z

Între 2-4 octombrie 2026, la Pitești se va desfășura Ediţia a XXVI-a a unei importante manifestări culturale şi civice:

 

Simpozionul „Experimentul Piteşti – Reeducarea prin Tortură”

 

*Cristian Sabău

 

Motto: 

„Într-o zi se va vorbi despre noi

La fel de simplu ca despre stejari

Oamenii vor fi spalaţi de noroi

Iar copiii de-acum- oameni mari

 

Bâtrânii vor spune scurmând amintiri:

-Erau tineri şi din răni sângerau.

Mâinile nevestelor, subţiri,

Cu fâşii de cămăşi îi legau.

 

Nimeni nu va plânge pe gropile noastre,

Cum nu plângi iarba mieilor din lunci

Sau infinitul zărilor albastre

Că prea vom fi ai tuturor atunci

 

Într-o zi se va vorbi despre noi

La fel de simplu ca despre izvoare,

Şi oamenii cu pumnii amândoi,

Vor bea, din apa care-am fost, răcoare.

 

Acest motto reprezintă de fapt un poem (“Simplitate”) al marelui poet Andrei Ciurunga (1920–2004), basarabean (născut în Cahul) care a fost condamnat pentru că a scris articole şi poezii care n-au fost pe placul noilor autorităţi comuniste. Între 1945 şi 1964 a făcut puşcărie în 3 rate, dar valoarea poeziei sale a fost – totuşi – confirmată prin reprimirea în Uniunea Scriitorilor din România în 1964. Este unul dintre poeţii care alături de mult mai cunoscuţii Radu Gyr, Zahu Pană, Nichifor Crainic sau Sergiu Măndinescu. ar trebui să-şi găsească locul în manuale, nu pentru fronda politică ci pentru valoarea poetică evidentă.

**

Organizatorii evenimentului “Fundaţia Culturală Memoria” (filiala Argeş), “Fundaţia Sfinţii Închisorilor Piteşti”, AFDPR (Filiala Argeş), Centrul de Investigare a Crimelor Comunismului, Institutul Român de Istorie Recentă (IRIR), Muzeul Judeţean Argeş, Primăria Piteşti, au reuşit ca în cele aproape 3 decenii care au trecut de la întâia ediţie, să lumineze anumite aspecte insuficient cunoscute ale acestui FENOMEN care s-a legat de numele orașul Pitești. Prin foarte multele comunicări, luări de poziţii, dezbateri, controverse şi (uneori) clarificări a contribuit la „rotunjirea” perspectivei, la elucidarea unor zone de umbră la amplasarea spoturilor de lumină exact asupra problemelor şi aspectelor încă neclarificate. Toate aceste i se datorează – în primul rând – tenacităţii profesorului dr. Ilie Popa de la Universitatea de Stat din Piteşti, preşedintele Fundaţiei Culturale Memoria mai întâi includerea acestei manifestări „Experimentul Piteşti – reeducarea prin tortură” pe agenda culturală naţională şi mai apoi ridicarea nivelului său teoretic până la ţinuta de important eveniment internaţional care atrage atenţia presei şi mediului cultural în general. Îi dorim organizatorului să continue pentru că – aşa cum am văzut la trecutele ediții- mai sunt multe aspecte de clarificat. Tot organizatorului evenimentului îi datorăm şi un scurt istoric al acestei manifestări pe care-l redăm în continuare:

 

Reeducarea prin tortură – experimentul criminal Pitesti, scurt istoric

* prof. univ dr. Ilie Popa

 

După cel de-al doilea război mondial, România a intrat în sfera de influenţă a Uniunii Sovietice, ca urmare a “târgului“ dintre Churchill şi Stalin făcut la Moscova, în noiembrie 1944 şi a Conferinţei de la Yalta din februarie 1945. La 6 martie 1945, Vâşinski, emisarul Moscovei a impus cu forţa primul guvern comunist condus de Petru Groza, chiar dacă în vara anului 1944 partidul Comunist din România avea mai puţin de opt sute de membrii. Politica noului guvern a fost teroarea de stat şi încarcerarea poporului român pentru a impune dictatura proletară, în timp ce Armata Roşie a rămas treisprezece ani în România. A urmat arestarea abuzivă a mii de potenţiali oponenţi ai regimului comunist: ofiţeri, lideri politici, intelectuali de elită, conducători religioşi, studenţi şi ţărani. Acestora li s-au înscenat procese şi li s-au fixat condamnări maxime.

După 30 decembrie 1947, când comuniştii au forţat abdicarea regelui Mihai, ultimul obstacol în calea comunismizării şi rusificării României, represiunea s-a extins în toate sectoarele sociale. Mii de consilieri sovietici controlau activitatea din principalele întreprinderi economice şi instituţii publice. S-a introdus cenzura totală, s-a interzis activitatea partidelor democrate, s-a adoptat sistemul sovietic de învăţământ, cu limba rusă, obligatorie, fără religie şi limbi de circulaţie internaţională.

Au fost scoşi din învăţământ profesorii cu vederi liberale, iar din armată, toţi ofiţerii patrioţi. A fost desfiinţată proprietatea particulară asupra activităţilor şi instalaţiilor economice, asupra locuinţelor şi terenurilor. Anchetele penale şi condiţiile de viaţă din puşcării au devenit total inumane. Morţii erau aruncaţi în gropi comune, fără cruci. Românii au dovedit puţine afinităţi pentru comunism şi au fost singurii europeni care i s-a opus organizat, cu arma în mână, din 1949 până în 1958. De aceea au avut de înfruntat cea mai sălbatică dictatură, asemănătoare celor impuse Republicilor sovietice din Caucaz şi din Asia Centrală. Aproximativ un milion de români au fost arestaţi sau deportaţi şi peste o sută de mii au fost exterminaţi. Pe harta României au apărut peste o sută de puşcării, lagăre de muncă, centre de domiciliu forţat şi pseudo-spitale de psihiatrie. Cele mai celebre locuri de lichidare fizică şi psihică a deţinuţilor politici au fost la Aiud, Gherla, Piteşti, Sighet şi canalului Dunăre – Marea Neagră  numit Canalul Morţii.

Sălbăticia maximă a ororilor s-a realizat în puşcăria din Piteşti între ani 1949 – 1952. Aici s-a experimentat în premieră cea mai draconică metodă de tortură numită în epocă reeducare şi cunoscută acum sub denumirea Experimentul criminal Piteşti. Alexandr Soljenitân, cunoscut scriitor şi sovietolog rus, fost deţinut politic în Uniunea Sovietică, în cartea sa Arhipelagul Gulag, aprecia că tratamentul penitenciar comunist de la Piteşti a fost cea mai teribilă barbarie a lumii contemporane.

Tineri anticomunişti, în majoritate studenţi, au fost victimele acestei experienţe sadice, imaginate de pedagogul sovietic Makarenko şi aplicată în România de spionul rus Alexandru Nicolski, ajuns general de Securitate. Serviciul sovietic de poliţie politică (N.K.V.D.) l-a pregătit să recruteze deţinuţi politici cărora li se promitea eliberarea din detenţie şi grade superioare în poliţia politică română (Securitatea), dacă, prin torturare continuă, vor afla de la deţinuţi tot ceea ce se presupunea că aceştia nu au declarat în timpul anchetelor. Şeful grupului de torţionari din puşcăria din Piteşti a fost deţinutul Eugen Ţurcanu, după ce acesta fusese instruit de Nicolski în arta reeducării în puşcăria de la Suceava. Ţurcanu şi-a format o echipă din nouă deţinuţi politici care au început acţiunea de reeducare în ziua de 6 decembrie a anului 1949, ziua Sfântului Nicolae. În vara anului 1950, reeducarea a fost extinsă şi în puşcăriile din Gherla, Tg. Ocna, şi Canalul Morţii din Dobrogea.

