Ne-am despărțit de curând de cel care a fost DAN IVĂNESEI, ACTOR (cu toate literele majuscule!) de mare sensibilitate combinată cu deosebită forță expresivă. Un actor pentru 4 anotimpuri, capabil să intre în orice rol și să-l exprime în așa fel încât spectatorul să simtă emoția… Un actor al cărui magnetism atrăgea spectatorul în povestea de pe scenă și nu-l mai lăsa până la aplauzele finale… N-ar mai fi nimic de adăugat decât că ne va lipsi privirea lui blândă si evantaiul de expresii faciale de la regret și perplexitate la extaz și/sau triumf… Ne va lipsi și timbrul deosebit al vocii sale care articula cuvintele ca la carte, așa cum puțini actori (mai ales din generațiile mai noi) o mai fac azi… DAN IVĂNESEI a fost ACTOR 100%, actor care și atunci când nu avea de spus vreo replică, sau de făcut vreun gest, atrăgea atenția… Expresiile sale din diferite scene ar putea fi folosite ca exemplificări de expresivitate, de transmitere a unor semnale, a unor stări… Mulțumim MAESTRE DĂNUȚ, pentru tot ce ne-ai dat, pentru tot ce ne-ai lăsat…

**

Nu, nici Cavalerii și nici Cavalerismul n-au dispărut odată cu caii…

În urmă cu două sătămâni am fost -pentru ultima dată- împreună cu ACTORUL de mare talent și sensibilitate DAN IVĂNESEI/ L-am petrecut pe ultimul drum, am văzut cum cortina s-a transformat în lespede funerară. Veți citi mai spre final sincerele regrete ale celor care l-au cunoscut îndeaproape, i-au fost parteneri pe scenă, chiar mai multe decenii. Ca spectator cu frecvență bună la spectacolele daviliene, l-am văzut chiar de la debut… A fost un spectacol pe un text nu tocmai atrăgător dar Dan Ivănesei a avut o prestație remarcabilă. Apoi l-am văzut în câteva spectacole foarte bune în roluri în care talentul și disponibilitatea sa se puteau desfășura… Dar până să-mi atragă atenția ca actor mi-a atras atenția ca protagonist al unei întâmplări de pe la jumătatea deceniului 9 al trecutului veac, prin 84-85, cred…  Eram pe-atunci unul din cei 2000 de „savanți” (toți eram „savanți” de la plutonierii de securitate de la poartă până la lucrătorii de la întreținerea incintei – spațiile verzi erau foarte generoase!) din Institutul de Reactori Nucleari-Energetici – IRNE Mioveni. În fiecare an primeam o generație nouă (câteva zeci) de absolvenți cu studii superioare și medii care veneau cu repartiții guvernamentale. Între acești absolvenți erau multe fete, absolvente de Chimie, Fizică, Energetică, Matematică, sau laborante (absolvente cu studii medii), unele foarte frumoase. Într-o dimineață de vară trebuia să ne întâlnim mai mulți colegi la TEHNIC CLUB (azi dispărut), pe-atunci un loc(al) foarte plăcut și instructiv prin activitățile organizate. Două colege din ultima generație de absolvente de universitate au venit foarte afectate de un incident. Înainte de a veni la întâlnirea de la TEHNIC fuseseră la o cafea la un bar situat la parterul complexului FORTUNA. Erau fete frumoase, n-aveau cum să nu atragă atenția… așa că s-au apropiat doi puștani care au încercat să le acosteze într-un mod trivial. La refuzul fetelor, au insistat într-un mod agresiv… În acel moment în bar nu era multă lume, personalul era preponderent feminin, dar de la o masă s-a ridicat un tânăr înalt, blond, care a intervenit și i-a determinat pe puștanii agresivi să le lase în pace pe fete… După care tânărul s-a legitimat, era actor la Davila și se numea DAN IVĂNESEI… Recunosc, am fost puțin surprins pentru că deși era un bărbat impunător prin înălțime, nu era un Hercule, un Schwarzenegger. Și totuși într-o situație tensionată a simțit nevoia să intervină, să le apere pe acele fete de agresivitatea unor tineri cam prea îndrăzneți… Așadar, cel care crede că odată cu caii au dispărut și cavalerii și cavalerismul, se înșală. Deși am avut destule ocazii, această întâmplare, de-acum mai bine de 4 decenii, nu i-am povesit-o nici protagonistului acelei fapte – Dan Ivănesei, nici soției sale – talentata actriță (și profesoară) Mirela Cioabă. Dar, e bine să se cunoască o altă fațetă, nu doar a actorului ci și a personajului real DAN IVĂNESEI. Regret că nu i-am spus nici lui, deși am avut mai multe ocazii, acum vreo câțiva ani a insistat să văd un spectacol Lorca (Nuntă însângerată) la Teatrul Național Marin Sorescu din Craiova. Am petrecut toată ziua împreună, am fost și la un bar la o cafea am văzut spectacolul (care în ciuda prestației foarte bune a actrițelor Mirela Cioabă și Raluca Păun nu m-a impresionat) ne-am întors la Pitești, noaptea târziu… și tot nu i-am spus, am amânat pentru altă dată. Din păcate, așa a fost să fie, altă dată uneori devine niciodată…

**

Biografie (mai mult) artistică

Născut la Ploiesti în 13 februarie 1952, a făcut liceul la Timișoara, unde a și moștenit microbul scenei de la mama sa-  actriţă la Teatrul de păpuşi din Timişoara. Absolvent al IATC în 1976, până în 2021, în 45 de ani de scândură a sărit binișor de suta de roluri, cele mai multe începând din primăvara anului 1981 la teatrul Davila. Ceva l-o fi atras pe Dan la Teatrul din Pitești, poate colegii, poate comuniuunea mai strânsă (de oraș mai mic) cu publicul. Într-un interviu de-acum mulți ani își amintea cu multă plăcere de actorii-colegi de scenă care se duseseră în alt spațiu: Mihai Niculescu, Ion Focșa, Sorin Zavulovici, Cristian Tuță, dar și de Doamnele Teatrului – Ileana Zărnescu și Angela Radoslavescu…

„Fiecare rol e important… sigur, toți vrem să-l jucăm pe Hamlet. Nu e și cazul meu…” spunea cu ceva vreme în urmă –și cu multă modestie- acest actor dotat cu talent, simțire și inteligență, acest actor care ar fi putut fi un Hamlet foarte intens și –sigur- rămas în memoria spectatorului… În lipsa rolului lui Hamlet, menționez câteva din spectacolele în care evoluția sa a fost memorabilă: „Pescărușul” de Cehov, (regia Matei Varodi), „Cum se cuceresc femeile” de Woody Allen (regia Goange Marinescu), „O tragedie furtunoasă” de Dušan Kovacevič, „Patriotica română” de Mircea Ştefănescu” (regia Dan Tudor), „Bădăranii” de Goldoni (regia Matei Varodi)… „Căsătoria” de Gogol (regia Matei Varodi), „Bolnavul închipuit” de Moliѐre, (regia Dan Tudor), „Preludiu la Electra” de Petru Dumitriu și „Haina cu două fețe”, o foarte bună piesă a bulgarului Stanislav Stratiev (avându-i ca parteneri pe Ion Roxin și Andreea Raicu, ambii plecați de câțiva ani din lumea asta), „Belvedere” de AnaMariaBamberger (regia Dan Tudor), „Ciripit de păsărele” de Dinu Grigorescu (regia Matei Varodi) „Jucătorii” de Gogol (regia Mihai Lungeanu), „Negustorul de timp” de Matei Vișniec (regia Mihai Lungeanu), Bădăranii de Carlo Goldoni (regia Matei Varodi), „Durata medie de viaţă a maşinilor de spălat” de Elise Wilk (regia Monica Pop), „D’ale carnavalului” de I.L.Caragiale (regia Cristian Ioan)  

Dan Ivănesei a avut apariţii şi în producții cinematografice, în filme de lung şi scurtmetraj. Avea 24 de ani, când a fost ales de Sergiu Nicolaescu să joace rol principal în „Accident”

alături de consacrații George Mihăiţă şi Vladimir Găitan. Apoi a mai avut un rol în „Pentru patrie” tot în regia lui Sergiu Nicolaescu (1976), iar după 1990 a jucat în mai multe filme,inclusiv în „Amintiri din Epoca de Aur” (2009, regia Cristian Mungiu)

**

Reacții înlăcrimate ale foștilor colegi de scenă

La ceremonia de înmormântare am avut avut o scurtă discuție cu actorul Dan Andrei care a avut onoarea de a fi fost coleg nu doar pe scenă ci și cabina de machiaj cu Dan Ivănesei. Dan Andrei mi-a declarat că la venirea în teatrul Davila a fost impresionat de profesionalismul și eleganța și prestanța a 3 actori, șansa de a le deveni coleg convingându-l să rămână la DAVILA. Cei 3 actori care l-au impresionat pe-atunci nou-venitul Dan Andrei au fost Ion Roxin, Dan Ivănesei și Florin Dumitru, din păcate toți trei plecați de pe scena teatrului și a vieții.  

„Astăzi, -scria Dan Andrei pe contul său de FB–, teatrul este mai sărac. Colegul nostru drag, Dan Ivanesei, nu mai este printre noi. A fost un adevărat lord al teatrului românesc. Am avut marea onoare să joc alături de dumnealui, să împart aceeași cabină și, mai presus de toate, să mă bucur de prietenia unui om de o noblețe rară. Așa a fost cu toți: cu colegii, cu întregul personal al teatrului. Respectuos, elegant, blând și demn. Un prinț al scenei și un om pe care nu îl vei putea uita. Ani buni am urcat împreună pe scena Teatrului „Alexandru Davila”. Astăzi ne rămân amintirile, aplauzele și recunoștința. Îți mulțumim pentru tot ce ne-ai dăruit. Ne înclinăm în fața ta cu respect și îți spunem, pentru ultima dată, drum lin printre stele.”

Actrița Carmen Hancearec Roxin (acum retrasă la București) colegă cu Dan Ivănesei vreo 3 decenii, în multe distribuții a scris (tot pe FB): „Da, am avut un minunat partener de scenă. Dumnezeu să-i odihnească sufletul frumos.”

