La DAVILA,
Oameni și șoareci
(dramatizare de John Steinbeck)

„The best laid schemes o’ mice an’ men / Gang aft agley.” („Cele mai bune planuri ale șoarecilor, ca și ale oamenilor, adesea se risipesc”) – Robert Burns (1759-1796)

John Steinbeck, californianul
Californian prin născare dar având sînge amestecat de la strămoși, John Steinbeck a scris despre zona pe care o cunoștea bine un ciclu de “Romane californiene” din care face parte și “Oameni și șoareci”. Sunt romane scrise și publicate în perioada marii crize, după criza agricolă din anii 30 și înaintea prohibiției, fenomene social-economice care au marcat societatea americană . Până la publicare romanului Tortilla Flat adică 1935, Steinbeck era considerat un scriitor de pluton, fără o operă importantă și căruia nu i se întrezărea o carieră de mare succes. Despre scriitorul Steinbeck va începe cu adevărat să de vorbească doar după apariția romanului “Tortilla Flat”, roman ambientat în mahalaua Tortilla. Practic Steinbeck a “californizat” romanul picaresc clasic spaniol având ca eroi descendenți ai băștinșilor californieni, mexicanilor și spaniolilor. Romanele sale californiene “Iarna vrajbei noastre” și “Fructele mâniei” (considerate mult prea critice la adresa societății) au atras atenția FBI-ului și doar faptul că printre Fanii săi declarați se afla și prima-doamnă a Americii Eleanor Roosevelt l-a ferit pe scriitorul californian de necazuri… Steinbeck a înțeles că atunci când arăți adevăruri dureroase, sigur deranjezi pe cineva și te poți aștepta la repercusiuni. Numai că unele adevăruri sunt mult prea importante pentru a nu fi spuse, cu orice risc… Și Steinbeck și-a asumat acest risc. Așa că, nu fără temei în 1962 a fost recompensat cu Premiul Nobel pentru Literatură. John Steinbeck este un scriitor care reabilitează condiția umană a persoanelor considerate sub-umane, bune doar pentru munci necalificate, pentru munci grele, pentru corvezi. Romanele lui Steinbeck au mult dialog, sunt ușor de adaptat pentru teatru și film, și au și fost aduse –cu succes- pe scenă și ecran. Dovadă este și această (foarte reușită!) montare semnată Sorin Militaru la Teatrul Al. DAVILA.

“Viața la fermă” adusă pe scenă
După succesul spectacolului „Cu sufletul nu-i de glumit” de Dimitré Dinev (2024), regizorul Sorin Militaru a revenit la Pitești pentru a monta, pe scena Teatrului „Alexandru Davila”, un spectacol cu o dramatizare după micro-romanul lui John Steinbeck “Oameni și șoareci” care la apariție a stârnit multă vâlvă și a iscat controverse aprinse.
Viața la fermă, nu-i chiar Paradis, am putea spune… se muncește din greu toată ziua la câmp, pentru masa care se servește pe înserat. Mai rămân câteva ore pentru un păhărel, o țigară și o partidă de cărți în dormitorul comun cu paturi supraetajate. Și pentru planuri de viitor fanteziste. În acest dormitor al zilierilor agricoli autorul și regizorul aduc la un loc oameni săraci dar cu caractere puternice. Așa că se mai iscă certuri și chiar conflicte mai fizice, cel mai adesea inițiatorul fiind gelosul Curley. Ne-realizările pe plan personal (nu putem spune “profesional”), micile fricțiuni, înțepăturile sarcastice, starea de tensiune latentă, de nor înărcat cu perspectiva sumbră a șomajului și/sau –pur și simplu- a aruncării în stradă.
Romanul (și dramatizarea sa) are în centru ultimele câteva zile din viața unui cuplu de prieteni – George și Lennie care colindă fermele din California. Cuplul nedespărțit George-Lennie este alcătuit din Florin Dobre (George Milton) și Marius Furtună (Lennie Small)–
Cei doi colindă California marii crize muncind ca zilieri agricoli, acolo unde sunt primiți și rezistă până când Lennie nu face vreo boacănă. George este călăuzitorul, protectorul și purtătorul de cuvânt al lui Lennie cel cu forță ieșită din comun dar cu minte mai înceată; este creierul celui ale cărui facultăți mintale sunt ale unui preșcolar. Toate deciziile care le hotărăsc viața sunt luat de George, și acceptate fără crâcnire de Lennie. “Indiferent ce te întreabă, să nu scoți o vorbă! E important ca mai întâi să vadă cum muncești și doar apoi cum vorbești”, îl dăscălește George pe Lennie, iar acesta ca un școlar cuminte aprobă: “Da George, nu scot o vorbă!”