Rostul nedeclarat al acestui experiment a fost distrugerea identităţii etnice şi religioase, morale şi politice a poporului român. Dacă în cazul câtorva mii de persoane obiectivele acestui aspect al procesului de sovietizare a românilor au fost atinse, mulţumim lui Dumnezeu că a vrut altfel decât forţele întunericului şi nu am fost toţi reeducaţi în aceeaşi măsură! Rostul declarat al monumentului care evocă ororile comuniste de „Reeducare prin tortură – Experimentul Piteşti” este cunoaşterea şi înţelegerea procesului de bolşevizare a României, în general, a metodelor utilizate aici şi a factorilor implicaţi în această activitate, în special.

Din îngheţata Siberie, din stepele ruseşti şi până în centrul Europei, unde s-a întins imperiul răului comunist, arsenalul cruzimilor din închisori a fost odios. Dar metoda Reeducării prin tortură nu s-a aplicat decât în România, când victimele s-au transformat în călăi, când deţinuţii politici au fost torturaţi de colegii lor de suferinţă. Această metodă criminală s-a experimentat numai pe deţinuţii politici tineri şi intelectuali. Scopul educării satanice prin tortură era distrugerea totală, fizică şi psihică şi transformarea victimelor în atei, turnători şi călăi ai prietenilor lor.”

 

**

 

După cum se poate constata prin simpla parcurgere a programului, în această ediție sunt propuse spre prezentare 77 de lucrări. Așadar, un program foarte dens, foarte încărcat, cu teme propuse de participanți veniți din toată lumea, începând cu spațiul românesc (România și Republica Moldova) dar și din alte țări europene sau chiar din (destul de) îndepărtata Canada. Judecând după titlurile propuse va fi o nouă ediție cu subiecte interesante, inedite (poate și polemice!) subiecte menite să aducă în actualitate aspecte mai puțin cunoscute ale istoriei României din ultimele 8 decenii.

Pentru ilustrare vă oferim în continuare contribuția cercetătoarei Donia Felicia Poștoacă din Schitu Golești, județul Argeș, doctor în istorie și fostă muzeografă la Muzeul Câmpulung. Cele 2 lucrări pe care cercetătoarea musceleană le propune au la bază atât o temeinică documentare în Arhivele Militare din cadrul UM 02405 Pitești, cât și cercetări de istorie locală a colectivității din Schitu-Golești, interviuri și discuții cu martori ai evenimentelor sau apropiați ai acestora.   

Atât lucrarea despre represiunea comunistă din Schitu Golești, căreia i-au căzut victime mai mulți locuitori ai comunei, cât și figura eroului – sublocotenent Ilie Cristea care (deși originar din Bacău) s-a simțit muscelean sunt subiecte demne de atenția cititorului doritor de istorie adevărată și de cunoașterea unor adevărați (și foarte puțin cunoscuți!) eroi ai neamului.

 

**

 

REPRESIUNEA COMUNISTĂ ÎN SCHITU GOLEȘTI DUPĂ 1952

1. Donia Felicia Poștoacă

 

Mișcarea de rezistență ,,Haiducii Muscelului” în zona Câmpulungului era condusă de colonelul Gheorghe Arsenescu (n. 03 mai 1907).

A fost condamnat pentru sabotaj economic. Din această organizație, în afară de PNL condus de Brătianu, PNȚ condus de Iuliu Maniu, PND condus de Nicoale Iorga, PNL aripa tânără condus de Tătărăscu, partidul plugarilor de Petru Groza, partidul național popular condus de Mitiță Constantinescu și George Călinescu, au făcut parte și cetățeni neafiliați vreunui partid politic uniți însă de convingerea că trebuie să ia atitudine de ceea ce se întâmplă în țară.

Printre susținători erau și cetățeni care făceau parte din ,,Regimentul  30 Muscel”, care era condus de colonelul Arsenescu – transformat în ,,Batalionul 27 Vânătorii de Munte” condus de maiorul Dumitrache.

Aceasta forma principala zonă de rezistență anticomunistă din țară, prin blocarea uneia dintre arterele vitale de comunicații între Muntenia și Ardeal.

Colonelul Gheorghe Arsenescu demarează tratative cu un tânăr militar, trecut în rezervă, locotenentul de cavalerie Toma Arnăuțoiu, similar în zona Nucșoara Argeș, dar cu o organizație mai mică.

Doi simpli membri de bază ai grupului Arsenescu ca liderii unei grupări locale de partizani și răzvrătiți au fost Ion Șerban și Ion Voican din satul Capu Piscului, țărani chiaburi, aveau puternice convingeri țărăniste. Se ocupau cu menținerea legăturilor ascunse cu localnicii care îi sprijineau, cu alimente, cu haine, muniție și de acțiunile de sabotaj, împotriva reprezentanților autorităților comuniste în comuna Godeni- Capu Piscului și Berevoești, asigurând rezistență.

Din păcate majoritatea grupărilor de partizani, din munții Făgăraș și zona Muscel, membrii grupării, Arsenescu, Voican și Șerban, au fost prinși de trupele de Securitate prin trădări infiltrate, unii au rezistat supraviețuind mai mulți ani, datorită unei rețele de sprijin, formată din rude, prieteni, localnici. Colonelul Gheorghe Arsenescu a stat ascuns în casa familiei Elena Poștoacă de pe Livezi, lângă satul Chilii, o casă retrasă de la marginea Câmpulungului, până în anul 1960 31 ianuarie – 1 februarie noaptea, când un cetățean de pe Valea Bărbușii, aproape de domiciliul acestuia, Țică Croitoru muncitor tâmplar, l-a denunțat. Colonelul a fost prins după aproximativ 10 ani, în 1960, condamnat la moarte și executat la 29 mai 1962 în penitenciarul Jilava.

După 1955 a mai urmat o tentativă de capturare a partizanilor, pretextul era găsirea unui aparat de emisie, străin.

În toamna anului 1957, Ion Șerban și Ion Voican, fugari fiind au trecut dealul și la Schitu Golești în satul Valea Pechii la Ion Pătrașcu pe care îl cunoștea, acesta fiind din Capu Piscului, căsătorit cu Maria Lăzăroiu din satul Valea Pechii. În acea noapte Ionel Pătrașcu era schimbul 3 la mina Poienari, nu era acasă. Atunci Voican și Șerban au strigat la poarta lui Ionescu Ion Pătrașcu, tatăl lui Ionel. În acea perioadă era primarul comunei, acesta i-a găzduit două zile, după care s-au mutat la fiul său Ionel încă o zi și următoarea zi au dormit și mâncat la un nepot, vecin, Nicolae Lăzăroiu.

Ionescu I. Pătrașcu în 1955 până în 1957, a fost primar și avea din prima căsătorie un copil, pe Ionel – soția sa a decedat din cauza unei boli necruțătoare. Din a doua căsătorie cu Floarea din Capu Piscului, zisă Lica, a avut pe Nicolae – a făcut parte din Regimentul 30 Dorobanți, iar în anul 1941 a fost trimis pe front și a murit la 23 de ani în septembrie 1941 în Ucraina. A mai avut trei fete Elena, Maria, Filofteia și trei băieți Ștefan, Vasile (decedat la 24 de ani) și Florian – cel mic.

Ion (Ionel) născut în 15 noiembrie 1907, muncitor la mina Poienari, fiul cel mai mare al primarului, avea și el doi băieți și o fată, Iulian, Gheorghe și Maria.

În acea vreme ei aveau o situație materială foarte bună, dar printre puținii din sat, avea un radio nemțesc mare AG, căruță cu boi, vite, o casă frumoasă și livezi cu pomi.

Iulian era premiant și absolvise o școală tehnică  de mine, lucra în cadrul I.M.C. (Întreprinderea Minieră Câmpulung), bine cotat la vârsta lui de 28 de ani.

După 1957 a mai urmat o razie cu același pretext, găsirea unui aparat străin de emisie.