Actorul de mare talentAdrian Damian care la început de mileniu a jucat câteva stagiuni pe scena de la DAVILA (iar acum se luptă pentru salvarea teatrului din Focșani, succes MAESTRE!) a scris pe contul său de FB: „Cortina s-a tras mult prea devreme peste viața unuia dintre cei mai frumoși oameni care au călcat pe scena din Pitești. Ne-a părăsit Dan Ivănesei — un actor desăvârșit, dar mai presus de toate, un suflet de o delicatețe și o generozitate rare. ​Îmi amintesc și acum cu bucurie și emoție de primul spectacol în care am jucat alături de el – Cum se cuceresc femeile. Încă de la acele prime repetiții, Dan a dovedit ce înseamnă să fii un partener de scenă desăvârșit: un om de o bunătate rară, atent, generos și mereu pregătit să dăruiască un zâmbet cald sau o vorbă de încurajare… ​Săli de repetiții, emoții dinaintea premierelor, aplauze împărțite pe aceeași scenă la Teatrul din Pitești… amintirile alături de el rămân o comoară pe care o voi purta mereu în suflet. Scenei îi va fi dor de talentul lui, iar nouă ne va fi dor nespus de Omul Dan Ivănesei. ​Drum lin printre stele, dragă coleg! Cortina a căzut pe pământ, dar aplauzele noastre și dragostea celor pe care i-ai atins cu sufletul tău te vor însoți mereu.”

„Lumea teatrului românesc –scria criticul și damaturgul Dinu Grigorescu în revista Rinocerul – este din nou îndoliată. Actorul Dan Ivănesei, unul dintre cei mai apreciaţi şi longevivi artişti ai Teatrului „Alexandru Davila” din Piteşti, a încetat din viaţă la vârsta de 74 de ani, lăsând în urmă o carieră impresionantă şi o amprentă de neşters asupra scenei româneşti. Născut la Ploiești, cu studiile liceale la Timişoara, Dan Ivănesei a absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică „I. L. Caragiale” din Bucureşti la clasa Beate Fredanov… După debutul său la Teatrul din Reşiţa, în anul 1976, şi-a legat destinul artistic de Teatrul „Alexandru Davila”, unde a activat din 1981 până la sfârşitul vieţii… Pentru colegi a fost un partener de scenă devotat şi un om de o rară eleganţă sufletească, iar pentru spectatori un actor autentic, capabil să emoţioneze şi să inspire prin fiecare apariţie. Dispariţia sa înseamnă o pierdere importantă pentru teatrul românesc şi, în mod special, pentru familia artistică a Teatrului „Alexandru Davila”. Redacţia revistei Rinocerul transmite sincere condoleanţe familiei îndoliate, colegilor şi tuturor celor care l-au iubit şi apreciat. Dumnezeu să-l odihnească în pace, iar amintirea sa să rămână vie prin rolurile pe care le-a dăruit scenei şi prin respectul pe care l-a câştigat de-a lungul unei vieţi dedicate artei teatrale!”

După anunțarea decesului, reprezentanții Teatrului „Alexandru Davila” din Pitești au transmis un mesaj în care se subliniază aportul artistic important, devotamentul față de profesie exercitată și respectul pe care actorul Ivănesei l-a arătat publicului: „Teatrul „Alexandru Davila” din Pitești și întreaga scenă argeșeană sunt în doliu. Actorul Dan Ivănesei a plecat dintre noi, lăsând în urmă ani de muncă pe scenă, devoțiune pentru meserie și publicul care l-a aplaudat. Prin prezența sa scenică, prin seriozitate și pasiune, Dan Ivănesei a fost unul dintre oamenii care au ținut vie legătura dintre scenă și comunitate. Colegii își vor aminti de el ca de un om dedicat, iar spectatorii ca de un profesionist, de fiecare dată credibil în rolurile pe care le-a interpretat. Teatrul pierde un om de echipă, iar publicul un actor care a făcut parte din povestea culturală a Piteștiului, a Argeșului. Dumnezeu să-l odihnească în pace! Lumina rampei rămâne aprinsă pentru el!”, au scris reprezentanții teatrului.

La rândul său, managerul teatrului piteștean, actorul și regizorul Dan Tudor a transmis un mesaj emoționant subliniind valoarea profesională și umană a celui plecat precum și pierderea greu de suportat a comunității teatrale piteștene: „Dan Ivănesei, ultimul reprezentant al epocii de aur a teatrului argeșean. Regrete și amintire eternă, valoros și rafinat prieten!”

***

Am căutat să ilustrez cu fotografii din spectacolele în care a jucat în ultimii ani (poate mai vii în memoria spectatorului fidel), am găsit destule, dar poate nu cele mai semnificative pentru prestația sa actoricească. Ofer o galerie de instantanee din spectacole care cuprind cam 15 ani de la Căsătoria și Bolnavul închipuit, până la ultimele apariții de-acum 4-5-6 ani. Adică din Bădăranii lui Goldoni, în regia lui Matei Varodi (dintr-un deja depărtat 2019), din D-ale carnavalului și Durata medie de viață a mașinilor de spălat. În fotografiile anexate mai apar și alți actori care ne-au părăsit în ultimii ani: FLORIN DUMITRU, CRISTINA CARAGEA, PETRIȘOR STAN, EMILIAN CORTEA… Să le fim recunoscători pentru emoțiile pe care ni le-au generat, pentru timpul petrecut împreună. Un gând pios pentru toți, sper că au fost primiți așa cum meritau: cu aplauze!

Din 19 iulie 2026,

„Pușlamaua de la etajul 13” a rămas orfană. „Tatăl” său, Mircea M. Ionescu a trecut într-o altă dimensiune.

Poate părea puțin ciudat, dar am aflat despre decesul bucureșteanului Mircea M. Ionescu dintr-o sursă modoveneasca, mai precis dintr-o postare pe FB a regizorului chișinăuan (și directorului Teatrului Național Satiricus I.L. Caragiale) Alexandru Grecu, postare pe care o reproduc: „Azi, câteva minute în urmă a plecat la Ceruri, dramaturgul român și un bun prieten al Teatrului Național Satiricus I.L.Caragiale, Mircea M.Ionescu!… Am montat două piese al acestui remarcabil dramaturg: ”Beethoven cântǎ din pistol”(1995),cu care am colindat America în 1995, pe urmă au urmat multe țări din Europa, inclusiv Suedia, la Stockholm, în Sala unde se decernează Premiul Nobel!.. A doua piesǎ “Puștoaica de la etajul 13”, (2016) jucatǎ -la fel- în zeci de festivaluri, în mai multe țări din Europa și care se aflǎ în repertoriul teatrului și azi, la 10 ani de la premieră!!”… Oricât aș fi dorit să fie un Fake, anunțul a fost –din păcate- adevărat…

**

Scurt traseu existențial cultural-sportiv

După un an în care starea sa de sănătate s-a înrăutățit, Mircea M. Ionescu, un foarte cunoscut jurnalist sportiv și dramaturg a murit duminică, 19 iulie 2026. Avea 80 de ani. Născut pe 31 octombrie 1945, la București, absolvent al Facultății de Filosofie a Universității din București (în 1969) ulterior specializat în jurnalism, Mircea M. Ionescu a început parcursul jurnalistic (sau -cum se spunea pe-atunci-, s-a încadrat în muncă) chiar la ziarul „Munca”. Apoi a lucrat pentru ziarul „Sportul” și revista „Fotbal”, dar și pentru Radiodifuziune și Televiziune.

Comentator de evenimente sportive din categoria maeștrilor microfonului, pe care-i ascultam la emisiunea „Fotbal minut cu minut”, (adică Ioan Chirilă, Ion Ghiţulescu, Sebastian Domozină, Gheorghe Minoiu, Nicolae Soare, Coca Cozma Teoharie, Teodor Mateescu, Nicolae Secoşan, Dan Voicilă, Grigore Ilisei, Corneliu Mihăilescu), Mircea M. Ionescu (pentru prieteni, MMI, a nu se confunda cu MRI – sigla distinsului om de cultură ieșean Mircea Radu Iacoban) și-a dorit mai mult. Și-a dorit nu doar să transmită faptele sportive ale altora, ci să săvârșească el însuși astfel de fapte care să stârnească curiozități, să intereseze, să placă, -dacă se poate- să seducă… 

Și cum a fost din copilărie RAPIDIST, sedus deopotrivă de Potcoava sportului giuleștean dar și de Teatrul Giulești (devenit apoi, Odeon), după un accident suferit într-un meci de rugby, a renunțat la perspectiva de a juca în divizia A pentru Știința Petroșani și implicit la viața sportiv-tumultoasă de pe gazon, mulțumindu-se cu rolul de arbitru pentru diviziile B și C (un adevărat cavaler al fluierului, care a fluierat cea a văzut și nu ce i s-a sugerat de autorități!). Renunțând la Știința Petroșani (pe atunci eu jucam handbal pentru Știința) a renunțat și la perspectiva de a deveni inginer miner, dar a optat pentru o alta, nu mai puțin tumultoasă, a scenei… L-a evaluat foarte bine Valentin Silvestru, care după ce a văzut „Adio, Pele!” (la Teatrul „Sică Alexandrescu” din Brașov), a scris în România literară că „Mircea M. Ionescu are condeiul înmuiat în călimara lui Aurel Baranga.”

E adevărat că prin anii 80, fiind la început de carieră scriitoricească nu avea și talentul special al lui Baranga, acela de a evita ciocnirea contondentă cu obtuzitatea unor activiști PCR din Cultură, care nepricepuți dar zeloși, interziceau texte sau opreau unele spectacole pe diverse motive ideologice, dacă nu chiar de teamă de a nu părea destul de revoluționari…

În 1985 interzicerea unui spectacol (Aventura unei femei cuminți) la Naționalul bucureștean după ce piesa (montată la Teatrul Bacovia din Bacău) se jucase câțiva ani, de sute de ori în țară a fost picătura care a umplut paharul nemulțumirilor și l-a împins la „evadarea” din România regimului Ceaușescu (în 1986). Se vede treaba că apropierea (geografică) de C.C. al P.C.R. îi făcea mai „scrofuloși la datorie” pe unii „trepăduși ai culturii” din acea perioadă.  

Simțindu-se persecutat și chiar amenințat, MMI a „evadat” la câteva luni și a așteptat –în condiții foarte grele- aproape o jumătate de an din lagăre în Italia (la Latina și Roma) „viza de America”.

În lagărul de la Latina a cunoscut doi borfași români, Iani și Nelu, maeștri în activitățile lor ilegale, cu activitate infracțională internațională, dar focusați pe zona Roma. „Băieții noștri” după ce i-au furat Dacia cu care „evadase”, când au aflat că este crainicul sportiv pe care-l ascultau cu plăcere, nu numai că i-au restituit-o dar i-au propus să-i ofere o mașină mult mai bună (bineînțeles, tot furată!). Temându-se să nu fie prins conducând o mașină furată, MMI a acceptat ca cei doi prieteni să i-o valorifice cum știau ei, iar prețul obținut a fost dublu decât cel pe care conta… mare lucru să ai prieteni pricepuți și săritori!     

