NO WORRIES, CĂTĂLINICIKA!
de Adelina TOMA
sau poate mai nimerit:

The Incredible and Sad Tale of Innocent BIG APPLE and his Heartless Harasser KATE (of Romania)

“În avalanşa de premiere de la teatrul piteștean” cum bine zicea scriitorul și jurnalistul Dinu Grigorescu într-o cunoscută revistă și (aproape) pro-activă – RINOCERUL, începând din martie 2025 a fost prezentat pe scena piteșteană spectacolul “America nu crede în lacrimi”
cu titlu alternativ “No worries, Cătălinicika!” de Adelina Toma. Și fiindcă titlul “America nu crede în lacrimi” prea seamănă (adică, de fapt este chiar o copiere) a titlului unui film sovietic din anii de sfârșit a URSS – “Moscova nu crede în lacrimi”, a fost ales pentru următoarele spectacole un titlu mai captivant – “No worries, Cătălinicika!”
Adelina Toma face parte dintr-o generație de dramaturgi, din “Școala de la TNB” a lui Mimi Brănescu, dramaturgi tineri care știu să scrie după rețeta câștigătoare, îndeplinesc niște canoane ale scrierii (foarte) creative, adaugă tușe personale, care dramatism, care umor, care considerații de context politico-social actual… Oricum ceva intersant, tot iese… Și prin această poveste a Cătălinei, chiar au ieșit cinci personaje (de fapt, formatul exact este Cătălina+4) – tipologii ce par să cuprindă mii de aspiranți la statutul de cetățean al USA sau măcar –în primă instanță- la posedarea cardului ăla verzui de rezident… Acum, când efectele tind să vorbească (uneori chiar elocvent) în locul cuvintelor, autoarea a pus la dispoziția regizorului și echipei de actori un text (dar chiar text!) care vrea (și reușește în bună măsură) să atragă spectatorul și să-l țină prizonier în plasa cuvintelor bine potrivite. Un text chiar Meseriaș ar spune un tânăr al zilelor noastre, un text pe care l-am putea încadra într-un curent literar din ultimele decenii, axat pe tematica migrării (cu predilecție în USA) …
Spectacolul „No worries, Cătălinicika!” („America nu crede în lacrimi”), prezintă o poveste despre o fată tenace convinsă că maximum de randament existențial pentru ființa sa este statutul de cetățean american cu o ulterioară perfecționare ca actriță made in USA… I have a dream, a fantasy… O poveste despre cât de mult își dorește o tânără româncă, Cătălina (nume parcă generic luat din Luceafărul) să ajungă o mare actriță în State… și câte nu face pentru realizarea acestui vis… Numai că pentru a și-l realiza trebuie să treacă prin mai multe etape – adevărate vămi ale societății ăleia, cea mai dreaptă din univers, model de urmat pentru toate stătulețele debutante într-ale democrației… Ajunsă în State prin programul Work and Travel, Cătălina își dorește acel green card așa cum alții vor titlul de doctor, vor să câștige Lozul del Mare la Loto sau vor un fotoliu în Parlament. Ea nu-și dorește atât un trai mai bun, cât notorietatea mondială, Faima, poate chiar (și -de ce nu?-) statutul de Divă… Pentru că dacă ești actriță la București poți fi cunoscută în România, dar la New York te știe toată lumea. Și pe urmă pe Brodway, merge pe urmele glorioase lăsate de Frank Sinatra, Audrey Hepburn, Al Pacino și De Niro… Să ajungi actriță în America, acolo pe tărâmul făgăduinței, în țara tuturor posibilităților, What the fuck? Ei, Sweet Bird of Youth, ar zice (poate) vreun scriitor yankeu… Poți visa la orice, nu te împiedică nicio lege, poți visa și că vei ajunge pe Marte sau Venus, d’apăi doar până colea în Marele Măr, peste balta atlantică… O nimica toată, ușor de ajuns, greu de rămas…
**
Născută în 1989, într-un mediu social modest, Cătălina are Educația cetățenească “predată” în cartier de Nea Sile, priceput la orice, de la repararea bicicletei cu pană la roată până la aderarea la NATO, geopolitică și startegie militară. El știa sigur (și le explica și altora la barul cartierului) că totul e simplu: Rusia a pus o bombă sub America și America a plasat o bombă sub Rusia. E mai delicat cu apropierea ca să funcționeze telecomanda detonatorului (sau alte sisteme foarte inteligente ale exterminării), dar dacă inventatorii lucrează, se găsesc soluții… Din păcate, din cauza unui infarct miocardic, Nea Sile n-a mai prins evenimente importante, nici aderarea, nici măcar sfârșitul lumii pe care-l pronosticase pentru 31 decembrie 1999, adică la sosirea mileniului 3.
**
Deschiderea spectacolului este o convorbire telefonică alertă, într-un ritm de transmisiune de meci de fotbal, între Cătălina (pentru americani – Kate) abia sosită în SUA și mama rămasă în România… și rămasă și cam în urmă cu tehnicile utilizării telefonului mobil. Dar, instrucțiune după instrucțiune, step by step, mama învață să comunice cu mijloace inteligente și așa poate vedea și ea ceva din America. Oricum ea nu poate înțelege nicicum pasiunea Cătălinei pentru New York, nu înțelege de ce fiica sa își dorește să obțină green card-ul și să rămână acolo! Și asta cu orice cost! Chiar dacă engleza din școală nu e ca aia din metrou(ul newyorkez), poți fi nebun din dragoste și dragostea sa e el, New York-ul! Pentru el poți lucra la 3 joburi, poți să speli vase 8 ore/zi, să faci tură dublă la fast-food, să locuiești cu alți 4 co-locatari (“o toaletă pentru toți 5”, observă ea) și mai mulți șoareci, să cutreieri tot Manhattanul împărțind pliante, și apoi ruptă de oboseală să intri într-o sală de spectacol și să adormi la Chicago, după ce ai dat 89 de dolari pe bilet… Aș zice că e cam scump, dar face…