Au fost arestați toți trei, Ionescu I. Pătrașcu (primarul), Ion Ionel Pătrașcu, fiul său și Nicolae Lăzăroiu (Culae) nepot, acuzați că au sprijinit mișcarea de rezistență, anticomunistă din Muscel, condusă de Șerban Voican. În 24 decembrie 1957 au fost duși la pușcăria Pitești, torturați, înfometați, interogați de căpitanul Cîrnu. După proces au fost condamnați, Ionescu I. Pătrașcu pe viață, Ion Ionel Pătrașcu la 5 ani închisoare, iar la recurs a mai primit 3 ani (fuseseră reclamat că avea un radio AG), total 8 ani, și Nicolae Lăzăroiu a primit 5 ani. Le-au fost confiscate toate averile, copiii au fost dați afară din școli, serviciu, securitatea recurgând la cele mai jignitoare pedepse. După condamnare – de la Pitești au fost duși la închisoarea din Gherla, una dintre cele mai dure închisori de execuție a pedepsei, din țară. Deținuții politici din loturile de partizani erau supuși la un regim foarte sever, prin izolare, înfometare (erau puși să își mănânce fecalele), prin reeducare lentă.

Au fost încarcerați în mai multe închisori de la Gherla la Jilava, la Poarta Albă, la Aiud și la Peliprava. În urma detenției severe și a vârstei înaintate (avea 70 de ani) a primarului Ionescu I. Pătrașcu, a lipsei de asistență medicală, la data de 23 martie 1963 a decedat în închisoarea de la Aiud. A fost înhumat în secret la Râpa Robilor, groapă comună a deținuților politici care mureau. Fiul său Ion Ionel Pătrașcu a fost transferat de la Aiud la Jilava, apoi la Poarta Albă și la Peliprava în 1962. La Peliprava a dus-o puțin mai bine, aducea apă cu carul tras de boi în niște cărătoare de la Dunăre la bucătăria închisorii, unde pe traseu mai puteau prinde un șarpe, un pește când nu erau văzuți de milițieni. Simțeau și ei că mai mâncau ceva, foarte rar.

În anul 1964 pe 24 iulie a fost dat decretul numărul 411, oficiat la 1 august 1964, de Regimul condus de Gheorghe Gheorghiu Dej, pentru eliberarea ultimilor deținuți politici ai lagărelor din închisorile comuniste și grațierea lor – 1962-1964 aceasta făcânu-se treptat. Acasă au venit doar 2 din cei 3 arestați, Ion Pătrașcu în vârstă de 58 ani și Nicolae Lăzăroiu în vârstă de 40 ani.

Aspectele din viața din închisori au fost povestite de Ionel Pătrașcu după anul 1991, când situația politică din țară o permitea și nu mai avea rețineri.

 

**

 

Eroul sublocotenent în rezervă – Ilie Cristea

1. Donia Felicia Poștoacă

 

La 22 iunie 2026 s-au împlinit 85 de ani de la „înrolarea” României în cel de-al doilea război mondial. Entuziasmul care a animat sufletele românilor ce intra în această imensă conflagraţie mondială ce avea ca substrat dorinţa generală ca să ne înfăptuim un vis, o moştenire a generaţiilor trecute, de a readuce la patria mamă cele două provincii surori, Basarabia şi Bucovina. Ostaşii români, oameni simpli, au ştiut întotdeauna să-şi apere glia strămoşească şi să alunge popoarele hrăpăreţe, care şi-ar fi întins bucuroase mâna peste pământurile noastre. Cuvintele pline de încredere şi profeţie ale poetului Ştefan Octavian Iosif sunt reprezentative pentru înverşunarea cu care fii ţării şi-au apărat hotarele.

 

Ce credeţi voi, noroade nesătule

Că nu ne are grijă Cel de Sus?

N-am înfruntat noi, năvăliri destule

Din Miază-Noapte, Răsărit şi Apus?

…

La arme, cei de-un sânge și de-o lege!
…

Când Patria ne cheamă sub drapel,
Datori sunt toți copiii ei s-alerge,
Să-l apere, să moară pentru el!

Istoria a consemnat pentru eternitate faptele pline de sacrificiu şi eroism ale românilor pentru atingerea idealului dorit. Întreaga ţară a fost zguduită de durere; părinţi care nu şi-au mai văzut copiii, soţii a soţilor duşi pe veci, orfani ce poate nu au cunoscut bine încă mângâierea unui tată plecat pe drumul cel fără de întoarcere şi care aveau să poarte de-a lungul vieţii un statut dureros – orfan de război. Pentru că este scris în legea firii să nu-i uităm pe cei ce s-au jertfit pentru această cauză nobilă vă voi prezenta portretul unui tânăr sublocotenent din Regimentul 30 Infanterie Muscel care şi-a pus mai presus decât viaţa dragostea de ţară, murind în fruntea plutonului său la 21 septembrie 1941 pe pantele de vest ale Dealului DRILINŢCAIA.

Născut la 16-11-1918 pe plaiurile Moldovei, în localitatea Căiuţi, jud. Bacău, fiu al Mariei şi al lui Gheorghe. Absolvent al Liceului Comercial a fost înrolat ca soldat cu termen redus la Regimentul 30 Infanterie Muscel. La 30-11-1939 a devenit elev al Şcolii Ofiţerilor de Rezervă de Infanterie nr. 1 Piteşti, fiind clasificat al 108-lea din 630 de cursanţi. După absolvire a fost repartizat la Compania a 3-a Instrucţie a Reg. 30 Infanterie.

Începând cu 17-07-1941 se afla pe front în funcţia de comandant de pluton în Batalionul de Instrucţie şi marş până la 21-08-1941 când a devenit comandant de pluton al companiei 5. Pe foaia calificativă comandantul de regiment, colonelul Munteanu îi prezintă frumoasele calităţi de om, militar, camarad. „Era o fire hotărâtă, foarte energic şi cu multă iniţiativă atât în timp de pace cât şi de război. A fost un exemplu pentru camarazii săi. Foarte inteligent, cu memorie bună, cu foarte multă putere de muncă, fiind animat de un puternic sentiment patriotic. Cultură generală frumoasă, simţul datoriei foarte dezvoltat, modest, demn, moral. A comandat plutonul în foarte bune condiţii cu prestanţă şi demnitate.

În războiul conta Rusiei Sovietice a luat parte la luptele la Vest-Kobacenco, unde s-a distins în mod deosebit la atacul din ziua de 12-09-1941 prin destoinicie, curaj şi avântul cu care a atacat puternicele rezistenţe inamice, precum şi în luptele de la Dealul Bostanaia şi Driliniţcaia. În luptele de pe Dealul Drilniţcaia (21-09-1941) a căzut rănit mortal în timpul când îşi antrena plutonul la atac în urma unui baraj rulant. În acest atac s-a distins în mod cu totul excepţional.

Prin exemplul personal de vitejie şi spirit de sacrificiu a antrenat plutonul său la acest asalt asupra reduitului inamic prevăzut cu adăposturi puternic întărite şi pentru această faptă a fost propus pentru decorare cu Ordinul Mihai Viteazu cls. a III-a. A fost considerat de comandantul său pe bună dreptate – UN EROU AL NEAMULUI.

 

Deşi generalul Ilie Şteflea, comandantul Diviziei a II-a aprecia că merită cu prisosinţă această decoraţie, a fost răsplătit cu ordinul Coroana României cu Spade în grad de comandor cu panglică de Virtute Militară, în baza Înaltului Decret 2.417 din 17-08-1942 – Brevet 6.803.

În mijlocul infernului în care se afla a intuit desigur şi o posibilă moarte, care în acele împrejurări era iminentă pentru toţi cei prezenţi. Gândul l-a purtat către mama sa, scriindu-i o scrisoare, în situaţia că, în orice moment putea fi secerat de un glonţ. În cuvinte pline de dragoste şi sensibilitate şi-a exprimat credinţa în Dumnezeu, convingerile pentru care a pornit la luptă, dragostea faţă de cei dragi şi faţă de „Câmpulungul Puternic, pentru mine, pentru viaţa mea”. Intuiesc că fiind fiu de militar a locuit în acest orăşel, fermecător şi azi.         În încheierea scrisorii el îşi mângâie mama spunându-i „A muri pentru ţara ta este o cinste de care nu toţi se bucură, onoare de care nu toţi sunt vrednici”.