După obținerea vizei s-a stabilit, pentru un deceniu la New York, unde a început un nou capitol de viață palpitantă – de taximetrist de noapte (ce-i drept actorul Dan Nuț u îl precedase în această meserie cu un deceniu!), experiență pe care a transformat-o mai târziu în piesa „Taximetrist de noapte la New York”. O viață curat palpitantă dacă a transportat celebrități ca Greta Garbo, Anthony Quinn, Imelda Marcos sau fiica dizidentă a tovarășului  Fidel Castro, dar a simțit și cum e să te trezești cu cuțitul la gât, sau cu pistolul la tâmplă… Senzații tari, senzații de care cu plăcere s-ar fi lipsit, dar, cum totul vine la pachet…

La New York a fondat primul săptămânal sportiv în limba română din afara țării „Lumea Sporturilor”, care după un început timid a ajuns să fie cunoscută și să aibă mulți abonați. „Lumea Sporturilor” (New York, 1987–2005), din august 1989, a avut și suplimentul de cultură și politică „Lumea Noastră”.

Mircea M. Ionescu a publicat și numeroase volume de proză și dramaturgie. Printre cele mai cunoscute citez: „Asasinul acordă interviuri”, „Pierdut în New York”, „Deținuți în Statuia Libertății”, „Jucătorul de baseball”, „Pierdut în New York”, „Hamlet a murit degeaba”, „Bărbatul cu trei picioare„, „Condamnat la Libertate”, „Actriţa fără teatru„,„Animalul, acest om ciudat”, „America de-acasă„, „Valoroasa actriţă fără teatru„, „Exilul. Ultimul drum al nopţii către zi„. Piesele sale au fost prezentate cu succes pe multe scene nu doar din România, ci și din Bulgaria, Austria, Serbia și Republica Moldova.

În calitate de director-manager, a preluat Teatrul Valah din Giurgiu (în 2010) pe care nu doar că l-a transformat în Teatrul „Tudor Vianu”, dar l-a transformat și într-o citadelă a dramaturgiei românești, în perioada directoratului său prezentând cu precădere piese din dramaturgia românească. În plus a creat și un pod de teatru între Giurgiu și Ruse și a inițiat un Festival al Teatrelor Dunărene (Viena, Bratislava, Belgrad, Giurgiu, Ruse, Brăila, Galați), proiecte abandonate după plecarea sa (în 2016)…

A fost membru al Uniunii Scriitorilor din România, al Asociației Scriitorilor București, al Foreign Press Association (New York) și al Asociației Internaționale a Presei Sportive. Ca recunoaștere a importanței activității sale a fost recompensat cu numeroase distincții. A primit Premiul Uniunii Scriitorilor București, Premiul „Iosif Naghiu” pentru dramaturgie al Asociației Scriitorilor București sau Premiul „Cel mai bun spectacol din Balcani”, pentru piesa „Animalul, acest om ciudat”. UNITER l-a recompensat cu Premiul pentru întreaga activitate în 2020, dar a mai primit Premiul „Opera Omnia” pentru întreaga activitate (2021), oferit de Uniunea Scriitorilor din România. Premiul Academiei Române pentru anul 2017 „Ion Luca Caragiale” – pentru piesa „Bărbatul cu trei picioare„. Mircea M. Ionescu, a fost premiat și la Gala Premiilor revistei „Rinocerul”, în decembrie 2021 primind distincţia de „Dramaturgul anului”.

Mircea M. Ionescu a fost -din 2015- cetățean de onoare al municipiului Giurgiu. Dar -trebuie să recunoaștem că- toate aceste scrieri și onoruri nu s-ar mai fi întâmplat niciodată dacă activitatea de taximetrist new-yorchez pentru care a fost distins cu titlul Safe Driver Award acordat în 1995 de New York City Taxi&Limousine Comission, nu ar fi fost desfășurată fără incidente majore.

**

Despre „Pușlama„ sau „Puștoaică„… Dar tot de la etajul XIII!

Am intitulat articolul de despărșire de MMI „Pușlamaua de la etajul 13 a rămas orfană„. Așa și este plecarea dintre noi a autorului său lasă personajul – o adolescentă foarte sprințară- orfană de parintele care l-a conceput. Dar, nu doar „Pușlamaua de la etajul 13″ (titlu sub care s-a jucat în România) ci și pe „Puștoiaca de la etajul XIII„, titlu sub care s-a jucat în Republica Moldova (acolo există anumite sensibilități, termenul Pușlama putând avea alte conotații). Și nu numai personajele au rămas fără autor ci și actrițele care au interpretat acest personaj, probabil, cel mai reușit și mai jucat din creația lui MMI. Cu regretul că la teatrul DAVILA, Pușlamaua lui MMI n-a fost pusă în scenă, le amintesc în continuare pe acele actrițe care au îndrăgit și jucat personajul (chiar mai multe satgiuni):

Anca Sigartău -2011 la teatrul „Tudor Vianu”, Giurgiu, regia Dan Tudor

Petronela Buda -2012 la teatrul, „Fani Tardini”, Galați, regia  Vili Nikolov (Bulgaria)
Ecaterina (Catiușa) Bozianu – 2012 lateatrul”Genesis Art”, Chișinău, regia Emil Gaju

Claudia Motea, 2017, în regia semnată de Vlad Stănescu de la TNB

Alexandrina Grecu – 2016, Teatrul Național Satiricus-I.L.Caragiale, Chișinău, regia Alexandru Grecu

Sper ca acestor actrițe care au dat viață faimosului personaj memeist în viitor să li se adauge alte nume… Pentru că personajul o merită!

Povestind în prefața cărții lui Mircea M. Ionescu „Jurnalul unui om norocos” (Editura Creator, Brașov, 2020) despre spectacolul America de-Acasă prezentat la Centrul de Cultură Gheorghe Apostu din Bacău, actrița Claudia Motea adăuga un amănunt esențial la colaborarea artistică de durată cu MMI: „A existat și o Pușlama de la etajul 13, un personaj adolescentin memeist, care, deși părea de basm pentru o actriță cu vârsta de peste 45 de ani, a fost o perioadă considerabilă protagonista vieții mele artistice… DA, am jucat cu mare bucurie PUȘLAMAUA lui Mircea M. Ionescu în regia regretatutlui Vlad Ionescu de la TNB, la București, Brașov, Brăila, Chișinău, Lucerna (Elveția), în legendarul Catalina Club din Los Angeles, culminând cu o reprezentație la Teatro Atlantico din Roma în fața a 5000 de spectatori. Acest moment din Italia a fost sacru pentru că ne-a legat sufletele artistice într-o prietenie pe viață. Un pariu pe care l-am câștigat împreună, eu prin credința mea statornică pentru teatru, Mircea M. Ionescu prin măiestria lui incontestabilă de dramaturg… Și pentru că amândoi, în perioade diferite, am respirat aerul continentului nord-american, el ca emigrant în SUA, iar eu în Canada, pot spune că nu oricine poate supraviețui eroic ca el într-o lume nouă, trăind pe viu fascinația zgârie-norilor și a vieții cotidiene new-yorcheze… nu oricine ar fi putut fi ca el, taximetrist de noapte la New-York…” Toate astea înseamnă „izbândă la Academia Vieții, cursuri de zi și de noapte, izbândă ajutată și de un gram de noroc… Înclin să cred că bunul meu prieten, Mircea M. Ionescu a fost un Om cu adevărat Norocos”

**

O fațetă mai puțin cunoscută: MMI – poetul!

Desigur Mircea M. Ionescu va rămâne în memoria colectivă și în istoria culturală a românilor mai întâi ca un mare comentator sportiv, apoi ca un înzestrat dramaturg și -în sfârșit- ca un manager cultural vizionar, capabil să făurească nu doar evenimente remarcabile ci și punți culturale internaționale. Foarte puțini știu că în ultimul deceniude viață printre atâtea preocupări literare, MMI a încercat și poezia, și a făcut-o cu succes!

Cândva, pe la început de mileniu, poetul român din Serbia, Ioan Flora, lansa la un târg de carte vreo 3 volume, printre care și un volum de versuri de dragoste. Poetul (din păcate plecat prea repede dintre noi), mai că nu-și cerea scuze pentru „tupeul de a apărea în fața cititorilor -la peste 50 de ani!- cu poezie de dragoste, poezie care-și are anotimpul său la tinerețe, la 20, ei hai, poate la 30 de ani”, zicea „vinovatul” Ioan Flora… Ei bine, Mircea M. Ionescu a scris poezie, ceva mai târzior, pe la 70 de ani. E adevărat, că tot de dragoste dar de dragoste de sport, în special de fotbalul românesc, de zeii, regii și mari vrăjitori ai balonului rotund. Invitat –într-o companie interațională foarte elevată- la Ediția din 2016 a Festivalului Internațional „Nopțile de Poezie de la Curtea de Argeș” (un festival select care s-a întins pe un sfert de veac, până la decesul lui Dumitru M. Ion și deteriorarea sănătății poetei Carolina Ilica – ctitorii și organizatorii festivalului) Mircea M. Ionescu a fost recompensat cu „Premiul pentru Arte” pentru întreaga și variata sa activitate literară dar în mod special pentru volumul de poezie „Condamnat la libertate„. Pentru că veștile bune circulă repede despre acest „Condamnat la libertate„a apărut imediat o cronică (-unde putea să apară dacă nu) în cotidianul craiovean „Cuvântul libertății„. În ziarul craiovean Mircea Canțăr scria: „Poate părea oarecum surprinzător pentru cei care și-l amintesc pe Mircea M. Ionescu –pe vremuri un bun comentator sportiv- deturnat datorită vocației indubitabile, la dramaturgie și poezie. Ironic pe alocuri, în referirile sale la lumea în care trăim, dar nu acrit, nu dezabuzat, Mircea M. Ionescu, veteran șarmant al jurnalismului, etalează luciditate și umor fin, de care nu a dus lipsă niciodată, scrisul său având mereu tonul potrivit de natură a produce un răcoritor efect terapeutic… Indiscutabil, ne aflăm în fața unui poet mai special, cu sensibilitate aparte și trăiri inegalabile.” Poate pentru a-și confirma (și) vocația poetică, -poate stimulat de premiul primit- MMI – acel „veteran șarmant al jurnalismului” a mai publicat imediat un volum de poezie intitulat „Ambasadorii mei din Olimp„. Un volum în care marii sportivi ai României din mai multe discipline (fotbal, canotaj, gimnastică, rugby, handbal, atletism, dar și echipe) au primit fiecare în dar câte un poem-evocare a unei realizări deosebite…