Cu mintea unui copil de câțiva ani dar cu o forță ieșită din comun, Lenny “muncește cât doi” și are plăceri nevinovate. Plăcerile lui sunt puerile, pur tactile, dar de necontrolat: Lennie nu se poate abține să nu atingă, să nu mângâie unele zone atât de plăcute la palpare, fie că sunt blănițe de șoricei, de cățeluși, de iepurași, sau materiale textile… Ceea ce poate deveni un pericol pentru că pe lângă mângâierea micilor animăluțe (care nu rezistă prea mult degetelor lui puternice) lui Lennie îi place să mângâie catifele, mătăsuri, rochițe din catifea sau chiar părul mătăsos al unor tinere. Da, este periculos de puternic și foarte naiv, dar naivitatea nu doar că n-are ce căuta într-o lume dură, a luptei zilnice pentru existență, a competiției masculine pentru leadership-ul informal din orice grup, dar e și periculoasă… Așa că vrând-nevrând, cei doi cutreieră fermele care caută muncitori agricoli, sperând să nu se ducă vestea despre pricinile “transferurilor” lor atât de dese de la o fermă la alta… Cei doi zilieri agricoli fugiți cu greu din nord unde Lennie era cât pe ce să fie linșat pentru o presupusă tentativă de viol își încearcă norocul la încă o fermă – Soledad (poate și în acord cu tematica ediției a XXIXa a Festivalului – Însingurare ). Din când în când, după încă vreo boacănă a lui Lennie, George îi reproșează prietenului său că îi complică mult existența fiindcă trebuie să-i poarte permanent de grijă: „aș avea o viață mai ușoară și aș avea o femeie, poate, după mine. Ei, Doamne, ce bine aș mai duce-o!”. Dar Lennie și George au un plan bine stabilit care –din când în când- atunci când le merge ceva mai bine, pare și fezabil. Să aibă împreună o mică fermă de câțiva acri “o căsuță, o vacă, și porci și iepuri… și un câmp cu lucernă pentru iepurii de care se va îngriji Lennie… undeva unde se poate trăi din roadele pământului și cu mica sobă în jurul căreia să ne adunăm când e frig”… “Orice om are un vis care nu se va realiza”… e o observație cinică, despre inutilitatea (sau contra-productivitatea) visării într-o lume a faptei dar… ce e frumos să visezi…
Florin Dobre (George Milton) și Marius Furtună (Lennie Small) au făcut un adevărat tur de forță artistică menținând tot timpul un “grad de alertă” ridicat în jurul supraviețuirii camaraderiei (și vieții) lor, amenințate mereu de ostilitatea societății “normale”față de “indivizii ciudați”. Sensibilitatea și forța cu care și-a apărat prietenul până la ultima soluție aceea mai umană a “glonțului eliberator” face din George – Florin Dobre un adevărat campion al umanismului într-o vreme profund anti-umană. Cât despre Marius Furtună nu e ușor să pleci de la premisa naivității totale și de la acest stadiu să-ți construiești replicile și stările scenice.
Gogu Preda este Candy fost muncitor agricol căruia o mașină a fermei i-a zdrobit mâna și l-a lăsat practic ciung. A fost păstrat doar pentru că mai face munci domestice, dar trăiește cu teroarea că nu-i departe ziua în care va fi azvârlit în stradă. Din întâmplare află despre proiectul de viitor cu mica fermă a lui George&Lennie, și se asociază visului acestora, primit în asociere (și) pentru că este singurul care are o mică avere (de câteva sute de dolari) cash.
Gabriel Gheorghe este Șeful și atât! Nici un are nevoie de nume, că deși doar administrator este conducătorul suprem al fermei, cuvântul său e lege, hotărârile sale un sunt discutate. El decide cine e angajat și unde lucrează, nu admite nici ca fiul său Curley să fie maltratat pentru că “o fi el cum o fi dar e al lui”. E un administrator eficient și autoritar, iar pentru a-și spori coeficientul de autoritate la nevoie mai are și o pușcă impunătoare.