Adresa mamei: Maria Buduluca Str: Buzeul Fundeni nr. 17 Câmpulung Muscel

 

(Această scrisoare am găsit-o în port­hartul slt.Ilie Cristea, mort în fruntea plutonului 2 din Compania a 5-a, în ziua de 21-09-1941, în valea ce desparte Bolşaia- Bostania de Bolşaia- Bliniţcaia.

Cdt. Companiei a 5-a / R. 30D.

Lt. Floru Stan)

 

1 septembrie 1941

Scumpa mea mamă

În atac. Îţi scriu acum când în jurul meu, cad vitejii, fii ai Muscelului în lupta Sfântă a Crucei contra Iadului comunist. Obuzele se sparg, gloanţele şueră şi totuşi nimic nu se opreşte. – ÎNAINTE! Cu DUMNEZEU pentru VICTORIE. Avioanele ruseşti ne seceră de sus cu mitralierele, brandurile ce curmă firul zilelor şi totuşi Odessa tot se apropie de noi încet, încet – încă 1512 m şi gata.

Mamă Dragă; ştii cât de bun cu toţii am fost. Acel ce vrea să vadă puterea lui Dumnezeu, să vină aicea şi Dumnezeu ne va ajuta să învingem, căci dreptatea biruie minciuna, dar câte jertfe!!! Şi câţi vor mai cădea!! Mulţi… Mulţi de tot.

 

Gândul meu numai la Dumnezeu este şi acolo în Câmpulungul Puternic, pentru mine, pentru viaţa mea. De voi muri Mamă, dacă Dumnezeu va vrea ca şi ultimul copil ce ţi-a rămas să-l ia la El… nu mă plânge… Sus în Ceruri voi fi la Lenuţa… sora mea… pe care am visat-o râzând chiar astăzi. E rău… aşa mi-ai scris… corpul meu va fi înmormântat aicea în Ucraina, unde tot se mai aude cuvânt românesc. N-ai să mă poţi vedea şi nici aduce la Câmpulung.

 

Buna mea Mamă, fii mândră că fiul tău… a murit pe câmpul de onoare în fruntea plutonului său, pentru Legile în Hristos şi în Dreptate. Sublocotenentul llie Cristea, fiu de militar, nu putea muri altfel. Din lumea cea de veci… voi vedea o Românie fericită, Mare, aşa cum Bunicii au visat-o…           Te voi vedea pe tine Mamă, gârbovită de durere, cu ochii orbiţi de lacrimi, plângând doi copii pierduţi în acelaşi an. Şi de va fi prea greu a lacrimei povadă, vin-o la noi, scumpa mea Mamă şi sus în ceruri vom fi iarăşi la olaltă… iubindu-ne!!

 

Logodnicei mele, Lenuţei mele dragi, spune-i Mamă, că voi veghea de sus asupra fericirii ei,… că am murit apărând ŢARA şi pe ea ca să fie mândră de mine. Am meritat dragostea ei. Să se mărite cu unul care o va face fericită. Eu am iubit-o prea mult. Poate de aceea nu va fi a mea. Spune-i lui Tăticu, să crească pe Nelu, cu grije, să nu se stingă neamul nostru. Numele de Cristea să rămână mai departe, să-l facă şi pe el ofiţer, ostaş al Crucei şi Dreptăţii. A muri pentru Ţara ta, este o cinste de care nu toţi se bucură, onoare de care nu toţi sunt vrednici.

Fi mândră Mamă, Tată şi logodnică – Fiţi mândri! Nu plânsul răscumpără moartea mea – Eroii – nu se plâng, ei se preamăresc.

Slt. ILIE CRISTEA

Cdt. Plutonului 3 din Compania 7

 

Colonelul Gheorghe Arsenescu a făcut parte din Regimentul  30 Muscel, cunoscându-i pe eroii sublocotenent Ilie Cristea și sergentul Nicolae Pătrașcu din Valea Pechii – au luptat și și-au dat viața la numai 23 de ani , amândoi în luptele din Ucraina.

 

Arhivele M.Ap.N. Centrul de Studiere şi Păstrare a Arhivelor Militare

Fond: Diviza 3 Infanterie, nr. cr. 1722 f. 303-304

“Cultul Eroilor” Piteşti

 

**

Ilustrez aceasta avancronică a ediție 2026 a Simpozionului Internațional EXPERIMENTUL PITEȘTI cu aspecte de la trecutele ediții. Voi reveni cu relatări despre ediția ce urmează să se deruleze la Pitești între 2 și 4 octombrie, la sediul Filarmonicii Pitești, Muzeului Județean Argeș, dar și la Vila Florica și Muzeul Ștefănești.

Traian Duță – bronzuri, Ioana Teodora Duță – pânze

În 14 august în pre-Ziua Maicii Domnului am avut parte la Muzeul Municipal Curtea de Argeș de o satisfacție estetică prim rang. O satisfacție așa cum încerci la vizitarea marilor galerii de artă, adică acolo unde din bogate colecții găsești exponate care să-ți vorbească, să ți se adreseze direct, să te atragă, să te impresioneze, să te seducă, să-ți rămână în minte suflet și după ce pleci… Așa mi s-a întâmplat la vizitarea expoziției intitulată “Lumină și formă” în care expun Ioana Teodora Duță pictură și Traian Duță – sculpură. Am putea spune că expoziția vernisată în 6 august este o afacere (ESTETICĂ) de familie desfășurată pe două generații și pe două căi de exprimare artistică foarte diferite. Atât de diferite cât pot fi 2D de 3D și bronzul tridimensional (în unele cazuri duo-dimensional-și-un-pic, pentru a putea fi plasate pe perete) de pânzele curat duo-dimensionale.

**

Ioana Teodora Duță Schmiedigen este o pictoriță foarte talentată ajunsă la maturitate profesională și parteneră-expozantă alături de tatăl său – mai cunoscutul sculptor Traian Duță. Organizarea în tandem familial a expoziției a fost o alegere inspirată oferind vizitatorilor (și -eventual- colecționarilor) multe realizări artistice care ar ridica nivelul estetic al oricărui ambient, ar face viața mai frumoasă. Dar un e pentru prima dată când acest duo artistic tată-fiică lucrează împreună, am înțeles că sunt și autori de ceramică pictată la patru-mâini. Modul de amplasare în spațiu a sculpturilor și de panotare a pânzelor din expoziție chiar sugerează un dialog între operele celor doi artiști ai aceleași familii… Cei doi artiști expozanți din familia Duță au și teme comune (păi cum altfel?)… mi-a plăcut mult tema maternității cu rezolvări cu nuanțe diferite, maternitatea în bronz înseamnă mai ales ocrotire, protecție iar în ulei pare să fie comuniune deplină, contopire, același sânge, aceeași simțire, același sens al vieții…

Mi-au plăcut (muuult!) două figuri feminine la două vârste “Young&Restless” și “Vârsta înțelepciunii”, care asociate în panotare demonstrează cadrul logic al discursului artistic

a l pictoriței. Cele două pânze (care ar putea fi două ipostaze ale aceleași figuri feminine, la distanță de câteva decenii) sunt de-a dreptul seducătoare, așa că –în calitate de amator sau colecționar- ți le-ai putea dori pe amândouă… Am mai remarcat un dialog pe pânză între

