Traian Duță – bronzuri, Ioana Teodora Duță – pânze

În 14 august în pre-Ziua Maicii Domnului am avut parte la Muzeul Municipal Curtea de Argeș de o satisfacție estetică prim rang. O satisfacție așa cum încerci la vizitarea marilor galerii de artă, adică acolo unde din bogate colecții găsești exponate care să-ți vorbească, să ți se adreseze direct, să te atragă, să te impresioneze, să te seducă, să-ți rămână în minte suflet și după ce pleci… Așa mi s-a întâmplat la vizitarea expoziției intitulată “Lumină și formă” în care expun Ioana Teodora Duță pictură și Traian Duță – sculpură. Am putea spune că expoziția vernisată în 6 august este o afacere (ESTETICĂ) de familie desfășurată pe două generații și pe două căi de exprimare artistică foarte diferite. Atât de diferite cât pot fi 2D de 3D și bronzul tridimensional (în unele cazuri duo-dimensional-și-un-pic, pentru a putea fi plasate pe perete) de pânzele curat duo-dimensionale.

**

Ioana Teodora Duță Schmiedigen este o pictoriță foarte talentată ajunsă la maturitate profesională și parteneră-expozantă alături de tatăl său – mai cunoscutul sculptor Traian Duță. Organizarea în tandem familial a expoziției a fost o alegere inspirată oferind vizitatorilor (și -eventual- colecționarilor) multe realizări artistice care ar ridica nivelul estetic al oricărui ambient, ar face viața mai frumoasă. Dar un e pentru prima dată când acest duo artistic tată-fiică lucrează împreună, am înțeles că sunt și autori de ceramică pictată la patru-mâini. Modul de amplasare în spațiu a sculpturilor și de panotare a pânzelor din expoziție chiar sugerează un dialog între operele celor doi artiști ai aceleași familii… Cei doi artiști expozanți din familia Duță au și teme comune (păi cum altfel?)… mi-a plăcut mult tema maternității cu rezolvări cu nuanțe diferite, maternitatea în bronz înseamnă mai ales ocrotire, protecție iar în ulei pare să fie comuniune deplină, contopire, același sânge, aceeași simțire, același sens al vieții…

Mi-au plăcut (muuult!) două figuri feminine la două vârste “Young&Restless” și “Vârsta înțelepciunii”, care asociate în panotare demonstrează cadrul logic al discursului artistic

a l pictoriței. Cele două pânze (care ar putea fi două ipostaze ale aceleași figuri feminine, la distanță de câteva decenii) sunt de-a dreptul seducătoare, așa că –în calitate de amator sau colecționar- ți le-ai putea dori pe amândouă… Am mai remarcat un dialog pe pânză între

“Terestru și acvatic” sau -cum ar zice mai simplu poetul clasic – între “pământ și apă”. Un dialog simplu între două dintre cele patru principii de bază ale lumii imaginate de elino-sicilianul Empedocle (un fel de stră-bunic al nostru). Dar și vâltoarea și puterea de atragere, de aspirare fără posibilitate de rezistență a adâncurilor în Into the Deep (cred că nu ești departe maeste Edgar Poe cu al tău Maelstrom). Interesantă compoziție este “Echilibru instabil” cu un cal albastru (să fie oare o amintire, o citare a acelui marc-kandinskyan – “Der Blaue Reiter”? E clar, după ce mi-a umplut sufletul de satisfacții estetice, fata asta m-a pus și pe gânduri)… Ioana Teodora Duță practică alungiri (pe verticală precum spaniolul El Greco), poate tendințe spre înalturi, spre atmosfera rarefiată a piscurilor precum sovieticul Roerich, toate cu puternică marcă personală, cu tonuri vii, culori ingenios combinate (ocru-carmin-cinabru), vegetație luxuriantă, adevărate explozii de lumină… Pictorița folosește culori vehemente, violente (să fie poate puțin Kandinsky și poate și puțin Matisse?) dar mai luminoase, așa că te poți întreba unde o fi găsit fata asta atâta lumină? Că doar n-a căutat-o precum Van Gogh în sudul Franței, sau precum Gauguin hăt-departe, tocmai în Polinezia… Dar, cine știe poate că pe mai toate le-a pictat în dimineți luminoase de primăvară argeșeană, pe când era îndrăgostită (de ceva, de cineva…)