**
Distribuţia aleasă de regizorul Claudiu Goga se achită cu brio, cu profesionalism și aplomb de “sarcinile de serviciu”, toate personajele sunt credibile, li se simte respirația și frământările. Textul are multe zone de dialog/monolog, pe care regia le-a plasat la doi pași de spectator, comunicarea/confesiunea e directă. Se joacă mult aproape de public mai ales în monologurile Cătălinei dar și în duetul Cătălina – Miroslav Dimitrievich.
Teodora Colţ este Cătălina cea visătoare și mult prea încrezătoare în acel foarte supraestimat – american dream . Disponibilitatea și curajul nebunesc cu care se aruncă în personaj (așa cum eroina sa Cătălina se aruncă în New York) denotă multă dăruire, nimic frivol, o gingășie etalată cu măsură și discreție… Dar indiferent de cât de dură e viața cu 3 joburi la New York, Cătălina “nu vrea acasă”, în România, unde “e ca dracu”. Uite-așa, pur și simplu “nu mai vrea”! Iar într-una din certurile trans-atlantice cu mama care o soma să se întoarcă acasă, a fost cât se poate de categorică: “Ba nu vin deloc. Ce să fac acolo? Termin facultatea, iau un credit, mă mărit, fac copii și mor. Wow ce viață fericită. M-ai făcut ca să trăiesc cum vrei tu sau cum vreau eu?” După experiența căsătoriei fictive (fictivă dar cam scumpă!) cu Mike colegul-manager de la Mickey`s, Cătălina trăiește un vis frumos care virează spre coșmar…
Cătălina execută toate indicațiile avocatului Dimitrievici și întocmește un dosar voluminos al evenimentului, cu multe poze de la cununia civilă, de la cea religioasă, de la ospățul de nuntă… poze cu mirii, cu nașii, cu buchetul miresei, cu verigheta, cu popa și cu toți nuntașii câți au putut strânge pentru o figurație convingătoare. Aa, și să nu uităm și poze din luna de miere, adică dovezi solide (și dulci!), dar și multe dovezi lichide (cupe cu șampanie!). Practic un dosar beton, plin de probe zdrobitoare numai bune pentru convins “Departamentul de Stat”, că nunta a fost pe bune, că mirii se iubesc la nebunie, că nu a fost o regie pentru păcălirea organelor vigilente ale statului yankeu. Și totul a mers bine până când o iubită a lui Mike a sesizat organele… și totul a căzut, iar Cătălina a fost obligată să plece din State… Cătălina se consideră “cea mai ghinionistă din hoardele de imigranți veniți în căutarea unei vieți mai bune”. Cu ceva tot s-a ales din acel tărâm al făgăduinței: “cu un breloc amărât cu Statuia Libertății, din duty free”, dacă tot nu apucase să o vadă în realitate… Da, viața are mult umor… din acela foarte închis la culoare…
Ioana Podăreanu este Mama Cătălinei rămasă în țară cea nepricepută la telefoanele–
Pe bună dreptate foarte agitată (dar cum să te mai controlezi cu o fiică precum Cătălina?), mama pune prea multă pasiune în verva cu care își ceartă fiica neascultătoare. Și poate că privind prin prisma acelui common sense are și ceva dreptate, pentru că “degeaba te trezești tu să te duci la muncă, dacă nu te trezești la realitate… Dacă te prind ăia și dacă te bagă la pușcărie, cine te ajută? Că până venim noi de aici, e vai de tine pe acolo… fata mea, chiar ai probleme la cap mamă… Păi decât să te măriți, mai bine te duci la doctor…” Distanța și dificutățile tehnice ale contactelor telefonice, dar mai ales veștile îngrijorătoare despre proiectele Cătălinei, n-au cum să n-o neliniștească pe mama sa… Relația mamă-fiică redevine una normală, apropiată, în deceniul românesc de după sejurul american al Cătălinei…
Ada Dumitru este Angelica devenită Angi– românca bănățeancă cea roșcată și cu un singur ochi valid care a ajuns și ea în fucking America… Speriată de co-locatarii șoareci, colega de apartament care vrea să devină medic este mai ponderată și îi reproșează Cătălinei (și încă în termeni destul de duri) workalholismul deșănțat: “ne fuți la cap cu clișeele tale de căcat cu follow your dreams și work hard, ca să ne faci să ne simțim prost că tu muncești pentru ce-ți dorești și noi nu. Vrei să-ți facem statuie? Ești un robot obsedat. E plină lumea de chelnerițe care vor să fie actrițe, să știi. E plină lumea de oameni cu vise abandonate… ”
Gogu Preda este Selim care are o biografie frământată, a schimbat nu doar câteva țări ci și câteva cetățenii –siriană, turcă până a ajuns la aceea a USA. E un băiat generos care are doar un singur job (pentru “că trebuie să-și trăiască tinerețea”), dar care dispune de ceva bani nu pentru că s-ar sparge muncind ci pentru că îi trimite tatăl său, din Turcia. Acolo unde băncile îți dau bani (doar dacă demonstrezi că de fapt n-ai nevoie de ei – spunea un umorist) cu greu, turco-sirianul Selim oferă fără niciun fel de reținere, o sumă importantă – 3000$! Entuziasmul care o cuprinde când vede că are suma necesară, duce la un sărut, apoi la altul mai apăsat, la dezbrăcat și mai departe… la recunoștința manifestată pe străvechiul principiu franțuzesc dar cu aplicare mondială «la plus belle fille du monde ne peut donner que ce qu’elle a» (“chiar și cea mai frumoasă fată nu poate oferi nimic mai mult decât are”)… I se oferă lui Selim ca unui prieten de încredere cum și este… Trăiască prietenia între reprezentații popoarelor, am putea spune…