“Terestru și acvatic” sau -cum ar zice mai simplu poetul clasic – între “pământ și apă”. Un dialog simplu între două dintre cele patru principii de bază ale lumii imaginate de elino-sicilianul Empedocle (un fel de stră-bunic al nostru). Dar și vâltoarea și puterea de atragere, de aspirare fără posibilitate de rezistență a adâncurilor în Into the Deep (cred că nu ești departe maeste Edgar Poe cu al tău Maelstrom). Interesantă compoziție este “Echilibru instabil” cu un cal albastru (să fie oare o amintire, o citare a acelui marc-kandinskyan – “Der Blaue Reiter”? E clar, după ce mi-a umplut sufletul de satisfacții estetice, fata asta m-a pus și pe gânduri)… Ioana Teodora Duță practică alungiri (pe verticală precum spaniolul El Greco), poate tendințe spre înalturi, spre atmosfera rarefiată a piscurilor precum sovieticul Roerich, toate cu puternică marcă personală, cu tonuri vii, culori ingenios combinate (ocru-carmin-cinabru), vegetație luxuriantă, adevărate explozii de lumină… Pictorița folosește culori vehemente, violente (să fie poate puțin Kandinsky și poate și puțin Matisse?) dar mai luminoase, așa că te poți întreba unde o fi găsit fata asta atâta lumină? Că doar n-a căutat-o precum Van Gogh în sudul Franței, sau precum Gauguin hăt-departe, tocmai în Polinezia… Dar, cine știe poate că pe mai toate le-a pictat în dimineți luminoase de primăvară argeșeană, pe când era îndrăgostită (de ceva, de cineva…)

Vizitatorul acestei expoziții nu poate să nu zăbovească în fața unei secvențe dintr-un codru din vremea miturilor când ființa umană era o biată apariție secundară într-o lume naturală, sălbatică. Un peisaj cu o pădure (foarte) populată cu animale impunătoare poate zimbri (care îmi amintesc de taurul din Guernica lui Picasso) dar și cu mici zburătoare (să fie păsărele sau gâze?). Pe-aici pare să-și ducă traiul și cu un cuplu (poate) primordial -fiindcă tot ne aflăm în domeniul ipotezelor -, poate Adam și Eva sau (poate, -dacă tot ne aflăm “pe Argeș în jos, pe un mal frumos”-) Ana și Manole. EL personajul masculin pare să fi plecat la vânătoare cu un arc în timp ce EA, femeia, aflată în registrul superior (păi, “femeia mereu deasupra”, nu-i așa?) pare să se îndeletnicească cu treburi casnice printre unelte gospodărești… Și în apropiere o variațiune pe temă (cu doi vânători!) și dimensiuni ceva mai reduse…

Am observat că până și semnătura pictoriței Ioana Teodora Duță Schmiedigen este operă de artă elaborată, inițialele I,TșiD se combină, se condensează  armonios într-un fel de pecete voievodală, princiară… (ce-i drept, cu “Schmiedigen”, cam multe litere, mai dificil de introdus în pecetea domniței). Sperăm ca această pecete (sau alta, dacă dorește) să o vedem de mii de ori aplicată pe operele sale. Dialogul aprins (sau poate chiar disputa aprinsă) a culorilor care-și negociază vehement o suprafață mai consistentă pe pânza pictoriței creează senzația de explozie, de bucurie a privirii, declanșatoare a unei stări de bine, aproape terapeutice. Adică ceva foarte potrivit, chiar necesar pentru angoasele vremii acesteia… Veniți de luați liniște și bucurie de pe pânzele pictoriței Ioana Teodora Duță Schmiedigen!

**

Cunoșteam mai ales statuetele pe care sculptorul Traian Duță le făcea an de an pentru premiile Festivalului Nopțile de Poezie de la Curtea de Argeș. Elegante, sugestive, dorite de mai toți participanții (am primit și eu una dar cum nu m-am învrednicit s-o iau, dusă a fost odată cu volumele de versuri atunci când sediul Fundației Orient-Occident a fost golit spre a putea fi vândut). În expoziția al cărei spațiu îl împarte cu fiica sa, pictoriță, Traian Duță a propus publicului o gamă variată de bronzuri, cu larg evantai tematic și de diferite dimensiuni. Să se potrivească (aproape) oriunde într-un interior primitor, dornic de înnobilare prin artă înaltă… Pe lângă o creație de familie “Tatăl artistului” (și “bunicul artistei” aș adăuga pentru un grad mai înalt de precizie), care nu cred că este de vânzare, Traian Duță oferă câteva bronzuri care pot decora frumos un perete și-i pot oferi o personalitate. Dacă un sunt opere 3D adică ceva de pus pe un piedestal în centrul camerei, sunt un fel de “2 și un sfert” adică bronzuri care pot da expresie și viață unor pereți lipsiți de personalitate. Ca să nu mai spunem că sunt și oferite spre vânzare colecționarilor la prețuri care nu cred că acoperă nici măcar consumul de energie necesară funcționării cuptorului electric… pentru că a aduce aliajul statuar (Cupru mult și Staniu puțin, pentru a fi prelucrabil) la punctul de topire pentru a putea fi turnat, presupune o încălzire de peste 1100°C, adică multe, multe învârtiri ale contorului de energie electrică…

Deși eu dacă aș fi colecționar, dacă aș avea bani și spațiu aș opta pentru “Don Quijote”, un bronz care prinde bine personajul naiv și bonom al cavalerului din la Mancha. Dar mi-ar plăcea să am în apropiere și “Toboganul” cu sugerarea vitezei coborârii, și “Calul troian” (care știm cu toții ce amintește)… Și mi-ar plăcea și gluma turnată în bronz “Doamna cu cățelul” sau/și “Simbioza om-instrument”. Dar parcă mi-ar plăcea și Vulturul de aur. Ei, e gra alegerea, dar trebuie să mă opresc cu achizițiile (virtuale!), că nu mai spațiu în apartament… și nici contul din bancă prea generos. Asta e, fericiți cei ce și le vor putea permite. Chiar fericiți! Dar trebuie să se grăbească, expoziția se închide pe 31 august…  

Bronzuri, bronzuri, bronzuri… Aș putea spune că m-am fi simțit imersat într-o adevărată epocă a bronzului dacă n-ar fi fost la locuri de cinste și două sculpturi în piatră. Mare lucru că azi când lumea e foarte ocupată și grăbită cineva să aducă în memoria publicului printr-un monument figura unui dascăl cunoscut în urbe – profesoara de limba română (și scriitoare) Sofia Dobrescu, căreia i-a dat formă maestrul Traian Duță.

**

Poetul Dumitru M.Ion, dăltuit în piatră de sculptorul Traian Duță

Am cunoscut (și încă mai cunosc) Oameni-Instituție, oameni care au creat instituții și zeci de evenimente culturale de marcă, de talie mondială. Unul dintre acești puțini la număr -la nivel național- a fost Dumitru M.Ion poetul, traducătorul, ctitorul și animatorul Festivalului Nopțile de Poezie de la Curtea de Argeș, festival care a avut 25 de ediții… Pentru acest sfert de veac de Nopți de Poezie de la Curtea de Argeș, festival de clasă mondială, Dumitru M.Ion artizanul principal al evenimentului merită stima și recunoștința nu doar a argeșenilor, ci a tuturor românilor. Nu este o exagerare, pentru că la început de mileniu III, România se putea lăuda doar cu singur mare festival: Festivalul George Enescu. Dar acesta era un festival pentru organizarea căruia se cheltuiau mulți bani și pentru care lucrau sute de oameni avea deja o istorie de peste 4 decenii. „Festivalul lui Dumitru și al Carolinei” a pornit de la un teren viran pe care munca organizatorilor și talentul participanților l-a transformat în poezie. De-a lungul unui sfert de secol la Curtea de Argeș au poposit poeți din toată lumea din Japonia și Australia până în Canada și Chile, s-a prezentat poezie în zeci de limbi. Întorși acasă, mulți poeți au prezentat în publicații orașul Curtea de Argeș cu istoria sa, pitorescul zonei Argeșului și mai ales cu poezia românească. În doar câțiva ani festivalul argeșean a intrat conștiința publicului amator de poezie din întreaga lume, iar în preferințele specialiștilor a intrat în TOP5 alături de mari festivaluri de poezie din lume ca Medellin, Las Palmas, Struga… Dar mai ales festivalul a atras atenția asupra orașului organizator și asupra culturii române atât cea scrisă cât și asupra culturii populare. Prin dispariția poetului Dumitru M.Ion, Curtea de Argeș a pierdut un vector al propulsării culturii locului în lume. Poate că membrii Fundației Orient-Occident (foarte frumos nume, care dezvăluie și intențiile de apropiere culturală), vice-președintele festivalului, poeta Carolina Ilica dar mai ales cu sprijinul administrației locale vor găsi resurse fizice și materiale pentru a reporni festivalul, pentru care Dumitru M. Ion a lucrat până la ultima suflare. Și nu este o figură de stil este a fost realitatea cruntă a bolii cu care s-a luptat Dumitru M. Ion, era dependent de două aparate de oxigen, situate de o parte și de alta a camerei în care dormea și lucra. De la pat la masa de lucru avea de parcurs vreo 6-7 metri, care pentru el (în ultimul an al vieții) erau ca o cursă de 10.000m… Împuținat fizic cu vreo 6 coaste rupte, la finalul acestei adevărate „curse” ajungea epuizat și trebuia să se odihnească. Uneori nici nu putea vorbi, nu putea răspunde la telefon. Acest om a ars pentru poezia românească și pentru orașul pe care l-a iubit, Curtea de Argeș.