Vizitatorul acestei expoziții nu poate să nu zăbovească în fața unei secvențe dintr-un codru din vremea miturilor când ființa umană era o biată apariție secundară într-o lume naturală, sălbatică. Un peisaj cu o pădure (foarte) populată cu animale impunătoare poate zimbri (care îmi amintesc de taurul din Guernica lui Picasso) dar și cu mici zburătoare (să fie păsărele sau gâze?). Pe-aici pare să-și ducă traiul și cu un cuplu (poate) primordial -fiindcă tot ne aflăm în domeniul ipotezelor -, poate Adam și Eva sau (poate, -dacă tot ne aflăm “pe Argeș în jos, pe un mal frumos”-) Ana și Manole. EL personajul masculin pare să fi plecat la vânătoare cu un arc în timp ce EA, femeia, aflată în registrul superior (păi, “femeia mereu deasupra”, nu-i așa?) pare să se îndeletnicească cu treburi casnice printre unelte gospodărești… Și în apropiere o variațiune pe temă (cu doi vânători!) și dimensiuni ceva mai reduse…

Am observat că până și semnătura pictoriței Ioana Teodora Duță Schmiedigen este operă de artă elaborată, inițialele I,TșiD se combină, se condensează  armonios într-un fel de pecete voievodală, princiară… (ce-i drept, cu “Schmiedigen”, cam multe litere, mai dificil de introdus în pecetea domniței). Sperăm ca această pecete (sau alta, dacă dorește) să o vedem de mii de ori aplicată pe operele sale. Dialogul aprins (sau poate chiar disputa aprinsă) a culorilor care-și negociază vehement o suprafață mai consistentă pe pânza pictoriței creează senzația de explozie, de bucurie a privirii, declanșatoare a unei stări de bine, aproape terapeutice. Adică ceva foarte potrivit, chiar necesar pentru angoasele vremii acesteia… Veniți de luați liniște și bucurie de pe pânzele pictoriței Ioana Teodora Duță Schmiedigen!

**

Cunoșteam mai ales statuetele pe care sculptorul Traian Duță le făcea an de an pentru premiile Festivalului Nopțile de Poezie de la Curtea de Argeș. Elegante, sugestive, dorite de mai toți participanții (am primit și eu una dar cum nu m-am învrednicit s-o iau, dusă a fost odată cu volumele de versuri atunci când sediul Fundației Orient-Occident a fost golit spre a putea fi vândut). În expoziția al cărei spațiu îl împarte cu fiica sa, pictoriță, Traian Duță a propus publicului o gamă variată de bronzuri, cu larg evantai tematic și de diferite dimensiuni. Să se potrivească (aproape) oriunde într-un interior primitor, dornic de înnobilare prin artă înaltă… Pe lângă o creație de familie “Tatăl artistului” (și “bunicul artistei” aș adăuga pentru un grad mai înalt de precizie), care nu cred că este de vânzare, Traian Duță oferă câteva bronzuri care pot decora frumos un perete și-i pot oferi o personalitate. Dacă un sunt opere 3D adică ceva de pus pe un piedestal în centrul camerei, sunt un fel de “2 și un sfert” adică bronzuri care pot da expresie și viață unor pereți lipsiți de personalitate. Ca să nu mai spunem că sunt și oferite spre vânzare colecționarilor la prețuri care nu cred că acoperă nici măcar consumul de energie necesară funcționării cuptorului electric… pentru că a aduce aliajul statuar (Cupru mult și Staniu puțin, pentru a fi prelucrabil) la punctul de topire pentru a putea fi turnat, presupune o încălzire de peste 1100°C, adică multe, multe învârtiri ale contorului de energie electrică…

Deși eu dacă aș fi colecționar, dacă aș avea bani și spațiu aș opta pentru “Don Quijote”, un bronz care prinde bine personajul naiv și bonom al cavalerului din la Mancha. Dar mi-ar plăcea să am în apropiere și “Toboganul” cu sugerarea vitezei coborârii, și “Calul troian” (care știm cu toții ce amintește)… Și mi-ar plăcea și gluma turnată în bronz “Doamna cu cățelul” sau/și “Simbioza om-instrument”. Dar parcă mi-ar plăcea și Vulturul de aur. Ei, e gra alegerea, dar trebuie să mă opresc cu achizițiile (virtuale!), că nu mai spațiu în apartament… și nici contul din bancă prea generos. Asta e, fericiți cei ce și le vor putea permite. Chiar fericiți! Dar trebuie să se grăbească, expoziția se închide pe 31 august…  

Bronzuri, bronzuri, bronzuri… Aș putea spune că m-am fi simțit imersat într-o adevărată epocă a bronzului dacă n-ar fi fost la locuri de cinste și două sculpturi în piatră. Mare lucru că azi când lumea e foarte ocupată și grăbită cineva să aducă în memoria publicului printr-un monument figura unui dascăl cunoscut în urbe – profesoara de limba română (și scriitoare) Sofia Dobrescu, căreia i-a dat formă maestrul Traian Duță.