Gabriel Gheorghe este Miroslav Dimitrievich – avocat al celor (prea) mulți care mai speră să devină cetățeni ai USA, cu o ardoare atât de fanatică de parcă li s–ar rezerva un loc în Rai. Un avocat uns cu toate irurile care știe că americanii nu sunt proști, sunt doar ignoranți, fiindcă așa îi vrea sistemul și asta-i foarte bine… pentru potențialii migranți, mai ales pentru est-europenii ce stau la pândă să le sufle job-urile “nativilor”… Gabriel Gheorghe reușește doar din câteva replici să ne facă să pricepem de ce tagma avocaților este indispensabilă dar un prea iubită. Absolut firesc dacă din orice amănunt al procesului mai adaugă un teanc de bancnote verzi la un onorariu destul de piperat. Că doar lucrează în condiții vitrege cu clienți greu de salvat din ghearele aparatului represiv a celei mai înaintate democrații ce s-a întânit pe Terra. Plin de sfaturi, foarte deschis la o co-operare contra-cost, dar gata să accepte un discount pentru fetele noastre din Est. “USA nu e o țară cu ușa închisă ci o țară cu ușa între-deschisă, adică deschisă doar cât să poată intra cei care chiar își doresc asta”, subliniază avocatul specializat în speța dobândirii (prin orice metode/tertipuri) a cetățeniei yankee… Pentru că, să dorești să rămâi acolo în mod corect și pe meritul tău, pare deja o exagerare sau o abordare nerealistă. Dacă și cea mai ieftină școală de actorie costă 20.000$/an, sumă greu de strâns chiar și din 3 joburi rămâne doar o singură soluție: căsătoria legală (dar consensual-fictivă) cu un cetățean american. Îți cumperi un soț (atenție, costă minimum 7000$, dar merge și în rate!), el se alege cu banii, tu cu certificatul de căsătorie, act care-ți dă șansa obținerii (în timp, a) cetățeniei și o perspectivă largă cât Mississipi la vărsarea în ocean… O afacere de tipul Win-win, cum ar spune avocatul balcanic Dimitrievici…
Scenografia semnată de Lia Dogaru, este un punct forte al spectacolului, Echipamente de călătorie (rucsac, valize) la vedere sugerează (poate) că lumea se deplasează mult, că toată viața e doar o călătorie cu câteva stații mai importante….
Proiecțiile video -Video design: Noiseloop- ancorează acțiunea în peisajul newyorchez, prin cunoscutele scări exterioare metalice de incendiu emblematice pentru Mărul cel Mare, dar și cu imagini de la nunta (falsă) de vis a Cătălinei cu Mike…
**
De la dragostea cu sila la penetrarea frauduloasă
Din păcate, după experiența newyorkeză de câteva luni, după căsătoria eșuată cu colegul Mike cel reclamat de una din iubite, după plecarea precipitată din SUA, și 10 ani petrecuți în România când nici nu se aștepta primește o viză de turist valabilă 10 ani (“10 ani viză pentru 10 ani de așteptări”). Numai că viza primită de la Ambasadă e nimica toată față de vigilența serviciilor, care în urma unei secondary inspection îi interzice Cătălinei intrarea în State…
Nu mă pot abține să nu redau Monologul final de lung metraj și (aproape) auto-compătimitor îmbibat de un lirism cum rar mai găsești în textele pentru scenă. Nici măcar Romeo nu i-a scris Julietei sale o declarație atât de înflăcărată, o declarație de dragoste pe viață, un adevărat poem de AMOORRR nebun…
”Nu îmi era frică de nimic. Credeam în tine mai mult decât în mama și când a trebuit să risc, am riscat fără să clipesc, fără ezitări, fără regrete. Pentru tine am făcut orice: ilegal, imoral, imposibil, nu conta. Am plătit tot ce mi s-a cerut, cum mi s-a cerut, cât mi s-a cerut. Am închis ochii, am strâns din dinți și m-am gândit la tine. Tu meritai orice sacrificiu… Te iubesc de zece ani. De zece ani mă culc și mă trezesc cu tine în gând, de zece ani plâng după tine, pentru tine, lângă tine, departe de tine… Te-am iubit înainte să te cunosc. Am așteptat mult pentru prima întâlnire. Nu oricine ajungea la tine. Dar eu nu eram chiar oricine. Eu eram un drac de copil îndrăgostit și știam că mai devreme sau mai târziu o să ne întâlnim. Și undeva în adâncul sufletului meu știam că și tu o să mă placi, era clar că sunt genul tău. Dar eu voiam mai mult. Voiam să mă iubești. Voiam să fii al meu și eu a ta… Și după zece ani stau în fața ta, la fel de îndrăgostită ca în prima zi. Lumea îmi tot spune că sunt nebună. Lumea îmi tot spune să renunț și să îmi văd de viață. Lumea spune că dragoste cu sila nu se poate. Dar jură-te tu că nu mă vrei.. . Acum mă respingi, dar nu poți tu să mă rănești, cât pot eu să iert și să îndur…
Sfidarea finală – “ne vedem la granița cu Mexicul!” seamănă grozav cu sfidarea pe care un erou al lui Balzac (azi cam uitat) Eugène de Rastignac i-a aruncat-o Parisului: «à nous deux maintenant!» Pentru că ne aflăm în era predictibilității și rezilienței eu aș paria că eroina Adelinei Toma (și a noastră, dacă tot am adoptat-o!), așa cum îl amenința pe bietul MARE MĂR, va reveni în orașul fără de care se pare că nu poate trăi. Va reveni “per fas et nefas” sau ca să priceapă toată lumea – “by hook or by crook”. Adică, folosind metode mai puțin ortodoxe inclusiv penetrând frontiera și intrând fraudulos în STATE, pe filiera mexicană. Ține cineva pariul?
**
Am ceva neclarități în legătură cu numele Cătălinicika, desinența de alint rusească (limba de acasă a Natașei – colega rusoaică Natalia Ivanovna din Petersburg) ar da mai degrabă forma Cătălina – Cătălinocika pe logica Vera – Verocika, Irina – Irinocika, Lena – Lenocika…
Ei, ar mai fi câte ceva de spus, dar hai să mă opresc, așa ca să nu jinxuiesc,cum (bine!) le mai zice autoarea Adelina TOMA.