Pentru aceste motive câțiva prieteni am hotărât că acest OM, cetățean de onoare al orașului pe care l-a iubit, merită un omagiu vizibil în marmură sau bronz, sub forma unui bust. În acest sens o inițiativă cetățenească (sub forma colectării fondurilor necesare) a fost demarată și –până acum- prin lucrarea maestrului Traian Duță – realizată și prezentată publicului la vernisajul expoziției “Formă și culoare” din 6 august. Ar fi trebuit ca și autoritățile locale să-și fi făcut partea ce le revenea, pentru că sperăm să vedem cât mai repede un bust al poetului DUMITRU M. ION amplasat într-o zonă centrală, în orașul de care n-a vrut să se despartă niciodată! Între timp, se pare că  –din păcate- moștenitoarea Lana Dumitru, stabilită undeva în vestul Europei a vândut (lichidat) clădirea (foarte bine situată) vizavi de Mănăstirea lui Negru Vodă (dar și a lui Manole și a Anei sale), unde –pe un amplasament foarte vizibil- intenționam să amplasăm bustul poetului, traducătorului și ctitorului de festival DUMITRU M. ION. Asta e, altă generație, alte interese (vest-europene, pare-se)

**

Așadar acțiunea pornită acum mai bine de un an a fost finalizată de curând, poetul Dumitru M. Ion având un bust din piatră – creație a maestrului Traian Duță. Mulțumim maestre pentru opera cu adevărat valoroasă și Muzeului Municipal Curtea de Argeș care a găzduit spectacolul dezvelirii monumentului (la care cu regret n-am putut participa). Mulțumim mai ales pentru modul subtil în care artistul Traian Duță a reușit să prindă pentru posteritate zâmbetul discret și malițios al poetului “pietrificat”! Și bine-înțeles mulțumim tovarășului Gheorghe Ungureanu fără de care nimic nu s-ar fi mișcat în direcția realizării oamagiului artistic din piatră. Cei care spun că toți comuniștii sunt niște bandiți și niște profitori n-au decât să-și înghită vocalizele!

Prinț și Rege

Ambii

Născuți

Sub

Semnul

Lui

“Decar”

Nicio

Legătură

Cu

Icar

Zborul

Lor

N-a

Fost

Din

Ceară

Și-au

Făcut

Piciorul

Arcuș

De

Vioară

Pentru

O

Simfonie

Rară

Prințul

Dobrin

Și

Regele

Hagi

Trubaduri

Panduri

Din

Margine

De

Balcani

Despărțiți

Doar

De

Bani,

Ani

Și

Destin!

Într-un timp

Normal

Dobrin

Ar fi jucat

Imediat

La Real

Îl tot cereau

Toreadorii!

Unicul

partid

I-a barat

Rapid

Drumul

Spre Madrid

Poarta

Spre Gloria

Lumii.

Ceaușescu

Se preocupa,

chipurile,

De popor

Cum să nu mai

Avem

Acasă

Fior

Din

Magia

lui Dobrin,

“Să se bucure

De el

Străinii?!

Acolo

Să-și numere

Țechinii?!

Dobrin

Este

Bun național,

Să joace

Numai acasă

Pentru români”!

Dixit

Tiranul.

Acasă,

Lumea

Aștepta

Prințul

Să apară

Noaptea

Sub

Lună plină

Măcar

O repriză

În Națională

Să înnobileze

Mundialul aztec

În grupa de foc

Cu Anglia,

Cehoslovacia

Și

Regina-Reginelor,

Brazilia.

La Guadalajara,

Dobrin

Ar fi fermecat lumea

Cu fotbalul lui

Sunet-fior de vioară!

Angelo, însă,

Tiranul nostru,

Nu al Padovei,

Plus

Camarila

“Câinilor roșii”

Și vreo doi

Ziariști

Otrăviți

L-au exilat

În tribună,

Fără pașaport

Fără

Drept la replică

Prințul n-a dansat,

În vara lui ‘70

Printre azteci,

Măcar

O clipă,

Gând

De recunoștință

Pentru calificare,

I-au arestat

Clipa de-o viață!

Crima

De la Guadalajara

A întristat,

Revoltat

Țara,

Dobrin

A rămas,

Ce folos,

Prinț nedreptățit,

Neuitat!

Peste

37 de ani

Într-o emisiune TV

“Idoli și Legende”

Live

Nicolae Dobrin

Și

Ștefan Iordache

Două genii

Unul lângă altul

În platou,

La Telesport,

Și încă un ceas

Și jumătate,

După,

La o cafea

Și-o țigară.

Marele Actor,

Uluitorul Hamlet,

Fascinat

Că stă lângă

Dobrin,

“Un dar dat de Dumnezeu

Nouă,

Românilor”,

L-a tot întrebat

Pe

Prinț

Care-i

Adevărul-adevărat

De ce

N-a jucat

La Guadalajara?!

Prințul

Însingurat,

Un Hamlet

Al fotbalului

Românesc,

El,

Nicolae Dobrin,

Prințul din Trivale,

Ne-a pus

Să jurăm

În fața

Lui Dumnezeu

Că nu vom

Spune

Nimănui,

Nu vom scrie

O literă

Fără aprobarea lui.

Am jurat,

Ștefan Iordache

Și eu

Sub crez sincer în Dumnezeu!

În mare,

Știam asasinii,

Dar ce ne-a

Mărturisit

Marele nedreptățit

Ne-a făcut statui

Cum lumii să-i spui

Când am jurat?!

Ce păcat

Că Prințul

A pus lacăt

Adevărului

Condamnându-ne

Să-l luăm cu

Noi,

Acolo, departe, departe…

La despărțire,

Dobrin

S-a răzvrătit,

Certând,

Parcă,

Destinul:

 “N-a fost nicio

Crimă la Guadalajara!    

Dumnezeu îi va judeca,

Eu i-am iertat!”

Prințul a iertat

Niște pigmei,

Bieții de ei!

Prințul

N-a abdicat

De la

Chinul de a fi Om!

Niciun român n-a uitat

Cum un Prinț

A fost asasinat

La Mundialul mexican,

Guadalajara,

Guadalajara,

Nu mai pot să mai ascult

Mariachis,

Mă înec

În lacrimi

De neuitare!

După,

Un sfert de veac

Hagi

Rege

Încoronat

La Pasadena

Și el

Jucător de geniu

Cu mai mult noroc

Fără de care

Rămânea

Un oarecare.