**

O zi cu nostalgia fotbalului mare

În ultimul deceniu m-am văzut destul de des cu MMI… În diverse situații, la Bucureși mai ales la Festinul teatral nottarescian, (pe când -foarte bun!- manager era teatrologul Marinela Țepuș, care știa să găsească fonduri pentru o manifestare de amploare), la Pitești cu prilejul unor premiere sau festivaluri, ba chiar și la Oradea… Peste tot, la o cafea, înghețată sau pizza ne aminteam de vremea în care sportul românesc de echipă (adică acela care contează, care vorbește despre performanțele sistemului!) era printre cele mai bune din lume, de marile rezultate ale unor echipe de club (Rapid, U.Craiova, Steaua, UTA), despre fotbaliștii pe care i-am cunoscut personal, dar și despre jucătorii de handbal, volei sau rugby pe care-i cunoscusem, cu care fusesem colegi. Și chiar erau destui, aveam despre cine și ce discuta. Bineînțeles, nu putea să nu vorbească despre F.C.Argeș și despre Dobrin. Așa că nu m-a surprins deloc când mi-a solicitat să mergem să vedem un meci „pe stadionul lui Dobrin”. Era în 6 noiembrie, 2019 și pe atunci FCArgeș era în divizia „A„ și se lupta să ajungă în Super-Liga Națională (după unii autori – „Liga lu’ Mitică„). Așa că am fost mai întâi la Muzeul Sportului Argeșean unde am fost primiți (foarte bine!) de directorul muzeului dr. Cornel Popescu și de dr. Sebastian Tudor ambii foarte competenți în materie de sport argeșean (în general) și de F.C.Argeș (în special!). Apoi directorul Cornel Popescu ne-a oferit nu doar o cafea ci și două invitații (la tribuna oficială!) la partida F.C. Argeș – C.S.M. Reșița. A fost un meci cu suspans, s-a terminat 3:2 pentru F.C.Argeș după ce echipa reșițeană a condus cu 2:0… Adaug că nu mai fusesem pe stadionul piteștean din 1979 (adică de 4 decenii!) de la meciul din CCE (Cupa Campionilor Europeni), FCArgeș–Nottingham Forest 1:2…

**

La plecarea dintre noi a acestui foarte important intelectual-creator-ziditor în mai multe domenii, menționez un fragment dintr-un interviu în care MMI apăra cu înverșunare, patos și -mai ales!- argumente dramaturgia românească:

M.M.I.: „Există și dramaturgie românească autohtonă! Există!„

„dramaturgia română contemporană nu este citită! De către directori, regizori, cronicari dramatici. E o teribilă tragicomedie să declari că ea nu există, când nu o citești! Și afirm acest lucru, detașat, eu fiind un dramaturg norocos, cu patruzeci și trei de premiere în cinci țări, semn că nu pot fi subiectiv! Mi-am permis să îmi iau din viață 5 ani, 11 luni și 22 de zile pentru a demonstra cum laudae că avem și dramaturgi contemporani autohtoni! Am renunțat la Televiziune și, implicit, la un salariu dublu, pentru a fi director de teatru în briza Dunării, unde am ctitorit „Giurgiu – Cetatea Dramaturgiei Românești„. Acolo, incredibil, însă strict autentic, timp de aproape șase ani, s-au jucat numai texte românești (patruzeci!), cu încasări peste cele ale unui repertoriu de teatru universal!… Există! Există și dramaturgie românească autohtonă! Trebuie, doar, citită, și promovată cu încredere!”  

**

Despre jurnalistul, dramaturgul, managerul și -mai ales!- despre OMUL Mircea M. Ionescu merită reținute două opinii ale unor reprezentante de seamă a breslei teatrale: teatrologil și managerul Marinela Țepuș și actrița Claudia Motea

Marinela Țepuș – „MMI„
„S-a stins o voce a sportului românesc! Vocea unui mare comentator sportiv! S-a stins un om de teatru: dramaturg, jurnalist cultural, manager de teatru! S-a stins un scriitor! S-a stins un om! Un OM! (RE)cunoscut de o țară întreagă! A trăit atât de intens și a povestit atât de frumos încât n-ai cum să-l uiți! Iar dacă nu i-ai ascultat/citit poveștile, dar dacă ai 60+ și ți-a plăcut fotbalul, sigur i-ai auzit vocea la radio!
Mircea M. Ionescu – MMI, cum îi plăcea să-și spună – a avut o viață atât de bogată în întâmplări de toate felurile, încât mereu simțea nevoia s-o reverse în șuvoaie peste ceilalți! Nu era doar scriitor, era și un povestitor excepțional! Știu, pentru că băteam, la pas, festivalurile de teatru împreună! Între două spectacole, alergând de la o sală la alta, sau adăstând în vreo cafenea să se facă ora de reprezentație, sau plimbându-ne prin vreun parc… mereu în așteptarea unui eveniment, MMI îmi/ne spunea câte un episod din viața-i tumultuoasă. Că mereu ne adunam câțiva împrejuru-i! Nu însemna că nu știa să asculte! Asculta politicos, dezbătea cu suflet! Era mereu atent cu cei din preajmă! Și elegant, și rafinat în rostirea cuvintelor!
A scris cărți pe care le împărțea cu generozitate tuturor cunoscuților, uneori și necunoscuțior! A scris cu viteză, încât, de la una la alta, n-apucai s-o citești pe cea dinainte! Te simțeai prost pentru că nu știai ce să-i spui. Nu se supăra, ți-o înmâna, discret, pe următoarea, zâmbind: o să le vină vremea! O să fie și ele citite! Să fie acolo în bibliotecă pentru cândva! Eram privilegiată: eu știam deja multe din întâmplările aflate între pagini! Pe lângă multele cărți, articole risipite pe unde găsea spațiu (că nu prea mai erau la modă revistele/ ziarele printate, iar el nu credea în cele on line), MMI a zidit! Manager fiind, a transformat teatrul din Giurgiu într-un adăpost al dramaturgiei române contemporane (înainte de a fi existat Teatrul Dramaturgilor Români în București). I-a dat și un nume de elită: Teatrul Tudor Vianu!
Și-a urmat visul cu atâta patimă încât, adesea, a completat bugetul minuscul al vreunei producții scenice cu bani personali. A făcut zilnic naveta la Giurgiu fără decont! Și-a folosit numele și vocea de comentator sportiv pentru a aduce lumea la teatru și pentru a găsi sponsori! Fără a fi un om bogat, a dăruit tot ceea ce avea în editarea unor cărți, în realizarea unor spectacole, în organizarea unor turneee și/ sau a unor evenimente! Neobosit! De neoprit!
Și totuși, cum se întâmplă în teatrul românesc, a fost înlăturat de la conducerea Teatrului Tudor Vianu când n-a mai corespuns politic! A fost simplu: deși era licențian în Filosofie, nu avea studii de teatru! Ce dacă era dramaturg?! Ce dacă dovedise că poate scoate teatrul ăla (dintr-un oraș fără public) din anonimat?! Ce dacă adusese spectacolele în București și le purtase prin străinătate! Măcar nu l-au umilit dându-i o notă proastă la evaluare; au așteptat să i se termine mandatul și i-au spus că „n-are studii de specialitate, deci nu corespunde cerințelor legii”! A suferit! Dar avea de partea sa poveștile! S-a refugiat în scris! S-a bucurat de apariția fiecărei cărți, a fiecărui spectacol pe un text al său, de fiecare invitatie în vreun juriu de teatru, de fiecare premiu… ca un copil! Pentru că MMI a fost un OM mare cu suflet de copil!
Apoi, a avut șansa de a fi la Ministerul Culturii o perioadă scurtă, dar din nou intensă pentru el! Pentru că dorea să zidească, să facă, să lase urme pe unde trecea! Așa mi-l voi aminti: alergând împreună prin multe orașe ale țării, între două spectacole, și ascultând poveștile din propria-i viață! A plecat în momentul în care vedem cu teatrul românesc se sfarmă în mici felii de interese! În momentul în care vedem cum teatrele se topesc în centre (pseudo)culturale cu iz propagandistic! În momentul în care legea e doar pentru fraieri! În momentul în care abuzurile sunt ridicate la rang de artă, iar arta e pusă la colț! Doamne, ce de subiecte pentru povestirile sale! Dumnezeu să-i lumineze veșnicia lui MIRCEA M. IONESCU!”

**

Actrița Claudia Motea o Pușlama de cursă lungă despre plecarea dintre noi a lui MMI:

„Drum lin spre ceruri, Om al Cuvântului și al Prieteniei!
Plecarea lui Mircea M. Ionescu lasă în cultura română un gol care nu poate fi umplut. Dramaturg cu voce inconfundabilă, comentator sportiv cu eleganță și spirit, jurnalist, eseist, om al condeiului și al scenei, premiat inclusiv de Academia Română, Mircea a fost unul dintre acei creatori care nu doar au scris teatru, ci l-au trăit cu toată ființa.
Pentru mine, Mircea nu a fost doar autorul unor texte pe care am avut privilegiul să le joc — inclusiv Pușlamaua de la etajul 13, pe scene din țară și din străinătate — ci a fost un prieten adevărat, un om care a crezut în mine, în munca mea, în felul meu de a aduce teatrul în lume. Am avut evenimente împreună, am împărțit emoții, am împărțit lumină. I-am scris prefețe la două dintre cărțile sale, cu bucuria sinceră de a-i sprijini creația, iar eu am participat cu onoare la spectacole născute din piesele lui, simțind mereu că fac parte dintr-o familie artistică.
Întoarcerea mea din Canada a coincis aproape cu întoarcerea lui din America – și, ca o întâmplare predestinată, atunci s-a născut prietenia noastră. O prietenie frumoasă, caldă, luminoasă, care a crescut firesc, ca un copac plantat în pământ bun. Mircea avea darul rar de a te face să te simți văzut, apreciat, încurajat. Avea o generozitate care nu se anunța, ci se manifesta. Avea o noblețe a spiritului care nu se striga, ci se trăia. A iubit România, teatrul românesc, oamenii lui, actorii lui, publicul lui. A scris cu responsabilitate, cu pasiune, cu luciditate și cu tandrețe. A transformat realitatea în artă și arta în mărturie. Astăzi, când îl conducem cu gândul, nu plângem doar un dramaturg, ci plângem un om bun, un prieten, un constructor de emoții, un martor al vieții. Drum lin spre ceruri, Mircea… Teatrul te va pomeni. Prietenii te vor purta în suflet. Iar eu îți voi păstra mereu lumina. „

„Sânge. Sânge.În ce planetă s-a isprăvit şanţul în care oamenii te-au găsit a doua zi? (…)Ştii, Urmuz – boschetul de la şosea, cavou al inimii tale fusese până atunci cameră nupţială a multor nunţi clandestine. Îţi bănuiesc surâsul tău suprem în clipa apăsării pe trăgaci.” – Geo Bogza „La mormântul lui Urmuz”

„Urmuz este cel mai paradoxal scriitor roman. Urmuz e unicul nostru tragic, aproape demn de a fi opus unui Caragiale. Cu un picior în Caragiale, Urmuz e, cu celălalt, la antipodul lui. Urmuz e cel mai plăsmuitor de universuri fictive din literatura noastră, în genere lipsită de mari fantazişti. Urmuz e un scriitor european, un mare cap de serie. Şi apoi, ultima concluzie e tocmai aceea că despre Urmuz, cel mai singur între singuri, abia trebuie să stăm de vorbă“ – George Pruteanu, (România literară, mai, 1970).

