de alint rusească (limba de acasă a Natașei – colega rusoaică Natalia Ivanovna din Petersburg) ar da mai degrabă forma Cătălina – Cătălinocika pe logica Vera – Verocika, Irina – Irinocika, Lena – Lenocika…
Ei, ar mai fi câte ceva de spus, dar hai să mă opresc, așa ca să nu jinxuiesc,cum (bine!) le mai zice autoarea Adelina TOMA.