Începând din 3 aprilie 2026, la teatrul Al. DAVILA puteți vedea…

Schimburi de suflete
“Già dal fral, che qui ne impiomba,
fugge l’alma e vola al ciel!”
Despre unele fapte ieșite din comun
Ei bine, sufletul nu zboară –cum susține motto-ul nostru (sustras din lamento-ul personajului luminos Fenena din finalul lui Nabucco, operă a tandemului Giuseppe Verdi-Temistocle Solera)- nu se înalță direct la cer, ci poate să mai facă și câte o haltă, câte un popas, ba chiar să se rătăcească și să ajungă în alt trup… Și asta doar pentru că nesfârșite sunt cărările Domnului, nu-i așa?
Cum te-ai putea simți dacă te numești Elvira de profesie contesă, brunetă și te culci cu același ritual, cu eleganță și prestanță, dormi imobilă (“ca o statuie, ca moartă”!) 3 zile și să te trezești că ai fost retrogradată spălătoreasa blondă Magdalena? Păăăi, desigur un pic derutată, dezorientată sau de-a dreptul șocată, ca să nu zic vorba-aia la modă – depeizată?…
La fel te poți simți și ca spălătoreasa Magdalena dacă după o beție cruntă trasă la Taverna celor 3 Cotoi te culci ca un om al muncii absolut normal, cu profesie foarte utilă societății – dormi lată (tot) 3 zile și-apoi te trezești… Dar te trezești în acordurile Deșteptării primăverii, într-un budoar numai mătăsuri și catifele… și pe deasupra cu o cameristă drăguță cu șorțuleț bine apretat care se învârte în jurul tău și îți aduce la pat tava cu micul dejun… Păăăăi, nu-ți vine să trântești un sănătos băga-mi-aș, ce mi s-a întâmplat, cum naiba am ajuns în casa astă de nebuni?
E clar, lumea a luat-o razna! Se petrec fapte și fenomene incompatibile cu normalitatea burgheză, cu viața și rutina unei familii respectabile cu titluri de noblețe (conți, baroni)
Doamna contesă, în stare cataleptică de 3 zile are accese de râs vulgar face observații inedite de tipul “în viața mea n-am mai văzut chiloți așa jegoși” sau se răstește la o prezumtivă colegă din breasla spălătoreselor cu o replică inedită pentru statutul său nobiliar: “vacă proastă, dă-mi înapoi săpunul!” Și ca și cum n-ar fi fost de ajuns mai vine și Evelina prietena Paolinei, care are efect de tornadă distrugătoare de moral prin profețiile sumbre pe care le face despre viitorul Elvirei. Pentru fiecare simptom al bolii contesei Elvira, Evelina evocă imediat o asemănare cu cineva care prezenta un “tablou clinic” foarte asemănător (dacă nu chiar identic) și apoi, foarte repede a și murit. Desigur, similitudini foarte, foarte încurajatoare și optimiste pentru familia contesei…
E clar, oricând ne putem aștepta să vedem întâmplări neașteptate, viața e capricioasă și nici nu știi când (și din ce cauză) îți sare sufletul în alt trup… Pentru că nici forța gravitației, nici aceea a iubirii nu poate ține sufletele acolo unde au fost trimise la naștere. Poate că există un refugiu provizoriu acolo toate sufletele evadate din prizonieratul trupurilor (acele vehicule care le țin zăvorâte, cred unii) se adună, mai schimbă o informație își mai bârfesc trupurile-închisori … Evenimentele par să nu mai asculte nu doar de rațiunea organizării sociale ci chiar de logica existenței individuale cu binomul indestructibil trup+suflet, constituit la naștere și pentru toată viața… Dar, totul curge (într-un regim turbulent!), totul se desfășoară pe repede-înainte, evenimentele depășesc capacitatea normală de pricepere și reacție logică.
Oare să fie vreun spirit rău care s-a infiltrat în trupul contesei, sau să fie creierul care nu mai funcționează așa cum trebuie? Oricum, ceva trebuie să de fi întâmplat că lumea prea s-a schimbat și a generat un “lung prilej de vorbe și de ipoteze” cum ar fi spus poetul. Nu știm nici dacă ar ajuta la ceva o fiertură (mă rog, un decoct cam macabru) de “ierburi sănătoase culese noaptea din cimitir” de prietena Evelina… C-o fi (doar) o confuzie identitară, c-o fi vorba de personalități călătoare sau săritoare prin alt(e) trup(uri), e greu de ales între aceste (și destule alte) posibilități. Cert este că această rocadă a sufletelor generează o stare de perplexitate (aproape) generală. Apar întrebări esențiale și foarte legitime: baroana Paolina se întreabă dacă în trupul fiicei sale contesa o sălășlui sufletul unei țărănci unguroaice sau a unei spălătorese care trăise în urmă cu vreo 2-3 secole înainte și cu care se combinase un strămoș renegat de familie… Chiar greu de spus… Cât despre contele Ennio care ar putea să-i fie nevasta… Importante diferențe de percepție și evaluare, am putea spune rezumând controversele ce-i animă pe eroii lui Nicolaj (și ai noștri!)…
Plecând de la elementele certe pe care le are Doctorul pornește propria sa investigație, mai mult polițistă decât științifică; se duce la adresa la care acea nouă versiune a contesei Elvira pretinde că locuiește, mai descoperă câteva elemente esențiale. E clar, sufletele migrează, își schimbă locurile… iar asta este o descoperire mai importantă decât bomba atomică! Există –totuși!- o șansă de restabilire a ordinii firești: recurgerea la cel mai înalt exponent al științei și anume la marele hipnotizator Fergusson singurul în măsură să strunească înălțările, ascensiunile, salturile necontrolate ale sufletelor. Doctorul e convins că transmigrarea sufletelor între două trupuri vii nu e doar o teorie, e o realitate palpabilă. Că doar acum nu se mai întâmplă miracole, alea-s niște baliverne în care un mai crede nimeni, vremea lor a trecut, acum lumea este guvernată de știință! Teoria înalt științifică a Fergusson consideră că sufletele “frivole și capricioase”, se satură să stea închise în trupurile care le-au fost repartizate… pur și simplu sufletul se satură de trupul căruia i-a fost repartizat/arondat (cum s-ar spune “pe persoană fizică”). Sufletele sunt capricioase, se răzvrătesc, tind să evadeze din trupurile pe care unele, uneori, le percep ca pe niște adevărate morminte. Fergusson explică moartea ca fiind doar o evadare a sufletelor din trupuri; cine știe poate vor să meargă într-o zonă a serenității, în locul ăla “cu verdeață de unde a fugit orice durere și întristare”? Adică locul acela pomenit la slujbele (ortodoxe) de înmormântare…
Poate acolo undeva, într-o dimensiune care nu ne este accesibilă nouă muritorilor de rând,
c-o fi la nivel de aură energetică sau informațională o exista poate o zonă liberă în care schimbul de informații să poată genera o adevărată devianță comportamentală…
Teoria marelui om de știință Fergusson ar putea revoluționa până și arta războiului. Savantul e convins că “sufletele sunt lașe; că în războaie soldații nu mor de gloanțe, obuze, bombe, baionete, grenade… soldații mor doar pentru că sufletelor lor lașe nu le plac războaiele și dezertează, fug de pe câmpul de luptă lăsând acolo doar trupurile moarte…” Sau, mă rog, cam așa ceva… În fața unor astfel de evenimente surprinzătoare, savantul Fergusson ne asigură că: “sufletele nu ascultă de oricine, dar nu pot să nu se supună voinței mele, forței mele gigantice pe care o voi exercita întreagă asupra lor”. Și chiar așa, pentru că după ceva ezitări și ușoare împotriviri sufletele Elvirei și Magdalenei își reiau în posesie locurile (și trupurile) și totul pare să intre în normal… Numai că… acțiunea savantului Fergusson a fost chiar o depășire a planului inițial de disciplinare a sufletelor evadate din trupurile desemnate (repartizate) ca vehicule pe viață la naștere… Acțiunea hotărâtă a savantului Fergusson pare un experiment scăpat in picuț de sub control, pentru că pe lângă rocada normală și așteptată de toți aceea, dintre sufletele Elvirei și Magdalenei surplusul de forță aplicat conduce la intrarea acțiunii într-un Allegro molto vivace, un poco… SOSPETTOSO! Pentru că avem un final cu SURPRISE! SURPRISE! Într-o revoltă fără precedent sufletul Paolinei intră în trupul Caterinei (și invers!), sufletul contelui Ennio face o rocadă cu sufletul Doctorului, iar sufletul Luciei face un schimb de trupuri cu cel al lui Filippo… Și dacă nu avem parte (decât parțial!) de un final fericit avem parte (din plin!) de un final neașteptat!