Pornind de la acel gând al vajnicului apărător al limbii române – George Pruteanu, Valeriu Butulescu a hotărât, ca DA, trebuie să mai stăm de vorbă! Sau, mă rog să-i înviem personajele și să le punem să discute și cu noi, dar și între ele… Ba, mai mult chiar, să le invităm să ancheteze, să-l ia la rost pe creatorul lor, să-i reproșeze mici defecte de proiectare și construcție sau să-i solicite mici retușuri, îmbunătățiri ale aspectului, stării, perspectivelor, performanțelor…

URMUZ nu este ORMUZ!
Dumitru Demetrescu-Buzău nu este Avram Leib (Leiba) Zissu!
Avram Leib (Leiba) Zissu s-a născut în 1888 la Piatra Neamț, fiind unul din cei 10 copii, al unei familii de evrei. Tatăl său, Pincu Ezra Zissu era contabil de bancă, iar mama sa, Hinda-Lea, casnică. Numele său de familie Zissu (se pare un nume relativ comun la aromâni, de origine greacă) este traducerea românească a numelui idiș Zis (în germană – Süss), adică Dulce. (Să ne amintim că aici, la Pitești am avut un Mihai Zisu, evreu, director la Micromotoare, apoi ministru în guvernul Petre Roman, evreu și el). Avram Leib (Leiba) Zissu a făcut studii religioase iudaice particulare (dar și ca autodidact), a făcut studiile liceale la Piatra Neamț a lucrat și în contabilitatea unei bănci și a început să publice revista evreiască „Egalitatea” de la Iași, oraș în care antisemitismul era puternic. În 1914 organizează o grevă la Banca Moldovei la care lucra din 1910. A fost foarte activ în mișcarea sionistă, a fost un promotor al conceptului de „sionism spiritual”, pe care l-a considerat mai important „sionismul organizatoric”. I-a reprezentat pe evreii nemțeni la Conferința Sionistă de la Galați (1907) și pe evreii ieșeni la Conferința de la București (1912). A contribuit la redactarea, probabil a primei revistă laice în ebraică – „Hamekitz” (Deșteptătorul) din vechiul regat. Mai important este faptul că în perioada 1911-1912 împreună cu Petre Constantinescu-Iași a publicat (la Iași) 6 numere din saptămânalul literar românesc Floare albastră (1911-1912), unde a semnat cu pseudonimul Ormuz. De aici s-ar putea să apară confuzia cu Urmuz adică în acte oficiale – Demetru Dem. Demetrescu-Buzău. O confuzie alimentată și de faptul că ambii au fost avangardiști și cum mai toată avangarda românească era, de fapt, majoritar moldovenesc-evreiască (Sașa Pană, IlarieVoronca, Victor Brauner, Tristan Tzara, Barbu-Beniamin Fundoianu, Gherasim Luca, Max Blecher, Paul Celan, M.H. Maxy), existau toate premisele erorii. Poate a ajutat un pic la acestă eroare și propensiunea către sinucidere a multor avangardiști români (Luca, Celan). Dar, din punct de vedere al confuziei (de neiertat pentru publicații ca Adevărul și Historia!) n-ar mai fi nimic de adăugat în biografia lui Zissu. În 1919 a fondat la București gazeta sionistă Mântuirea. În urma căsătoriei cu fiica unui industriaș, a ajuns la o situație materială înfloritoare, permițându-și acte filantropice. În 1927 afacerile l-au dus la Berlin, dar după instalarea regimului nazist a revenit în România, ajungând chiar președinte al Comitetului Executiv Sionist (între 1941-1944), perioadă în care a facilitat emigrarea evreilor spre Palestina. În timpul regimului comunist, acuzat de spionaj, a fost arestat (în 1951), judecat (în 1954) în procesul sioniștilor, și condamnat la temniță grea pe viață pentru înaltă trădare. În 1956 este eliberat și, emigrat în Israel la Tel Aviv, unde moare în scurt timp, la 68 de ani.
Cât despre adevăratul Urmuz, alias Demetru Dem. Demetrescu-Buzău, acesta s-a născut la Curtea de Argeș, în 17 martie 1883. Numele de naștere al lui Urmuz a fost Dimitrie Dim. Ionescu-Buzău, ulterior definitivat ca Demetru Dem. Demetrescu-Buzău prin adăugarea sufixului –escu la numele de Dimitrie (Demetru, Dumitru), nume sub care era cunoscut tatăl său, medicul Dimitrie (Demetru, Dumitru) Ionescu-Buzău. Mama scriitorului a fost Eliza Pașcani, sora doctorului, chimistului și profesorului la Universitatea din Paris – Cristien Pașcani. Urmuz a avut numeroși frați și surori. Una dintre surorile lui Urmuz, Eliza (căsătorită Vorvoreanu) a fost ulterior o sursă principală de informare despre copilăria și adolescența autorului. Familia s-a stabilit în cele din urmă în București (în zona Antim), unde tatăl său a fost, inițial, profesor de igienă la Liceul Matei Basarab, mai târziu inspector de sănătate al orașului. Tânărul Mitică a fost descris de sora sa ca fiind în mare parte nepretențios și introvertit, fascinat de descoperirea științifică și, încă din anii copilăriei, un cititor pasionat de cărțile lui Jules Verne. Potrivit lui George Ciprian (autorul cunoscutelor piese Omul cu mârțoaga și Capul de rățoi), încă din gimnaziu scriitorul își invita colegii să-i spună Ciriviș (variantă a termenului „cerviș”, însemnând „grăsime topită”) sau Mitică (de la Dumitru).
Numele de URMUZ sub care scriitorul este universal cunoscut a fost ales și impus public de către Tudor Arghezi, cu doar un an înainte ca persoana care- purta să se sinucidă (așa cum am arătat mai înainte, varianta Ormuz, uneori redată ca Urmuz, a fost folosită ca pseudonim și de către activistul sionist și romancierul evreu Avram Leib Zissu). Acest pseudonim – URMUZ care a creat destule controverse și un qui-pro-quo care ar trebui lămurit de o instanță literară serioasă, în niciun caz de Adevărul sau Historia. Cuvântul – [h]urmuz, este explicat de lingviști ca înseamnând „bilă de sticlă” sau „piatră prețioasă”. Acest [h]urmuz este o achiziție cu iz oriental o influență a comerțului cu mărgele din pietre prețioase centrat (focusat am zice azi) pe Strâmtoarea (și insula) Hormuz situată între Persia (Iran) și Peninsula Arabică. O zonă strategică pe unde (ca și în Cornul Africii) mai acționau -cu rezultate bune pentru ei, întreprinzătorii- și pirații… Iar acum acolo acționează flotele NATO, mai ales USA și GB care pentru drepturile omului ucid mii (și zeci de mii) de oameni. Păi nu-i hurmuzian?
**
Intrarea lui Urmuz în istoria literară a avut loc în atmosfera gimnaziului din București. A devenit partenerul lui George Ciprian (Gheorghe Pana C-tin), care a descris mai târziu întâlnirea lor ca fiind importantă: „Nu cred prea mult în destin. […] Însă nu mă pot abține să nu mă minunez cum colegul meu de bancă din gimnaziu, un omuleț de o rară originalitate, a avut o influență masivă asupra vieții mele ulterioare”. El și-a reamintit conversațiile cu „Ciriviș”, unde au dezbătut perfecțiunea sculpturilor antice grecești și a menționat că tânărul Urmuz, spre deosebire de el însuși, privea teatrul ca pe o „artă minoră”. În schimb, Urmuz prefera să participe la concertele de la Ateneul Român și, după cum scrie Ciprian, avea o înțelegere avansată a muzicii.
Elev al Liceului Gheorghe Lazăr din București lazarist (la mare concurență cu saviștii – elevii Liceului Sf. Sava), pentru marele actor Ion Finteșteanu „Era zidit din contraste. Copil amărît, în lipsă; nabab risipitor, în abundență. În orice împrejurare, sclipitor în replică.”
Pentru un alt coleg, poetul și doctorul fără arginți Vasile Voiculescu, Urmuz era „un tânăr genial”, umorul său fiind „cerebral, mai greu de detectat și apreciat”. Cât despre prietenul său Ciprian, criticul George Călinescu l-a descris în anul 1941 ca fiind „un mic Calderon al nostru”.
Gașca celor 4 pahuci-căscați („pahuci”, din verbul iudaic „a căsca”) care îi număra pe Urmuz, pe Ciprian (poreclit Macferlan), Alexandru Bujoreanu (Bălălău) și Costică Grigorescu (Pentagon), se ținea de poante și glume făcut pe seama colegilor, profesorilor dar și a trecătorilor acostați pe stradă. Teribilisme și farse puerile (inclusiv achitarea cu capete de rățoi a unor așa-zise taxe inventate și impuse de pahuci) dar cu care se distrau copios pe seama celor care le ieșeau în cale… Poate că după normele societății de azi ar fi fost acuzați de bullyism, dar pe atunci era doar o joacă copilărească, ușor de trecut cu vederea, încadrabilă la capitolul „rătăciri ale adolescenței”…

România? Ceva între AbsurdCountry, Absurdlandia și Absurdistan
Valeriu Butulescu se joacă (și bine face) de-a adevărul folosind parahreza (cuvât foarte rar folosit, de aceea e bine să îl resuscităm un pic), sau -mai nou zis, ca să priceapă fiștecine – calamburul (adaptarea francezului calembour)- acel joc de cuvinte bazat pe echivocul rezultat din asemănarea formală a unor cuvinte foarte diferite ca sens. Sau -mai bine zis- acea joacă cu discrepanța dintre aparențele și sensurile profunde ale vorbelor pe care le folosim. Poate că am ajuns pe o pantă (prea abrupt) descendentă a istoriei, literatura s-a devalorizat, cuvintele s-au tocit, mesajul ieșit din combinarea lor e distorsionat, unitatea dintre gândire și limbaj e fracturată, existența asta aproape că nu mai are sens, trăiești doar ca să satisfaci –cât poți mai bine- niște trebuințe personale și sociale. Oare chiar trebuie să fie satisfăcute? Oare chiar de la mine așteaptă societatea satisfacerea lor? Oare capacitățile mele nu cumva sunt supra-estimate? Oare existența mea nu încurcă proiectul optimist de realizare a unei lumi frumoase?