Șerban Ghilvaci este Curley, (în românește, un fel de Crețu) fiul șefului, un tinerel cam impetuos în raport cu potențialul său fizic, de curând căsătorit cu o tânără frumoasă pe care viața de la fermă o cam plictisește, iar soțul în zadar are o mănușă cu vaselină special pregătită pentru a-și mângâia soția, nu reușește nici s-o distreze, nici s-o tempereze. Pentru a-și demonstra bărbăția le caută gâlceavă tuturor bărbaților, inclusiv puternicului Lennie, așa că se alege cu o mână fracturată și cu o călătorie la spital pentru “remedieri”…
Andreea Drugulescu este femeia fără nume, este doar “soția lui Curley”, dar și senzualitatea feminină explozivă care-și face de lucru cam des în dormitorul comun al bărbaților. Naivă (spre peostuță) soția lui Curley le face ochi dulci tuturor bărbaților, iar Lenny este imediat atras de ea. Este o apariție sexy, intră nonșalantă într-un mediu și-așa tensionat, duhnind a fum de țigară, sudoare și testosteron. După ce visul de a deveni actriță nu s-a realizat, așteptările fiindu-i înșelate de două ori, s-a măritat de curând (“și nu din dragoste”, subliniază ea) cu Curley. Dar tot mai speră că va pleca la Hollywood, că va ajunge mare star și va apărea pe prima pagină a revistelor. O naivă cu un vis mult prea mare pentru posibilitățile sale. O naivă care fără să-și dea seama îl provoacă pe Lennie, oferindu-i părul mătăsos, să-l mângâie… Și de aici drama… sfârșitul ei și al lui Lennie.
Dan Andrei este Slim – de profesie căruțaș (adică un fel de tractorist al zilelor noastre sau poate șofer de basculantă), pare a fi leaderul acceptat de toți membrii grupului de muncitori agricoli. Amabil și plăcut companion, își cunoaște valoarea și este foarte ferm atunci când trebuie să adopte o altă pozișie, inclusiv în fața lui Curley, fiul șefului fermei.
Petrișor Diamantu este Carlson care nu se împacă cu faptul că trebuie să suporte mirosul cățelului lui Candy. Așa că îl convinge (cu argumente legate starea fizică degradată de bătrânețe a cățelului) pe Candy că e mai bine să-l “elibereze” pe bietul cățel de suferințele senectuții, cu un singur foc de pistol…
Ștefan Daniel Gilă și Ionuț Iulian Mihalcea sunt doi dintre muncitorii agricoli care completeză “brigada de recoltare” a cerealelor și asigură și un fond muzical discret de far-west. Ar mai fi de menționat (pentru istoria teatrului argeșean!) jocul absolut sincer al cățelușul lui Candy. Nemenționat în caietul-program, dacă ceilalți actori au fost la 98-99% din personaj cățelușul-actor a fost sigur la 100% din personajul său! Scenografia semnată de CRISTIAN MARIN și proiecția video a lui LUCIAN MATEI aduc pe scenă cu soluții simple și eficente atât dormitorul comun al muncitorilor agricoli cât și tufișurile cu locul de fugă în caz de criză a celor doi prieteni pe viață.
**
Încă îmi amintesc spectactolul cu Oameni și șoareci pe care l-am văzut (de câteva ori!) la Teatrul Național din București acum mai bine de o jumătate de veac. Jucau pe atunci Florin Piersic (Lennie), Matei Alexandru (George), Valeria Gagealov (soția lui Curley), Emanoil Petruț (Slim) și Constantin Rauțchi (Candy) în regia lui Alexandru Finți, într-un spectacol foarte bine închegat. După foarte multe decenii, regia artistică a spectacolului piteștean semnată de SORIN MILITARU reușește să aducă pe scenă actori cu alte date fizice, dar care răspund perfect cerințelor personajelor lui Steinbeck. Regizorul Sorin Militaru, care are la activ multe spectacole pe texte clasice (de la greci până la ruși, dar și un foarte apreciat spectacol Lorca) se apropie ca un psiholog de fiecare personaj, îi dă fiecăruia spațiul de afirmare, prilejul să se exprime, să-și apere interesele și opiniile care uneori pot fi deranjante pentru ceilalți. Pentru capacitatea de absorbție a publicului de azi, regizorul a mai esențializat trama, a mai simplificat distribuția, a mai redistribuit și ajustat replicile… A păstrat însă o replică esențială, aceea despre scepticismul funciar al omului obișnuit cu privire la acea viziune a “micii ferme de câțiva acri, cu vacă, porci, iepuri…”, pe care și-o doresc George și Lennie: “Spuneți numai prostii dar pământu ăla n-o să-l aveți voi niciodată… Toți vrea să aibă un petec de pământ… Da’ e ca raiul… n-ajunge nimeni în rai… n-ajunge nimeni să aibă pământ. E numa’ în capul lor”
Din considerentele mai sus menționate (dar, sigur și din altele care ne scapă!), a rezultat un spectacol alert în care replicile vin în mod firesc și-l fac pe spectator să se constituie “parte” în joc, simpatizând sau respingând un personaj sau altul. Această atragere în joc a spectatorului este –de altfel- pariul și țelul artei scenei. În cazul oamenilor și șoarecilor steinbeckieni-piteșteni, o reușită.