**

Poetul Dumitru M.Ion, dăltuit în piatră de sculptorul Traian Duță

Am cunoscut (și încă mai cunosc) Oameni-Instituție, oameni care au creat instituții și zeci de evenimente culturale de marcă, de talie mondială. Unul dintre acești puțini la număr -la nivel național- a fost Dumitru M.Ion poetul, traducătorul, ctitorul și animatorul Festivalului Nopțile de Poezie de la Curtea de Argeș, festival care a avut 25 de ediții… Pentru acest sfert de veac de Nopți de Poezie de la Curtea de Argeș, festival de clasă mondială, Dumitru M.Ion artizanul principal al evenimentului merită stima și recunoștința nu doar a argeșenilor, ci a tuturor românilor. Nu este o exagerare, pentru că la început de mileniu III, România se putea lăuda doar cu singur mare festival: Festivalul George Enescu. Dar acesta era un festival pentru organizarea căruia se cheltuiau mulți bani și pentru care lucrau sute de oameni avea deja o istorie de peste 4 decenii. „Festivalul lui Dumitru și al Carolinei” a pornit de la un teren viran pe care munca organizatorilor și talentul participanților l-a transformat în poezie. De-a lungul unui sfert de secol la Curtea de Argeș au poposit poeți din toată lumea din Japonia și Australia până în Canada și Chile, s-a prezentat poezie în zeci de limbi. Întorși acasă, mulți poeți au prezentat în publicații orașul Curtea de Argeș cu istoria sa, pitorescul zonei Argeșului și mai ales cu poezia românească. În doar câțiva ani festivalul argeșean a intrat conștiința publicului amator de poezie din întreaga lume, iar în preferințele specialiștilor a intrat în TOP5 alături de mari festivaluri de poezie din lume ca Medellin, Las Palmas, Struga… Dar mai ales festivalul a atras atenția asupra orașului organizator și asupra culturii române atât cea scrisă cât și asupra culturii populare. Prin dispariția poetului Dumitru M.Ion, Curtea de Argeș a pierdut un vector al propulsării culturii locului în lume. Poate că membrii Fundației Orient-Occident (foarte frumos nume, care dezvăluie și intențiile de apropiere culturală), vice-președintele festivalului, poeta Carolina Ilica dar mai ales cu sprijinul administrației locale vor găsi resurse fizice și materiale pentru a reporni festivalul, pentru care Dumitru M. Ion a lucrat până la ultima suflare. Și nu este o figură de stil este a fost realitatea cruntă a bolii cu care s-a luptat Dumitru M. Ion, era dependent de două aparate de oxigen, situate de o parte și de alta a camerei în care dormea și lucra. De la pat la masa de lucru avea de parcurs vreo 6-7 metri, care pentru el (în ultimul an al vieții) erau ca o cursă de 10.000m… Împuținat fizic cu vreo 6 coaste rupte, la finalul acestei adevărate „curse” ajungea epuizat și trebuia să se odihnească. Uneori nici nu putea vorbi, nu putea răspunde la telefon. Acest om a ars pentru poezia românească și pentru orașul pe care l-a iubit, Curtea de Argeș.

Pentru aceste motive câțiva prieteni am hotărât că acest OM, cetățean de onoare al orașului pe care l-a iubit, merită un omagiu vizibil în marmură sau bronz, sub forma unui bust. În acest sens o inițiativă cetățenească (sub forma colectării fondurilor necesare) a fost demarată și –până acum- prin lucrarea maestrului Traian Duță – realizată și prezentată publicului la vernisajul expoziției “Formă și culoare” din 6 august. Ar fi trebuit ca și autoritățile locale să-și fi făcut partea ce le revenea, pentru că sperăm să vedem cât mai repede un bust al poetului DUMITRU M. ION amplasat într-o zonă centrală, în orașul de care n-a vrut să se despartă niciodată! Între timp, se pare că  –din păcate- moștenitoarea Lana Dumitru, stabilită undeva în vestul Europei a vândut (lichidat) clădirea (foarte bine situată) vizavi de Mănăstirea lui Negru Vodă (dar și a lui Manole și a Anei sale), unde –pe un amplasament foarte vizibil- intenționam să amplasăm bustul poetului, traducătorului și ctitorului de festival DUMITRU M. ION. Asta e, altă generație, alte interese (vest-europene, pare-se)

**

Așadar acțiunea pornită acum mai bine de un an a fost finalizată de curând, poetul Dumitru M. Ion având un bust din piatră – creație a maestrului Traian Duță. Mulțumim maestre pentru opera cu adevărat valoroasă și Muzeului Municipal Curtea de Argeș care a găzduit spectacolul dezvelirii monumentului (la care cu regret n-am putut participa). Mulțumim mai ales pentru modul subtil în care artistul Traian Duță a reușit să prindă pentru posteritate zâmbetul discret și malițios al poetului “pietrificat”! Și bine-înțeles mulțumim tovarășului Gheorghe Ungureanu fără de care nimic nu s-ar fi mișcat în direcția realizării oamagiului artistic din piatră. Cei care spun că toți comuniștii sunt niște bandiți și niște profitori n-au decât să-și înghită vocalizele!