Da’ cine mai este și acest Valeriu Butulescu?
Păăăăi, să fie foarte clar, Valeriu Butulescu este probabil cel mai cunoscut scriitor român afară, secvențe importante din opera sa fiind traduse în zeci de limbi (peste 50!), inclusiv în Esperanto… Am cunoscut destui aspiranți la statutul de scriitor, intrigați de nerecepționarea operelor lor de către public, cred că nici măcar de către membrii familiei… Am cunoscut destui scriitori (de fapt doar membri ai unei USR cu porțile larg lăbărțate după 1990) supărați că asupra operelor lor nu s-au pronunțat critici ca Nicolae Manolescu și Alex. Ștefănescu. Sau că marile lor texte n-au ajuns în România Literară… Probabil că nici n-ar fi meritat efortul, timpul și spațiul (tipografic!) consumat curat fără rost.
Ei bine, dacă unii mai sunt încă supărați și acum că au fost neglijați un istoric important al literaturii române de talia lui Alex Ștefănescu trebuie remarcat că același critic l-a perceput ca pe un scriitor important pe Valeriu Butulescu. Iar după debutul editorial al scriitorului petroșenean (înttre timp re-deveni gorjean) Butulescu din 1985 (cu aforisme! – Oaze de nisip) Alex Ștefănescu scria: „Un foarte activ poet, autor de aforisme și traducător din literatura poloneză este Valeriu Butulescu din Petroșani. (…) Rezultatele cele mai bune le obține în aforistică – gen dificil, minat de riscul căderii în ridicol. Valeriu Butulescu evită acest risc, recurgând la ironie, la paradox…”
După 1989, Alex Ștefănescu se apleacă din nou asupra operei lui Valeriu Butulescu, în revista Vatra (9/1992). În articolul „Valeriu Butulescu sau propoziția de aur”, scria: „De peste treizeci de ani, de când citesc literatură, trăiesc cu o prejudecată: că aforismul este un gen minor. (…) Dar într-o bună zi am citit aforismele lui Valeriu Butulescu. Din acel moment genul mi s-a înfățișat într-o altă lumină. Un autor de care nu mai auzisem vreodată mi-a schimbat modul de a gândi. Așa neînsemnat cum pare – pentru că este „de-al nostru”, pentru că are numele terminat în banalul „-escu”, pentru că facem mereu, de sute de ani greșeala de a ne minimaliza propriile merite – Valeriu Butulescu este un mare scriitor. Faptul că se exprimă prin mici texte nu contrazice această calitate (…)… viziunea sumbră, de coșmar („Când prostia prinde aripi se întunecă cerul.”), analiza psihologică profundă, dostoievskiană („În sufletele obscure ura persistă, precum zăpada pe versanții lipsiți de soare.”), ironia caustică, fără replică („Mă plictisesc rar și niciodată singur”.), patriotismul declarat într-o manieră bărbătească („Dacă arborii își schimbă uneori patria de vină sunt numai frontierele.”), umorul irezistibil („Mă tem de moartea întâmplătoare. De aceea evit spitalele.”), pamfletul scris cu vervă, da, cu vervă în numai câteva cuvinte („Unii poeți amintesc de cățeii scoși la plimbare. Orice drum alegi, ei merg înainte.”), paradoxul revelator („Fii imparțial și balanța se va înclina de partea ta.”), filosofia de bună calitate („Curcubeu. Superb arată lumina în faza ei de descompunere.”), povestea unei vieți, un roman în zece cuvinte! („Până la urmă m-au convins să mă las constrâns.”) – iată numai o parte din fațetele acestei opere.”
Tot Alex Ștefănescu scria în a sa Istorie a Literaturii Române Contemporane: „Desființarea cenzurii i-a dat posibilitatea să se manifeste, în sfârșit, impetuos, conform temperamentului său, unui foarte inventiv scriitor din Petroșani: Valeriu Butulescu. A debutat în urma unor lungi și complicate demersuri, în 1985, cu un volum de aforisme de un nonconformism spectaculos, Oaze de nisip, publicat la Ed. Litera. După 1989 el și-a luat revanșa, reușind să pună în circulație până în prezent peste douăzeci de volume (de poezie, teatru, traduceri, eseuri etc.). Dar genul în care a atins cel mai înalt nivel (nemaiatins de alți scriitori români înaintea lui) rămâne aforistica. Mulți critici literari cred că acest gen este prin definiție și în mod iremediabil minor. Se înșală. Dovada o constituie textele ultrascurte, dar de o remarcabilă densitate literară (și uneori și filosofică) semnate de R. Tagore, Fr. Nietzsche, La Rochefoucauld, J. Renard, E.M. Cioran, St. J. Lec ș.a. Lor li se adaugă Valeriu Butulescu, ale cărui aforisme n-au nimic din vetustețea „cugetărilor” atâtor contemporani… Valeriu Butulescu se exprimă prin propozițiile lui disparate (și întotdeauna elegante, ca un nod de cravată bine făcut). Ele acoperă un registru stilistic întins – de la ironia caustică, fără replică, și până la confesiunea deznădăjduită, de la lirismul înalt și până la exuberanța inventatoare de paradoxuri… Românii întârzie să-l descopere pe Valeriu Butulescu. Deocamdată l-a descoperit străinătatea unde – cele aproximativ 2000 de aforisme ale sale (dintre care 200 sclipitoare) i-au fost traduse în aproximativ 20 de limbi.”
Opțiunea de a-l băga în Istoria sa pe Valeriu Butulescu (ca și pe Mircea Bârsilă sau Grigore Vieru, opțiune –după părerea mea de cititor destul de antrenat- absolut justificată) deși contestată vehement de Paul Cernat a fost apărată cu argumente de Alex Ștefănescu: “În România sunt 2450 de membri ai Uniunii Scriitorilor şi încă 4-5000 de autori care nu sunt membri ai acestei organizaţii. Dar Dumnezeu nu distribuie tuturor talentul, ca pe un ajutor social. Din cei 2450 de membri ai Uniunii Scriitorilor, după părerea mea, doar vreo sută sunt scriitori adevăraţi, şi doar vreo zece sunt foarte buni. Ceilalţi au doar meritul că scriu. E bine să existe mulţi oameni care scriu. E bine ca în cultura românească să existe o arie mare de selecţie. Dar nu înseamnă că toţi cei care vor să devină scriitori chiar vor deveni…”
Iar în august 2017 criticul își susținea încă o dată alegerea: “Cine este Valeriu Butulescu? Este cel mai valoros autor de aforisme din Romania, din toate timpurile, și unul dintre cei mai valoroși din lume. Cărțile lui au apărut în toate limbile pământului și pretutindeni au fost comentate cu admirație. A primit – numeroase premii in străinătate. La noi, critica literară, paralizată de snobism, consideră aforismul un gen minor, fără să mai reconsidere vreodată, această idee. Este adevărat in Romania există în momentul de față nu zeci, nu sute, ci mii de autori de cugetări neinteligente și emfatice, de cugetări-kitsch. Drept urmare multă vreme și eu am disprețuit aforismele… Dar l-am descoperit, încă dinainte de 1989, pe Valeriu Butulescu și am fost entuziasmat. L-am citit de-a lungul timpului cu nesaț. Multe dintre aforismele lui le pot reproduce din memorie. ”
Să mai adăugăm un fapt important în societatea românească, mai ales capitalist-mondialistă- și anume că Alex Ștefănescu n-ar fi fost motivat de noua realitate să mai aprecieze scrierile butulesciene, din cauză că au devenit rapid politicieni de orientări diferite, la noi chiar antagonice. Criticul Alex Ștefănescu, militant (și lider) PNȚCD, a jucat pe dreapta eșichierului politic iar dramaturgul Valeriu Butulescu era de stânga, cu Iliescu, Roman… Mai cred că fiecare au avut opțiuni care în timp s-au dovedit erori (și -probabil- dezamăgiri politice), dar asta-i altă poveste. Oricum nu-l uit pe Alex Ștefănescu care acum vreo 10-15 ani a semnat un protocol de colaborare exact cu PDL-ul Elenei Udrea și l-a și teoretizat ca fiind “alianța unui burghez eficient cu o aristocrată săracă”. Acum, care-o fi fost burghezu’ și care aristocrata e greu de spus, dar si-gur, “capitalul de nobleţe” al PNȚCD s-a dus naibii pe apa (prost filtrată a)… Dâmboviței! Aș mai spune și că s-a comis o exagerare, pe care vreau chiar acum s-o rectificăm: scrierile lui Valeriu Butulescu n-au apărut chiar în toate limbile pământului, ci “doar” în vreo 50 (cincizeci)! Așa, ca să se știe!
**
Propun un termen: aforistagiu
Oare cum l-am putea defini pe un autor de aforisme? Ca să n-o mai lungim cu ofertele de label vă propun un termen: aforistagiu! Mi se pare că sună mai frumos, mai neaoș-clasic pe modelul papugiu, sacagiu, cherestegiu, macaragiu, cântaragiu, barbugiu, tablagiu, fustangiu, gargaragiu, cusurgiu, pilangiu, pomanagiu, zarzavagiu, zavragiu, palavragiu și mai noi – bulangiu, papionagiu – ocupații sau/și metehne) și dacă s-ar căuta, s-ar mai găsi… Păi decât –să zicem – aforistician, mult mai bine și mai balcanic, mai de la noi – aforistagiu
Chiar am reținut câteva aforisme butulesciene, pentru că sunt logice, haioase și cu aplicare în societatea de azi: “După căderea comunismului 200 de legiuni dacice au invadat Italia. Răzbunarea lui Decebal”, “De sub cizma rusească am scăpat ușor. De sub pantoful delicat al Occidentului va fi mai greu”, “Soarele biblic are șapte milenii. Gânditorul de la Hamagia – opt. Strămoșii noștri sculptau frumos pe întuneric”, “Atunci când totul a fost dat dracului, dracul a ajuns stăpânul”, “Toate relele ne-au venit de la doi evrei: Adam și Eva”
Am putea spune că “Dincolo de zid” care este un adevărat festival al calamburului, poate fi categorisită ca o tragi-comedie a paronimelor și aforismelor. Sau, mai bine zis o tragi-comedie a paronimelor aforismizate (sau poate chiar aforism-urmuzate). Ofer câteva exemple din multele aforisme presărate (de fapt, plasate strategic) în text: “Idealurile mai mult ne încurcă, banii sunt de preferat; că doar nici o liră nu cântă așa frumos ca lira sterlină…”, “Iertare găsești în cer. Pe pământ avem prescriere. Suntem mereu în căutare de derogare”, “Carnivorele câștigă alegerile de fiecare dată, deși electoratul erbivor e majoritar!”, “Tezaurul național e la ruși! Nouă nu ne-au lăsat decât tezaurul folcloric!”, “Dialogul social presupune un limbaj simplificat, bazat pe lozinci și interjecții!”, “Politeismul este superior pentru că îți oferă șansa de a-ți alege un zeu mai acătării” iar “Smerenia nu e de fapt decât orgoliu speriat”
Sau din categoria Senzațional: A luat foc Foișorul de Foc… la Spitalul Colțea, doi morți au fugit de la morgă… Senzațional! Un domn s-a spânzurat pe Strada Doamnei…
Jocuri de cuvinte de tipul: “La fermă trebuie să fii ferm!”, “Ți-ai pierdut judecata? Te crezi la judecătorie?”, “un destin nu se schimbă ca o destinație!”, “Cu urnele nu poți urni o țară!… Mai degrabă scoți iepuri din pălărie, decât înțelepți din urna de vot… Greu de găsit oameni responsabili într-un spațiu golit de răspundere!”
Dar pe lângă arta calamburului pe care o practică în fel și chip (și diverse variațiuni), Valeriu Butulescu observă foarte atent fenomenul teatral românesc actual și trage concluzii picante: “Teatrul modern este plin de sexualitate. Se copulează aproape în fiecare piesă. Scenele trepidează asemenea TIR-urilor de pe șoseaua de centură… teatrul modern gâfâie și transpiră. E permanent în stare de erecție…”, “În România nu există decât regizori mari”. Spunea cineva priceput în domeniu că aforismul este un maxim de sens exprimat într-un minim de cuvinte, aserțiune pe care aforismele lui Valeriu Butulescu o confirmă pe deplin.