N-a trăit sub Ceaușescu

Ajuns

În agonie

Și n-a ajuns în

Temporizarea

Lui Angelo Niculescu.

Gică Hagi

Giuvaier

La Real,

Barcelona

Și Galatasaray.

Dacă ar fi cântat

Și Prințul

În aceste

Orchestre?!

Dacă…

Dacă…

Sigur,

Istoria

Se scria

Altfel…

Dincolo

De

Condițional

Faptul real:

Ambii

Ne-au

Dus

În

Rapsodie

Sub

Lună

Fericiți.

În comunism

Sau neo…

Am

Avut

Și

Prinț

Și

Rege,

Fără

A

Putea

Alege!

Ambii

Coechipieri

În

Vis

De

Poezie,

Sfânta

Noastră

Sărăcie

Dulce

Nostalgie…

Două

Răsărituri

De Geniu,

Dobrin

Și

Hagi

Împreună

Ne-au făcut

Trubaduri

De

Țară străbună

Condamnată

Să nu-și apună

Dorul de

Prinț

Și

De

Rege!                             

                                                                                               10 martie 2016, București\

Post Scriptum

Unul

Princiar

Celebrul ziar

“L’Equipe”

Și-a propus ca temă

Să nu lase

Lumea în dilemă:

“Dobrin

A fost cel mai bun

Fotbalist român

Din Istorie!”,

A scris

Ca un recurs

La memorie.

În cvintetul francez  

Regele Hagi

E servant,

Gică Popescu,

Lăcătuș

și Boloni

Completează

Un alai

Domnesc

Înnobilat

De Prinț!

Când

Biblia

Gazetăriei sportive,

L’Equipe, 

A dat

Un edict,

Verdict

Pentru

Noile generații

9G

Dobrin

Rămâne

Unicul

Prinț

Însingurat,

Singurul

Hamlet

Al Fotbalului Românesc!

          8 iunie, 2016,

cititnd cotidianul L’Equipe, Paris

Interviurile lui Răzvan Toma. Mircea M. Ionescu. Credincios celor două … amante

La DAVILA,
Oameni și șoareci
(dramatizare de John Steinbeck)

„The best laid schemes o’ mice an’ men / Gang aft agley.” („Cele mai bune planuri ale șoarecilor, ca și ale oamenilor, adesea se risipesc”) – Robert Burns (1759-1796)

John Steinbeck, californianul
Californian prin născare dar având sînge amestecat de la strămoși, John Steinbeck a scris despre zona pe care o cunoștea bine un ciclu de “Romane californiene” din care face parte și “Oameni și șoareci”. Sunt romane scrise și publicate în perioada marii crize, după criza agricolă din anii 30 și înaintea prohibiției, fenomene social-economice care au marcat societatea americană . Până la publicare romanului Tortilla Flat adică 1935, Steinbeck era considerat un scriitor de pluton, fără o operă importantă și căruia nu i se întrezărea o carieră de mare succes. Despre scriitorul Steinbeck va începe cu adevărat să de vorbească doar după apariția romanului “Tortilla Flat”, roman ambientat în mahalaua Tortilla. Practic Steinbeck a “californizat” romanul picaresc clasic spaniol având ca eroi descendenți ai băștinșilor californieni, mexicanilor și spaniolilor. Romanele sale californiene “Iarna vrajbei noastre” și “Fructele mâniei” (considerate mult prea critice la adresa societății) au atras atenția FBI-ului și doar faptul că printre Fanii săi declarați se afla și prima-doamnă a Americii Eleanor Roosevelt l-a ferit pe scriitorul californian de necazuri… Steinbeck a înțeles că atunci când arăți adevăruri dureroase, sigur deranjezi pe cineva și te poți aștepta la repercusiuni. Numai că unele adevăruri sunt mult prea importante pentru a nu fi spuse, cu orice risc… Și Steinbeck și-a asumat acest risc. Așa că, nu fără temei în 1962 a fost recompensat cu Premiul Nobel pentru Literatură. John Steinbeck este un scriitor care reabilitează condiția umană a persoanelor considerate sub-umane, bune doar pentru munci necalificate, pentru munci grele, pentru corvezi. Romanele lui Steinbeck au mult dialog, sunt ușor de adaptat pentru teatru și film, și au și fost aduse –cu succes- pe scenă și ecran. Dovadă este și această (foarte reușită!) montare semnată Sorin Militaru la Teatrul Al. DAVILA.