Despre gazdele piteștene ale sufletelor săltărețe
Cu un astfel de material faptic lăsat moștenire de tatăl-autor ALDO, fiul-regizor LUCA a avut la dispoziție o distribuție în mare formă, toți actorii s-au confundat efectiv cu personajele, rezultând o poveste (aproape SF) antrenantă și captivantă.
Andreea Drugulescu este (teoretic) delicata, blonda și pedanta contesă Elvira, dar aproape pe tot parcursul piesei trupul său este locuit de sufletul spălătoresei Magdalena – cea slobodă la cuvinte și gesturi, care doi bani nu dă pe eticheta de high life și pe ritualurile de casă mare. Elvira (cu “baza de date” a Magdalenei), îi scandalizează pe toți, își amintește cum era plină de păduchi și cere (imperativ!) doar să poată să-și exercite “meseria de spălătoareasă ca să-și câștige pâinea”. Și pentru că e contesă i se fac toate voile… “M-ai găsit beată moartă în “Taverna celor 3 Cotoi, și mulțumită “codoașei bătrâne” (adică Paolina) m-ai târât aici, m-ai vârât în pat și te-ai comportat ca un porc toată noaptea” se rățoiește ea la prezumptivul soț, contele Ennio… Dar, e evident că te înveți ușor cu luxul și nu prea îți mai vine să te întorci la vechea viață, cel puțin nu imediat… O desprindere de mediul obișnuit face bine la moral, iar o mică vacanță e bine-venită, întotdeauna!
Daniela Marinache este brunetă, are trupul spălătoresei Magdalena, – dar adăpostește sufletul contesei cea obsedată de ordine, de exactitate, aproape mereu nemulțumită de micile neglijențe ale celor din jur (Ennio, Filippo, Luvia) mereu îndreptând câte ceva, sau amintindu-și episoade romantice petrecute cu soțul Ennio, în perioada logodnei… Cred că sufletul contesei Elvira vârât în trupul spălătoresei Magdalena a trecut prin momente de adevărată panică când s-a trezit în noul mediu social, despre care probabil n-avea prea multe informații… Cu atât mai mult când și-a văzut trupul “locuit” de o “intrusă” care nu prea are chef să revină la starea “normală”. Dar oricât ar fi diferit și de palpitantă o “new experience”, parcă tot mai bine este în mediul pe care-l cunoști de ceva anișori. Ca atare după
o “deslușire”, așa “între fete”, înaltele părți se pun –în principiu- de acord cu re-locarea sufletelor la o dată ce va fi convenită…
Petrișor Diamantu este Ennio, soțul Elvirei, care prin lucrarea săltărețelor suflete pare condamnat la bigamie, cu două neveste (dar vorba doctorului – și de asta te plângi?) arătoase dar cam dificil de abordat, cu atât mai mult de iubit. În doar trei nopți ajunge un adevărat bigam torturat de dilema caragialescă “da eu cu cine/care mă culc?” Îndrăgostit de ochii, părul și gura Elvirei n-o poate iubi pentru că sufletul unei spălătorese a avut proasta inițiativă să-i ocupe trupul, și să aducă la pachet comportamentul vulgar și limbajul trivial… Daaar, îndrăgostit fiind și de calitățile sufletești ale Elvirei, de grația, eleganța, de spiritul ales, calități care-l seduseseră nu se poate bucura nici de acestea adăpostite acum în trupul spălătoresei Magdalena… “Mi se rupe de-atâta știință dacă nu pot să… mă-nțelegeți… cu niciuna din cele două jumătăți de soții, fiindcă nu știu cu care anume o fac…” Ei și, ce mai poți face? Dilema ar fi rezolvată –sugerează doctorul- prin îndeplinirea îndatoririlor de soț față de amândouă soțiile… Altfel zis, ce atâtea frământări, ia-le dom-le pe amândouă (pe rând, evident!) și fii fericit, sau măcar satisfăcut. De fapt, fiți cu toții, măcar satisfăcuți…
Dan Andrei este Doctorul, celibatar convins, sau mai corect spus – “căsătorit cu știința”. Este singurul personaj care acolo unde ceilalți văd doar o nenorocire personală/familială particularizată, este convins că este o mare oportunitate pentru știință. Un entuziast al cercetării științifice pentru care, ceea ce unora li se pare o catastrofă, lui i se pare că avem un nou domeniu de explorat, de cercetat… Ceea ce contelui Ennio, Paolinei, Evelinei, Luciei și chiar și Caterinei li se pare o mare nenorocire, pentru Doctor este, nu o nenorocire ci un “fenomen” de-a dreptul extraordinar, care poate revoluționa știința. Chiar și cataplexia, acea încremenire într-o ipostază (întâmplător?) simultană a două tinere femei atât de diferite, pentru Doctor este un fenomen splendid, care trebuie să ajungă pe mâna specialiștilor pentru elucidare (și eventual teoretizare)… Iar dacă în cataplexie se întâmplă și o evadare a sufletului din corp cu atât mai bine se lărgește aria de investigare… Păăi, mare lucru mai e și dragostea pentru progresul științific!
Lia Deaconu este baroana Paolina, mama contesei Elvira, la început de-a dreptul buimăcită de ceea ce s-a întâmplat cu fiica sa, apoi –pe măsură ce ascultă diverse ipoteze lansate de Doctor și de Evelina- e tot mai încurcată și depășită de perspectivele prezentate… Și dacă –așa cum susține Doctorul- în 1932 sufletul unei țărănci din Ungaria a intrat în trupul unei contese englezoaice, se prea poate ca în 1948 sufletul unei spălătorese să intre în trupul unei contese… Ar rezulta că de fapt ar fi mama unei țărănci unguroaice, sau că în trupul fiicei sale a intrat sufletul unui strămoș alungat din familie pentru o mezalianță mai mult decât centenară… Îi înțelegem starea de perpetuă uluială, între atâtea ipoteze contradictorii, zău că nu mai ai cui să-i acorzi crezare…
Daniela Butușină este Evelina, prietenă cu Elvira și Paulina – Prăpăstioasă cu asupra de măsură, vede peste tot câte o foarte probabilă boală fatală, câte un posibil doliu, echipată permanent în ținută de priveghi, că nu se știe când –cu atâtea feluri de boli, multe contagioase- se poate abate un deces în familiile prietenilor. Judecăți de valoare ale Evelinei, de tipul: “toți morții sunt sănătoși! Dacă ar fi bolnavi ar fi vii” sau vorbind de somnul cataleptic al contesei e îngrijorată ca un cumva “Elvira să se trezească moartă…”
Mirela Popescu este Caterina, mama spălătoresei Magdalena, o doamnă zdravănă, din popor, mare amatoare de vin – și îngăduitoare cu libertățile de comportament ale fiicei Magdalena (mai bine cu domnul conte decât cu un… oarecare). Pe care o înțelege perfect dacă-i place în somptuoasa locuință nobiliară, că doar te obișnuiești repede cu o viață confortabilă și nu prea îți mai vine să te întorci la “activitatea de bază”… Caterina, și ea este –pe bună dreptate- nemulțumită: “m-a făcut baborniță și vrăjitoare bătrână! E o nerușinată care nu ține cont de cum m-am sacrificat pentru ea… de câte ori am renunțat la un pahar cu vin, doar pentru a-i cumpăra ei ceva…”
Gabriel Gheorghe este marele hipnotizator Fergusson, priceput în ale mutării sufletelor/simțămintelor/voințelor umane în diverse trupuri. El nu lucrează ci -precum orice mare maestru- oficiază, niciun suflet nu i se poate opune. Cu gestică amplă, dominând scena, pare că dirijează o simfonie în care sufletele personajelor sunt doar instrumentele sale ascultătoare și bine acordate. Asta până la un punct, pentru că nicio metodă nu e perfectă și nici un atlet al dresării sufletelor nu e infailibil…
Teodora Colț este Lucia, sprințara cameristă a Elvirei și iubita (cam geloasă a) lui Filippo.
Între îndeplinirea sarcinilor de serviciu, când îi iese în cale Filippo, mai găsește timp de o îmbrățișare, de o giugiuleală, de un sărut… Se mai supără doar că după schimbarea sufletului, contesa cea nouă îi face ochi dulci valetului Filippo…
Ionuț Oanță este Filippo, valet la somptuoasa reședință a contelui Ennio și a contesei Elvira are marele merit de a combina utilul cu plăcutul, își îndeplinește și sarcinile de serviciu și se ocupă și de camerista Lucia (ar fi mare păcat să n-o facă!). Se achită cu succes și de o sarcină suplimentară (și dificilă), aceea de a o conduce la bucătărie și a o servi cu vin pe Caterina – o mare amatoare de licoare a zeului Bacchus…
**
Noi românii, ne mândrim că suntem printre inventatorii ABSURDULUI prin Urmuz, Caragiale, Ionescu/Ionesco, dar această foarte vivace farsă publicată în 1948 de Aldo Nicolaj care a fost recompensată cu premiul Editurii Bompiani – Sipario (Cortina) este -și ea!- o cărămidă în eșafodajul Teatrului Absurdului. Păcat că a fost relativ puțin jucată, și re-descoperită de-abia în ultimii ani… E adevărat că prin anii ’80 am văzut la Teatrul Mic un spectacol minunat – Fluturi, fluturi în care a strălucit Olga Tudorache, dar e mult de atunci… Cumva montarea acestui spectacol pe scena piteșteană îl aduce în atenția publicului pe un creator de primă mână. Pachetul artistic Regie + Scenografie este asigurat (poate și moștenit!) de LUCA NICOLAJ, fiul autorului și este o reușită deplină. Mișcarea scenică, dialogul sprințar, poantele neașteptate totul a fost la înălțime… Pe regizorul Nicolaj-fiul am putea să-l asigurăm că piesa a fost gustată de publicul piteștean nu doar la premieră ci la toate reprezentațiile (de până acum…). Așa că i-am putea spune în limbajul familiar al Mondinelor (dar și al unei adevărate Doamne a muzicii ușoare italiene Gigliola Cinquetti)… Așadar, Sciur padrun da li béli TESTI NICOLAJESTI, GRAZIE! Davvero, Grazie!