Cine este regizoarea Mona Gavrilaș?
Pe Mona Gavrilaș o cunosc de vreo două decenii dacă nu chiar mai bine. Adică din vremea când foarte tânără lucra cu maeștri ai scenei ca Radu Beligan (ca asistent de regie la Egoistul lui Anouilh) și Virgil Ogășanu (Iona lui Marin Sorescu). După ce s-a ocupat de balene, de vagine (ensleriene), de lecții (ionesciene, tanskiene), de buzunare (vișnieciene), de crăciunuri încarcerate, iată că mai nou se ocupă de pâlnii și locul acestora în ciudata existență unor ciudați reprezentanți ai speciei umane… mă rog, ai speciei umane cu ceva derogări. Mona Gavrilaș este un regizor aparte. Nu s-a așezat sub acoperișul protector al unui teatru de repertoriu, a preferat ca împreună cu Diana Giubernea actrița care-i este partener (și complice) în proiecte teatrale să se inorogească, adică a înființat asociația culturală Inorog Art. Asta doar ca să promoveze în lume –în lumea noastră, românescă- teatrul bazat pe emoție)… Așa se face că după alte animale locale – Rinocer, Colibri în viața teatrală românească avem și un Inorog… să vedem ce mai urmează…
Aș putea zice că o caută cu lumânarea așa cum își caută și textele. ,,Un text aparte, o comedie cu accente dramatice în care erotismul se amestecă subtil cu politicul. URMUZ prezintă o lume bizară. Intrăm, de la bun început, în mintea lui Mitică și vedem toate angoasele, tot vidul interior, toate întrebările care nu mai au răspuns. O lume așa cum o percepe Mitică, adică fără sens. Așa că Moartea devine practic o necesitate, un drum firesc. URMUZ (MITICĂ) este tot mai afectat de vidul interior, de golirea cuvintelor și a faptelor sale. Piesa ne vorbește despre SINGURĂTATE, PRIETENIE ADEVĂRATĂ și CĂUTAREA SENSULUI VIEȚII….Să știm de ce trăim!” (Mona GAVRILAȘ, regizor artistic)