“Viața la fermă” adusă pe scenă
După succesul spectacolului „Cu sufletul nu-i de glumit” de Dimitré Dinev (2024), regizorul Sorin Militaru a revenit la Pitești pentru a monta, pe scena Teatrului „Alexandru Davila”, un spectacol cu o dramatizare după micro-romanul lui John Steinbeck “Oameni și șoareci” care la apariție a stârnit multă vâlvă și a iscat controverse aprinse.
Viața la fermă, nu-i chiar Paradis, am putea spune… se muncește din greu toată ziua la câmp, pentru masa care se servește pe înserat. Mai rămân câteva ore pentru un păhărel, o țigară și o partidă de cărți în dormitorul comun cu paturi supraetajate. Și pentru planuri de viitor fanteziste. În acest dormitor al zilierilor agricoli autorul și regizorul aduc la un loc oameni săraci dar cu caractere puternice. Așa că se mai iscă certuri și chiar conflicte mai fizice, cel mai adesea inițiatorul fiind gelosul Curley. Ne-realizările pe plan personal (nu putem spune “profesional”), micile fricțiuni, înțepăturile sarcastice, starea de tensiune latentă, de nor înărcat cu perspectiva sumbră a șomajului și/sau –pur și simplu- a aruncării în stradă.
Romanul (și dramatizarea sa) are în centru ultimele câteva zile din viața unui cuplu de prieteni – George și Lennie care colindă fermele din California. Cuplul nedespărțit George-Lennie este alcătuit din Florin Dobre (George Milton) și Marius Furtună (Lennie Small)–
Cei doi colindă California marii crize muncind ca zilieri agricoli, acolo unde sunt primiți și rezistă până când Lennie nu face vreo boacănă. George este călăuzitorul, protectorul și purtătorul de cuvânt al lui Lennie cel cu forță ieșită din comun dar cu minte mai înceată; este creierul celui ale cărui facultăți mintale sunt ale unui preșcolar. Toate deciziile care le hotărăsc viața sunt luat de George, și acceptate fără crâcnire de Lennie. “Indiferent ce te întreabă, să nu scoți o vorbă! E important ca mai întâi să vadă cum muncești și doar apoi cum vorbești”, îl dăscălește George pe Lennie, iar acesta ca un școlar cuminte aprobă: “Da George, nu scot o vorbă!”
Cu mintea unui copil de câțiva ani dar cu o forță ieșită din comun, Lenny “muncește cât doi” și are plăceri nevinovate. Plăcerile lui sunt puerile, pur tactile, dar de necontrolat: Lennie nu se poate abține să nu atingă, să nu mângâie unele zone atât de plăcute la palpare, fie că sunt blănițe de șoricei, de cățeluși, de iepurași, sau materiale textile… Ceea ce poate deveni un pericol pentru că pe lângă mângâierea micilor animăluțe (care nu rezistă prea mult degetelor lui puternice) lui Lennie îi place să mângâie catifele, mătăsuri, rochițe din catifea sau chiar părul mătăsos al unor tinere. Da, este periculos de puternic și foarte naiv, dar naivitatea nu doar că n-are ce căuta într-o lume dură, a luptei zilnice pentru existență, a competiției masculine pentru leadership-ul informal din orice grup, dar e și periculoasă… Așa că vrând-nevrând, cei doi cutreieră fermele care caută muncitori agricoli, sperând să nu se ducă vestea despre pricinile “transferurilor” lor atât de dese de la o fermă la alta… Cei doi zilieri agricoli fugiți cu greu din nord unde Lennie era cât pe ce să fie linșat pentru o presupusă tentativă de viol își încearcă norocul la încă o fermă – Soledad (poate și în acord cu tematica ediției a XXIXa a Festivalului – Însingurare ). Din când în când, după încă vreo boacănă a lui Lennie, George îi reproșează prietenului său că îi complică mult existența fiindcă trebuie să-i poarte permanent de grijă: „aș avea o viață mai ușoară și aș avea o femeie, poate, după mine. Ei, Doamne, ce bine aș mai duce-o!”. Dar Lennie și George au un plan bine stabilit care –din când în când- atunci când le merge ceva mai bine, pare și fezabil. Să aibă împreună o mică fermă de câțiva acri “o căsuță, o vacă, și porci și iepuri… și un câmp cu lucernă pentru iepurii de care se va îngriji Lennie… undeva unde se poate trăi din roadele pământului și cu mica sobă în jurul căreia să ne adunăm când e frig”… “Orice om are un vis care nu se va realiza”… e o observație cinică, despre inutilitatea (sau contra-productivitatea) visării într-o lume a faptei dar… ce e frumos să visezi…
Florin Dobre (George Milton) și Marius Furtună (Lennie Small) au făcut un adevărat tur de forță artistică menținând tot timpul un “grad de alertă” ridicat în jurul supraviețuirii camaraderiei (și vieții) lor, amenințate mereu de ostilitatea societății “normale”față de “indivizii ciudați”. Sensibilitatea și forța cu care și-a apărat prietenul până la ultima soluție aceea mai umană a “glonțului eliberator” face din George – Florin Dobre un adevărat campion al umanismului într-o vreme profund anti-umană. Cât despre Marius Furtună nu e ușor să pleci de la premisa naivității totale și de la acest stadiu să-ți construiești replicile și stările scenice.
Gogu Preda este Candy fost muncitor agricol căruia o mașină a fermei i-a zdrobit mâna și l-a lăsat practic ciung. A fost păstrat doar pentru că mai face munci domestice, dar trăiește cu teroarea că nu-i departe ziua în care va fi azvârlit în stradă. Din întâmplare află despre proiectul de viitor cu mica fermă a lui George&Lennie, și se asociază visului acestora, primit în asociere (și) pentru că este singurul care are o mică avere (de câteva sute de dolari) cash.
Gabriel Gheorghe este Șeful și atât! Nici un are nevoie de nume, că deși doar administrator este conducătorul suprem al fermei, cuvântul său e lege, hotărârile sale un sunt discutate. El decide cine e angajat și unde lucrează, nu admite nici ca fiul său Curley să fie maltratat pentru că “o fi el cum o fi dar e al lui”. E un administrator eficient și autoritar, iar pentru a-și spori coeficientul de autoritate la nevoie mai are și o pușcă impunătoare.
Șerban Ghilvaci este Curley, (în românește, un fel de Crețu) fiul șefului, un tinerel cam impetuos în raport cu potențialul său fizic, de curând căsătorit cu o tânără frumoasă pe care viața de la fermă o cam plictisește, iar soțul în zadar are o mănușă cu vaselină special pregătită pentru a-și mângâia soția, nu reușește nici s-o distreze, nici s-o tempereze. Pentru a-și demonstra bărbăția le caută gâlceavă tuturor bărbaților, inclusiv puternicului Lennie, așa că se alege cu o mână fracturată și cu o călătorie la spital pentru “remedieri”…
Andreea Drugulescu este femeia fără nume, este doar “soția lui Curley”, dar și senzualitatea feminină explozivă care-și face de lucru cam des în dormitorul comun al bărbaților. Naivă (spre peostuță) soția lui Curley le face ochi dulci tuturor bărbaților, iar Lenny este imediat atras de ea. Este o apariție sexy, intră nonșalantă într-un mediu și-așa tensionat, duhnind a fum de țigară, sudoare și testosteron. După ce visul de a deveni actriță nu s-a realizat, așteptările fiindu-i înșelate de două ori, s-a măritat de curând (“și nu din dragoste”, subliniază ea) cu Curley. Dar tot mai speră că va pleca la Hollywood, că va ajunge mare star și va apărea pe prima pagină a revistelor. O naivă cu un vis mult prea mare pentru posibilitățile sale. O naivă care fără să-și dea seama îl provoacă pe Lennie, oferindu-i părul mătăsos, să-l mângâie… Și de aici drama… sfârșitul ei și al lui Lennie.
Dan Andrei este Slim – de profesie căruțaș (adică un fel de tractorist al zilelor noastre sau poate șofer de basculantă), pare a fi leaderul acceptat de toți membrii grupului de muncitori agricoli. Amabil și plăcut companion, își cunoaște valoarea și este foarte ferm atunci când trebuie să adopte o altă pozișie, inclusiv în fața lui Curley, fiul șefului fermei.
Petrișor Diamantu este Carlson care nu se împacă cu faptul că trebuie să suporte mirosul cățelului lui Candy. Așa că îl convinge (cu argumente legate starea fizică degradată de bătrânețe a cățelului) pe Candy că e mai bine să-l “elibereze” pe bietul cățel de suferințele senectuții, cu un singur foc de pistol…
Ștefan Daniel Gilă și Ionuț Iulian Mihalcea sunt doi dintre muncitorii agricoli care completeză “brigada de recoltare” a cerealelor și asigură și un fond muzical discret de far-west. Ar mai fi de menționat (pentru istoria teatrului argeșean!) jocul absolut sincer al cățelușul lui Candy. Nemenționat în caietul-program, dacă ceilalți actori au fost la 98-99% din personaj cățelușul-actor a fost sigur la 100% din personajul său! Scenografia semnată de CRISTIAN MARIN și proiecția video a lui LUCIAN MATEI aduc pe scenă cu soluții simple și eficente atât dormitorul comun al muncitorilor agricoli cât și tufișurile cu locul de fugă în caz de criză a celor doi prieteni pe viață.
**
Încă îmi amintesc spectactolul cu Oameni și șoareci pe care l-am văzut (de câteva ori!) la Teatrul Național din București acum mai bine de o jumătate de veac. Jucau pe atunci Florin Piersic (Lennie), Matei Alexandru (George), Valeria Gagealov (soția lui Curley), Emanoil Petruț (Slim) și Constantin Rauțchi (Candy) în regia lui Alexandru Finți, într-un spectacol foarte bine închegat. După foarte multe decenii, regia artistică a spectacolului piteștean semnată de SORIN MILITARU reușește să aducă pe scenă actori cu alte date fizice, dar care răspund perfect cerințelor personajelor lui Steinbeck. Regizorul Sorin Militaru, care are la activ multe spectacole pe texte clasice (de la greci până la ruși, dar și un foarte apreciat spectacol Lorca) se apropie ca un psiholog de fiecare personaj, îi dă fiecăruia spațiul de afirmare, prilejul să se exprime, să-și apere interesele și opiniile care uneori pot fi deranjante pentru ceilalți. Pentru capacitatea de absorbție a publicului de azi, regizorul a mai esențializat trama, a mai simplificat distribuția, a mai redistribuit și ajustat replicile… A păstrat însă o replică esențială, aceea despre scepticismul funciar al omului obișnuit cu privire la acea viziune a “micii ferme de câțiva acri, cu vacă, porci, iepuri…”, pe care și-o doresc George și Lennie: “Spuneți numai prostii dar pământu ăla n-o să-l aveți voi niciodată… Toți vrea să aibă un petec de pământ… Da’ e ca raiul… n-ajunge nimeni în rai… n-ajunge nimeni să aibă pământ. E numa’ în capul lor”
Din considerentele mai sus menționate (dar, sigur și din altele care ne scapă!), a rezultat un spectacol alert în care replicile vin în mod firesc și-l fac pe spectator să se constituie “parte” în joc, simpatizând sau respingând un personaj sau altul. Această atragere în joc a spectatorului este –de altfel- pariul și țelul artei scenei. În cazul oamenilor și șoarecilor steinbeckieni-piteșteni, o reușită.