Addenda
1 Cercetând mai atent în opera lui Nicolaj-tatăl am aflat că de fapt titlul sub care a fost publicată și premiată piesa este “Altezze psichiche” adică ceva de genul “Piscuri (sau culmi, niveluri) psiho-mentale înalte”. Înțeleg alegerea teatrului Davila de a opta pentru un titlu ceva mai atrăgător, mai puțin științific (lumea o fi supra-saturată de atâta știință), dar -L’exactitude oblige, n’est-ce pas? Cred că pe site-ul teatrului sau/și în caietul-program ar fi trebuit indicat și titlul sub care e cunoscută piesa în limba originară…

2 “Rar mi s-a întâmplat ca ieșind de la un spectacol de teatru cu o comedie reușită să mai râd încă vreo jumătate de oră… mi se întâmpla acum o jumătate de veac după ce ieșeam de la comedii bine regizate, cu actorii mari ai epocii (Al. Giugaru, Gr. Birlic, Dem Rădulescu, Ștefan Bănică, Radu Beligan, Toma Caragiu, Ștefan Dinică, Marin Moraru, Carmen Stănescu, Liliana Tomescu, Coca Andronescu, Rodica Tapalagă, Anda Caropol, Ștefan Iordache, Octavian Cotescu, Virgil Ogășanu, ș.a…). Așa că am fost foarte plăcut surprins de ceea ce mi s-a întâmplat aseară la avanpremiera unei piese inedite al celebrului autor italian Aldo Nicolaj. Cunoșteam mai multe din piesele mai „circulate” ale autorului italian așa că m-a încântat (și) acest text minunat, vesel cu supra-ofertă de partituri actoricești. Și o punere în scenă -semnată de fiul autorului, regizorul Luca Nicolaj- spințară, simpatică, seducătoare… Destul cât să ne amintim că teatrul mare vine (și) din Italia… Așa că o să merg și la premieră din această seară, ca să mai râd cu poftă de pățaniile personajelor create de Aldo&Luca NICOLAJ, și prezentate de o echipă minunată: Andreea Drugulescu, Daniela Marinache, Petrișor Diamantu, Dan Andrei, Lia Deaconu, Daniela Butușină, Mirela Popescu, Gabriel Gheorghe, Teodora Colț și Ionuț Oanță. Vă îndemn să faceți la fel!”

3 Am scris paragraful notat cu 2 în aceasta Addenda, imediat ce am ieșit de la spectacolul de avanpremieră. M-am ținut de cuvânt și am fost și în seara următoare la premiera oficială și am plecat la fel de vesel. Așa că reiterez și acum -la câteva săptămâni distanță- îndemnul de a vă amuza copios la Davila cu personajele lui Aldo Nicolaj puse în scenă de Luca Nicolaj: contesa Elvira, spălătoreasa Magdalena, baroana Paolina, prietena Evelina, camerista Lucia, contele Ennio, Doctorul (fără nume), savantul Fergusson, valetul Filippo. Garantez buna dispoziție și hohotele de râs, credetemi!

Nu fără o puternică motivație tema celei de-a XXVIII-a ediții a Festivalului Internațional de Teatru de Studio (din 9 – 18 Mai 2025) s-a numit FRAGILITATE. Și nu fără un motiv serios în deschiderea festivalului (chiar în 9 mai, de Ziua Noastră, a europenilor) a fost programat spectacolul „Despre ce nu ştii” de Adriana Bordeanu. Dacă omul ca ființă -cum susține(a) prietenul BLAISE– e fragil ca o trestie, reuniunea a doi oameni este –indiferent de forma și tipul reuniunii- muuult mai fragilă. Povestea imaginată de Adriana Bordeanu nu este tocmai inedită, am mai auzit, am mai citit, am mai văzut filme pe tema acelor schelete (bine și demuuult) ascunse prin dressig room-uri. Schelete care într-un anumit moment –ales de autor/scenarist- plictisite sau enervate să stea degeaba la păstrare, ies să ia puțin aer, provocând crize de diverse facturi și anverguri. Uneori crize mai ușoare, alteori chiar de-a dreptul cutremure familiale sau/și cataclisme conjugale. Totul conform celor scrise în scenarii sau în stele.

O situație existențială (destul de) ciudată dar (destul de) posibilă

Nucleul familiei Munteanu -aflăm la un moment dat- era compus din Mama (Lizica), Tata (Gică) și -oficial- 4 copii: Silvia, Cristi, Andreea și Elena. La aceștia prin căsătoriile copiilor s-au adăugat alți membri, ai familiei extinse. Și, de unde se părea că în familia lărgită totul merge bine, dintr-o dată apare criza: Elena nu e fericită, se consideră neglijată de soț și vrea să divorțeze. Motivul posibilului divorț – soțul Paul este permanent morocănos și certăreț, dar –mai ales- este obsedat să câștige mai mulți bani, muncește prea mult, “stă prea mult la calculator”, este un adevărat Workaholic. Și cum pentru mulți Workaholismul este mult mai de neînțeles (și poate și mai condamnabil!) decât alcolismul, iată un motiv întemeiat al posibilului divorț.