Cine sunt (ur)muzienii piteșteni?
Pentru că așa cum se spune mai nou ladies first, să începem dară cu singura Doamnă din spectacol – Alina Diaconu. Alina Diaconu – este Cordelia (nu fiica regelui Lear!) pe post de fostă soprană, devenită vampă-demimondă cu relații sus-puse și cunoscând în amănunt epidermografia superiorilor bietului sergent de stradă care era cât p-aci să comită o mare eroare… Ca o zeiță a voluptății se joacă de-a seducția și cu Mitică și cu Dragomir. Echipamenul roșu provocator al doamnei Cordelia și înfățișarea de odaliscă – n-au cum să nu zgândăre, să nu genereze “dorinți” (de diverse tipuri), să nu provoace pulsiuni, să nu ridice tensiuni… Pentru că are de întreținut casa soțului său – filosoful Stamate (și pe filosof!), Cordelia se vinde cum poate… își cunoaște valoarea de piață, știe că valorează mai mult decât obișnuitele prințese ale desfrâului… Cordelia, dincolo de zid – este o zeiță-muză inspiratoare, iar în lumea muritoare de aici, doar o amărâtă de prestatoare atrăgătoare… Registrul erotic pe care-l posedă o recomandă pe deplin drept coach (sau măcar trainer) într-ale amorului pentru tânărul Dragomir încă ne-inițiat în acea minunată ARS AMANDI…
Mihai SAVU, Dragomir, plinuț și plin de coșuri este adolescentul timid înscris la școala sexului curs seral cu o educatoare foarte competentă pe care tocmai am descris-o. Timorat de autoritatea paternă, temător de poliție, dar încurajat cu tact de Cordelia, cu toată timiditatea, deprinde (bob-cu-bob) abecedarul amorului… și ar fi făcut pași importanți dacă n-ar fi fost surprins (chiar când era alăptat) de polițistul cartierului…
Ionuț OANȚĂ, este tipul perfect al polițistului de cartier, scrofulos la datorie dar sărac la minte și cunoștințe, grijuliu mai ales să nu se petreacă evenimentele neplăcute în sectorul său. Oricând gata la un abuz dacă rezultă și un ce avantaj personal (fie acesta și sexual, si possible…), dar încremenit în dorință de frica retorsiunilor posibile… Cine știe ce ar putea păți dacă l-ar supăra pe șeful său comisarul Dezideratu (ce nume mai absurd putea găsi întâmplarea?)…
Gogu Preda este chiar de acolo, coborât parcă din biografia lui Mitică-Urmuz. Poate chiar ar trebui verificat dacă un cumva în ADN-ul actorului piteștean există urme din ADN-ul lui Urmuz… Are (aproape) aceeași alură fizică, își însușește și exprimă aceleași simțăminte, însingurarea, dificultatea comunicării. Înconjurat de plăsmuirile sale – personaje ciudate ca aspect și comportament cărora le împrumută din însușirile sale, Mitică se declară complet dependent de pianistul virtuoz Fuchs (dat dispărut și căutat de poliție!) care oferă recitaluri artistic-pasionale de un erotism acaparator, de-a dreptul răscolitoare de simțuri… O lume altfel (nu “ca afară”) în care dacă un pătrunzi n-are rost să mai speri la ceva bun și-ți rămâne doar ultima soluție – încă o… împușcătură! Contra propriei tâmple…
Adrian Duță este Stamate cu centimetrul de croitorie după gât așa cum se cuvine unui fost croitor, care nu uită că totul (inclusiv Lumea) trebuie să fie croit după (justă) măsură. Cu atât mai mult de când fostul croitor a devenit filosof (la domiciliu, cum spunea Mușatescu). Bruftuluit de nevasta sa Cordelia ale cărei capricii un le satisface complet și la timp, e satisfăcut doar de trecerile prin Pâlnia care-l acceptă și-i dă fiori și… transpirație
Petrișor DIAMANTU – este combinația uman-mecanicistă Turnavitu (să fie oare o versiune valahă a expresie tourne-vite?), acel ventilator (de dreapta) care aspiră să ventileze atmosfere mai înalte de pe la vreun minister dar e ținut – împotriva propriei voințe mai la periferie, la munca de jos, într-o cafenea oarecare. Pentru o re-scriere în sensul dorit a traseului său existențial e capabil de orice, chiar și de o tentativă de mituire a autorului său – Mitică…
Robert TUDOR este marțialul general Gayk, bătut de nevastă dar multiplu decorat pentru vitejia demonstrată în timpul repetetelor părăsiri în fugă (sau or fi fost, poate, doar replieri strategice?) a câmpului de luptă. Cu pieptul plin doldora de decorații generalul cu perspective de a ajunge mareșal sau chiar diplomat (ambasador la Moscova! La Moscova!)
Scenografia semnată de Miruna Varodi, servește atât textul lui Valeriu Butulescu cât și mișcarea scenică imaginată de Mona Gavrilaș, iar costumele cu care sunt dotate personajele sunt ilar-tragice, în concordanță cu spiritul vieții și morții lui Mitică-Urmuz și a personajelor sale. Moartea ca salvare ilar-colectivă este chiar o soluție igienizatoare, de însănătoșire a lumii, de epurare a elementelor ciudat-disturbatoare, poate chiar de remediere a unor “disfuncționalități de funcționare” și de etanșare a zidului care separă net lumea reală de celălat tărâm, cel din basme…
**
De la métaphore avant toute chose sau metafora înainte de orice
Iată că am uitat să menționez printre personajele (importante) al variațiunilor pe teme urmuziene datorate lui Valeriu Butulescu un personaj cheie: Pâlnia, acel alter-ego al Vaginului. Autorul textului “prioritizează” în mod arbitrar metafora, nu se mai împiedică de comparații, lucrează curat discreționar, nu ține cont de dreptul egal al cuvintelor și al figurilor de stil (halal democrație literară!). “Pâlnia acel obiect banal dar care și-a creat o poziție dominantă în societate” domină scena, și împarte realitatea în două tărâmuri. Cel de aici pe unde mișunăm noi, furnicuțe muncitoare și docile, și celălalt unde s-a refugiat pianistul virtuoz Fuchs… așa o fi lumea se învârte în jurul Pâlniei, care fiindcă nu e tocmai nouă, mai trebuie întreținută, lubrifiată cu ulei fin de măsline (mentenanța înainte de toate!)… (De dincolo de Pâlnie), Fuchs cu Cordelia formează un duo care generează bucăți muzicale de mare intensitate erotică, cu triluri de soprană care divulgă apropierea de extaz, de mica moarte (doar ca un preludiu al celei adevărate, definitive). Iar în final Fuchs, pianistul virtuoz în jurul căruia se învârte o bună parte din acțiune, dispare (ca și Micul Prinț exupérian, peste ceva timp) cu pian cu tot în natura nemărginită… Și de acolo de undeva “muzica sa radiază cu egală putere în toate direcțiile” și prin forța acelei muzici inspirate “să facă să apară pe această planetă o rasă mai bună de oameni.” Deie Domnul, am putea spune…
Să recunoaștem că traficul prin Pâlnia care se vede de la distanță este cam dificil, nu oricine are acces, nu oricine poate încheia parcursul. Mitică intră cu totul (pe principiul antic- Să rămâi tu sănătos/ că mă duc pe pâlnie-n jos), cu mișcări ușoare apoi convulsive, i se pare că pâlnia se contractă, dar în final nu-l acceptă, i se refuză drumul inițiatic, este ejectat cu operă cu tot… Și –încercând o explicație urmuzian-sexuală- poate că eroul nostru Mitică, într-o ultimă lansare prin acel miraculos tub de comunicație, n-a dorit decât să parcurgă în sens invers dezvoltare, parcurgerea în sens invers a procesul ontogenezei până la infinitul mic (poate acele celulele primare, de la absurdul Urmuz te poți aștepta la orice!). Și poate că în cazul Mitică, nu este vorba de o sinucidere, cum crede polițistul ci mult mai mult: o evadare din realitatea mohorâtă, o auto-exilare într-o altă dimensiune, adică toooocmai pe lumea cealaltă un adevărat ritual de trecere.
**
Câteva zeci de pagini lăsate posterității (să le mulțumim lui Geo Bogza și Sașa Pană!) au provocat –după câteva zeci de ani!- apariția câtorva zeci de cărți de critică care au încercat să cerceteze, să explice și să clasifice (treaba asta cu clasificarea, cu depozitarea în sertarul potrivit, este -poate- o manie) fenomenul URMUZ, pentru prieteni, doar (încă un) MITICĂ.
Pornind de la personajele lui Urmuz, Valeriu Butulescu a creat o ficțiune de gradul 2, adică o ficțiune a ficțiunii. O ficțiune a ficțiunii, interesantă, antrenantă, surprinzătoare. Ușor, ușor, într-o atmosferă destinsă presărată cu dialoguri comice, din aforism în aforism (afurisism spunea -parcă- Mușatescu), ca spectator absorbit de povestea în care Mitică-Urmuz îl vede pe pianistul Fuchs ca pe un colac de salvare, ești copleșit de o avalanșă de vorbe de duh+înțelepciune, (uneori poate mai greu și de reținut și de memorat)… Mai o poantă, mai o cugetare (aforistică!), mai un gest surprinzător, timpul trece, textul curge, spectatorul este fascinat de personaje, mai să ia parte la rebeliunea (colectivă) a creațiilor lui Mitică. Și a creaților (cu un singur “i”) săi, nemulțumiți de drumul existențial care le-a fost proiectat/sortit. Autorul a alcătuit personaje singulare a căror soartă e strâns legată de soarta sa, a creatorului. Personajul central – autorul Mitică e înconjurat, adulat (dar și contestat și admonestat) de propriile personaje care solicită o nimica toată, o mică ajustare a parcursului existențial, că doar n-o fi foc… Costumația năstrușnic-ilară aproape parodiind personajele accentueză o atmosferă de serbare câmpenească, veselă, dar cu final… mai altfel.
E adevărat că avem de făcut față unui text aforistico-calambur(l)esc căruia dacă am căuta ceva să-i reproșăm (conform cutumelor!) ar fi prea marea densitate de conversație aforistică, adică ceva un tocmai ușor de urmărit pentru spectatorul obișnuit, acel spectator obișnuit cu glumițe ușurele despre sex și politică… Să nu uităm: chiar spectatorii cei mai antrenați provin dintr-o lume mercantilă, super-pragmatică focusată pe confort material, departe de vreun țel mai teoretic, mai idealist (să-i spunem).
Să recunoaștem că deși Comic-depresiv spre enervant cum pare la o inspecție vizuală sumară textul lui Valeriu Butulescu este -fără îndoială- acaparant! Mai mult, de acum încolo va fi greu (dacă nu chiar imposibil) de separat opera lui Urmuz de această piesă Dincolo de zid a lui Valeriu Butulescu despre Mitică-Urmuz.
**
L’Absurde? On le trouve partout!
Cum oare s-a făcut că pentru grefierul care s-a sinucis procesul-verbal de constatare a fost întocmit tocmai de un polițist cu nume ciudat – Dezideratu? Să fi fost oare doar o întâmplare, sau lui Dumnezeu îi place să aplice legile Absurdului societății omenești?
În septembrie 1999 la Fabrica de Porțelan ARPO (pe atunci fabrica mai funcționa și în mod cu totul absurd a fost falimentată și închisă de numeroșii specialiști în orice apăruți după 1989, fără ca Primăria să întreprindă ceva pentru a o salva. Aaa, DA, a transformat Curtea de Argeș în oraș regal) din Curtea de Argeș era realizat un set de 6 farfurii din porțelan cu texte din Urmuz în limba română. În același timp în orașul francez înfrățit Nevers, la Faiancerie Girande era realizat (din faianță de Nevers) un set de 6 farfurii cu texte în limba franceză realizate… Poate dacă inițiativa ar fi fost dusă mai departe, am fi putut să-l citim pe Urmuz în timpul prânzului, între chifteluțe și cartofi prăjiți…

Câteva panseuri care justifică timpul petrecut lângă acest creator “ciudat”
Amintidu-și că Ionescu însuşi îl considera pe Urmuz ca fiind un precursor al revoltei literare universale profesorul și traducătorul Giovanni Raimondo Rotirotti (autor al unei teze de doctorat despre Urmuz) adăuga: „Nu întâmplător, a scrie sub semnul lui Urmuz a însemnat, atât pentru Eugen Ionescu, cât şi pentru Tristan Tzara, Benjamin Fundoianu, Ilarie Voronca, Paul Celan, Gherasim Luca şi alţi scriitori avangardişti, un adevărat act de rezistenţă politică, a însemnat un protest ferm împotriva avansării dreptei reacţionare şi xenofobe în România… În acest sens, Urmuz a fost simbolul unei lingua franca, furnizând alfabetul idiomului comun revoluţionar. De aceea, a scrie sub semnul lui Urmuz, a-l traduce pe Urmuz, a-l parodia pe Urmuz a însemnat, mai mult sau mai puţin explicit, pentru mulţi scriitori din România, a comite un adevărat act politic împotriva extinderii gîndirii totalitare şi a anulării libertăţii în secolul al XX-lea.”
“Suprarealismul român este, prin Urmuz, anterior celui francez și independent” – G.Călinescu
“Urmuz este în adevăr unul din premergătorii revoltei literare universale, unul din profeții dislocării formelor, ale gândirii, ale limbajului din lumea asta care se dezagregă azi sub ochii noștri, lume absurdă ca și eroii autorului nostru” – Eugen Ionescu
“Despre scriitorul Urmuz se poate spune că e unic. Bun sau admirabil sunt epitete pentru literatura obișnuită. Creațiilor lui Urmuz nu li se potrivesc decât calificativul UNIC. Uluitoarea lui apariție în literatura noastră a uimit pe toți, a zăpăcit pe cei mai mulți.” – Vasile Voiculescu
“Mare e puțin spus. El este întemeietorul literaturii absurde, înaintea tuturor celor care au scris în genul acesta în Europa. Prin zbuciumul lăuntric, prin curajul de a un cere vieții vreun confort oarecare, prin sfârșitul tragic și puritatea aspirațiilor, Urmuz stă lângă Eminescu. Urmuz a plătit cu viața literatura pe care a scris-o și de aceea este atât de autentică.” – Geo Bogza
Poate tocmai fiindcă a fost INDEPENDENT, PREMERGĂTOR, MARE, UNIC, dar numai în posteritate, avangardistul și revoluționarul Urmuz s-a sinucis la 23 noiembrie 1923, la București. O fi dorit să ajungă mai repede POSTUM…
În acest context nu e de trecut cu vederea rezolvarea regizoarei Mon Gavrilaș care a propus ieșirea sincronă (și în masă) din existența asta nesatisfăcătoare, simplu, fiecare cu pistolașul lui roșu (am pistolul meu/ mă sinucid când vreu/ dar și mai bine ar fi/ cu toții de-am muri), dar toți odată, solidaritatea motivează… Marele poet Charles Baudelaire a fost –puțini sunt cei care știu- (și) un important traducător și critic. Atunci când a tradus din Edgar Allan Poe și l-a prezentat publicului francez, a notat că există scriitori care poartă cuvântul nenoroc scris cu litere misterioase în cutele sinuoase ale frunții. Cred că este și cazul lui Urmuz…
**
Ca o desprindere de accentuata depresie simbolistică din „țara tristă, plină de humor”și
trecerea spre un modernism ceva mai robust, peste doar 7 ani (adică în 1930) în volumul „Cu voi” al lui George Bacovia, se află poemul Epitaf. Un poem care pare să descrie foarte bine situația pre-mortală a lui Urmuz: Aici zac eu/ un solitar/ ce-a râs amar/ și-a plâns mereu/ cu-al meu aspect/ făcea să mor/ căci tuturor/ păream suspect… Să fi fost oare aura, haloul acelei vremi triste o boală cronică a societății timpului pe care mulți o edulcorează în expresia fericitul interbelic? Sfârșitul unicului, avangardistului și revoluționarului URMUZ, retras benevol (doar cu un pistol) în neființă a fost răspunsul răspicat la oferta nesănătoasă (spre nocivă a) minunatei societăți românești de-acum un veac. Pe care cu elan o re-trăim acum!