Temperamentala Elena și workalholicul Claudiu sunt o familie obișnuită, oficială, un cuplu care n-a fost construit pe baza unei pasiuni răvășitoare… sunt oameni buni, oameni de treabă, oameni cum-se-cade dar care, luați de grijile vieții, nu prea mai comunică…  oameni buni luați individual, dar care pot pica (individual!) la testul de bună conviețuire… sau pot co-genera o situație existențială dificilă. Care situație, pentru remedieri necesită intervenția membrilor (mai cu influență ai) familiei, sau chiar o reglementare de către “organele (judecătorești ale) statului”…

Elena, e clar că “nu se simte bine în pielea ei”, și asta, cam de multișor… S-a sconsiderat tot timpul neglijată, mai întâi de părinți în special de tatăl său care se ocupa mai mult de fratele Cristi, căruia îi făcea toate poftele, unele chiar extravagante în raport cu posibilitățile materiale ale familiei… “S-au adunat toate. Nu știu…. Parcă nu-mi găsesc locul” spune cu obidă Elena care e sătulă de regimul de funcționare a familiei (pe principiul “make money, not sex”) care după Claudiu înseamnă doar “casă, muncă, muncă, casă, ca să avem la bătrânețe. Păi și ce facem până la bătrânețe? Nu mai trăim? Că nici sex nu mai facem.”

Viața cuplului Elena-Claudiu dovedește că într-o existență oarecum ordonată, situată în buna medie socială, pot apărea -când nici nu te aștepți- urcușuri, coborâșuri, pante periculoase și curbe existențiale nesemnalizate. “Surprise, surprise!” pare să strige îngerul păzitor însărcinat (se pare) și cu condimentarea existenței cu oarece fapte mai ciudate folosite pe post de sare și piper.

Deși înțelepciunea populară europeană (mă rog, italiană, dar azi întreaga lume este un sat) zice că nu trebuie să te amesteci în treburile unui cuplu nici măcar cu un deget, adică Tra moglie e marito non mettere il dito, părinții Elenei încearcă să-i tempereze elanul de a intenta divorț. Discuția prin care părinții încercau să-i domolească Elenei tentația de a se plimba prin sălile tribunalelor, acea controversă familială pe tema posibilului divorț, pornește de la un schimb liber de opinii despre viață și familie și se transformă într-o ceartă a Elenei cu părinții. În această ceartă agrementată cu diverse reproșuri, o replică scăpată de tatăl său în toiul disputei îi schimbă Elenei complet perspectiva. Într-un moment în care domnul Munteanu Gică-tatăl îi enumera Elenei sacrificiile făcute pentru a o crește și a o educa îi scapă replica “te-am iubit ca pe copilul meu”. Acea scăpare la vreme de supărare îi aprinde Elenei luminițele de alarmă, și-i interzice somnul, ținând-o trează toată noaptea. Cum adică, vine asta“ca pe copilul meu? Mamă, m-ai făcut cu alt bărbat? M-ați înfiat?” o chestionează Elena pe mama sa. Întrebări legitime despre trecutul personal deja îndepărtat și uitat… Eeei, nici chiar așa, uite că doamna Munteanu n-a căzut în păcatul desfătării extra-conjugale, situația este cu totul alta, am putea spune “ceva mai complexă”. Ba chiar, muuuult mai “complexă” pentru că schimbă radical locurile și statutele tuturor membrilor familiei. Pentru că, de fapt, Silvia – sora mai mare pe care pentru modul foarte grijuliu în care s-a ocupat de ea cât a fost mică, Elena o considera ca pe o a doua mamă și pe care chiar o numea “Mama 2” este în realitate “Mama1”…  adică mama biologică, iar “Mama 1” este de fapt bunica. Iar ea, Elena este rezultatul păcatelor tinereții (de fapt ale adolescenței) Silviei. Pe scurt, pentru Elena, “Mama 2” devine “Mama 1”, “Mama 1” devine bunica, ceilalți doi (foști) frați devin unchi… și tot așa… mai mare deranjul la nivel familial. Mama Lizica, tatăl Gică și Silvia cunoșteau adevărul dar nu știau (sau se temeau) să-l destăinuie, dar Elena l-a aflat (aproape din întâmplare) și a fost zguduită… iar când se răcorește cu un “futu-i mama mă-sii” aproape că e dificil de aflat cine e “beneficiarul” actului sexual invocat în tradiționala înjurătură…

Rezolvarea spinoasei chestiuni a divorțului pe care-l dorește Elena care părea marea sa problemă existențială, de care credea că-i depinde viitorul, trece pe plan secundar, mai important i se pare Elenei deslușirea felului în care a venit pe lume și care e de fapt poziția sa în Arborele genealogic (am putea spune chiar “ginecologic”) al familiei. O situație cam încurcată cu acest Arbore ale cărui crengi se re-aranjează, schimbările simțindu-se până la nivelul “rămurelelor genealogice”.

**

Distribuția trimisă în scenă de regizorul Felix Alexa este aleasă cu grijă și satisface din plin cerințele (în unele secvențe, chiar implicare fizică intensă) piesei:

ADA DUMITRU este Elena – în acte fiică a mamei Lizica, dar în realitate fiica Silviei. Elena, personajul central și agentul motor al acțiunii este vindicativă, se află în stare de război cu toată lumea vorba lui Ionesco. Mai întâi cu soțul un băiat bun care n-o bate (poate treaba asta ar fi cotată ca deficiență în societatea românească tradițională) dar nici n-o face să se simtă fericită. Apoi cu părinții care i-au impus un alt mod de viață decât și-ar fi dorit. Pentru că ea s-a născut la oraș, vrea universul citadin, nu fundătura unde -ca s-o citez- “se cacă în fundul curții”. Elenei nu-i place la țară nu se regăsește în mediul rural, viața ei este la oraș, încrâncenată, vehementă în limbaj și cu priviri ucigătoare la început când e nemulțumită de viață, de soț, de părinți, de oraș, de toate, de tot și de toți (O fi oare vinovată monotonia vieții în capitalismul românesc din primii ani ai mileniului III?)… Cu fiecare replică este tot mai supărată pe soț, pe familie, pe lume, pe viață, o supărare care crește în intensitate așa încât mă așteptam ca la întâlnirea cu tatăl Mircea (acela despre care ea credea că “îl doare în cur de ea”) ranchiuna adunată să se descătușeze, să răbufnească într-un maxim al refulării. Dar, ceea ce părea o catastrofă iminentă a fost evitată de puțin printr-o situație emoțională de o intensitate nebănuită, la care nu se aștepta și care o împinge la gesturi de tandrețe… O face să-și schimbe radical atitudinea vizita la atelierul auto dotat cu tot ce e nevoie (truse de unelte de specialitate, chei, șurubelnițe și tradiționalul ciocan… doar rampa lipsește, dar lipsa asta pune în valoare suplețea mecanicului – Gabriel Gheorghe), dar mai ales cu un mecanic foarte cooperant, dispus să ajute, să pună umărul și nouhaul specific la rezolvarea oricărei probleme din domeniul auto. Un tip de treabă, chiar foarte amabil, care-și oferă fără ezitare competențele specifice profesiei, dar dă și dovadă de un coeficient înalt de empatie.

După doar câteva replici, e clar, mecanicul auto Mircea de la Tulcea este un tip de treabă, cu care te poți înțelege, pe care te poți baza. O țigară făcută poștă și câteva replici ajută la detensionarea atmosferei, la calmarea Elenei care părea mânată de aceeași stare de spirit sumbră… o tensiune de profundă neînțelegere cu toată lumea, tensiune care a pus stăpânire pe ea de când și-a aflat părinții adevărați. Și se pare că a înțeles și Elena că uneori e bine să păstrezi scheletele în dulap să nu le scoți a plimbare fiindcă poți cauza –fără să vrei- ditamai deranjul familial (sau chiar social)… Cunoașterea -se știe- are și Dânsa limitele sale și cum bine ne dăscălea prietenul Voltaire, acum vreo două veacuri și jumătate – “La paix vaut encore mieux que la vérité” – sau mai pre limba noastră – “Liniștea este mai de preț decât adevărul”. 

Elena înțelege că în momentul în care a fost concepută părinții săi adevărați Mircea și Silvia aveau cam vârstele “lui Romeo și a Julietei sale”. Adică habar n-aveau că “joaca de-a sexul” poate avea urmări demografice. Și (implicit) familiale. Vehemența cedează brusc și (aproape) neașteptat (dar eternul feminin are resurse pe care nici nu le bănuim) înțelegerii și duioșiei. Pe cunoscutul principiu al înșelătoarei părelnicii – “nimic nu este ce este, totul este ce pare să fie”, e preferabil să lase lucrurle așa cum sunt, să nu mai aducă la suprafață adevăruri generatoare de tensiuni. Traseul Elenei prin piesă s-ar putea rezuma la: cearta cu soțul, cearta cu mama, cearta cu tata, cearta cu sora Silvia și împăcarea cu mecanicul auto (de fapt, tatăl biologic) și –în final- telefonul de împăcare cu soțul. Ei, totul e bine când se termină așa cum zice leitmotivul piesei: “o să fie bine!”. Și ca un bonus urarea de la sfârșitul vizitei la atelierul auto al tatălui – succes în toate!

GOGU PREDA este Claudiu soțul Elenei, băiat bun și muncitor. Atât de muncitor încât omite să-și satisfacă soția care se simte neglijată. Un om absorbit de munca sa, care nu are antrenament pentru sentimente. Îi lipsește -cum poate ar fi zis “colegul” Vasile Voiculescu- “Gimnastica sentimentală”, atât de importantă în viața de cuplu. Claudiu prezentat de Gogu Preda este un băiat de treabă, foarte muncitor care n-a descoperit adevărul simplu ascuns în formula anglo-saxonă “Happy wife, happy life”. Prioritizarea muncii și neglijarea zonei romantice a vieții de cuplu, se dovedește nefastă și poate împinge chiar la destrămarea familiei… De reținut!

CĂTĂLIN MIREA este Tatăl (Gică) în principal om al muncii (fost maistru oțelar), dar și al familiei. Un om care toată viața a făcut ce a știut – a muncit pentru familie și pentru copii (are 4 deși doar 2 apar pe scenă), chiar dacă și-a favorizat băiatul în detrimentul fetelor pe care le-a măritat rapid pe principiul – primul venit interesat – verighetă, casă de piatră și la revedere. Venit dintr-un mediu dur, mai scapă o înjurătură de tipul grijania mă-sii, mai scapă și o palmă conform normelor tradiționale de educare, care prin anii 60-70 dădeau roade. Pe atunci, (într-o perioadă în care întreaga țară era un șantier), dacă țării acesteia îi lipsea ceva, apoi sigur îi lipseau psihologii… care acum abundă!

GABRIEL GHEORGHE este Mircea – mecanicul auto care la 16 ani dintr-o joacă (sexuală) cu Silvia a ajuns tatăl fetiței acesteia, adică tatăl Elenei. O paternitate de care n-a avut habar și despre care nici nu va afla. Cum zice scriptura, Fericiți cei săraci cu informațiile că a lor va fi liniștea sufletească. Un tip de treabă, familist, amabil, serviabil, glumeț și săritor… luat prin surprindere de efuziunea sentimentală a fiicei sale (a cărei identitate n-o va cunoaște), după un moment de ezitare, va răspunde îmbrățișării Elenei și –cu multă blândețe- o va asigura că nimic nu-i prea grav, totul se poate rezolva… Păi, să tot ai un astfel de tată!

IOANA PODĂREANU este Silvia, la început sora mai mare a Elenei (dar și Mama 2), de fapt -cum aflăm pe parcurs- mama biologică a acesteia. Căutând să evite conjunctura nefavorabilă – aproape mușatesciană – “fată mare cu copil mic”, la naștere, Elena este trecută în actele republicii de-atunci ca fiind fiica bunicilor săi Lizica și Gică Munteanu. Între prieteni și cu ceva stimulente oricând se mai poate aranja câte ceva (vreo scutire de armată sau chiar și un certificat de naștere)… Că doar nu se făcea gaură-n cer, Elena tot cetățeancă a republicii urma să fie indiferent de cine i-au fost (declarați) părinții.

VLAD POPESCU este Medicul care-i acordă îngrijiri Mamei Lizica după ce aceasta a suferit un atac de cord. Explică pe înțelesul oricui și folosind doar atâția termeni tehnici cât e nevoie starea internatei de urgență – Mama 1. Sigur pe el, cu un comportament de un profesionalism ireproșabil, e cam încurcat doar atunci când e obligat să refuze atenția (sau poate deja tradiția) – pe care domnul Munteanu ține cu tot dinadinsul să i-o vâre în buzunar, într-o scenă de stânjeneală generală foarte bine lucrată cu bancnotele risipindu-se pe podea.

Fiind surmenat după câteva gărzi Medicul îi asigură pe aparținători că Mama Lizica este în afara oricărui pericol si că “totul va fi bine”. Acest “va fi bine”, rostit de câteva ori pare să fie leit-motivul optimist al unei piese despre un trecut un chiar foarte vesel și lipsit de griji…

MIRELA POPESCU este doamna Munteanu (Mama Lizica), o femeie dedicată trup și suflet familiei și copiilor. Și, nu i-a fost ușor “să crească 4 copii” lucrând în ture. Și nu i-a fost ușor nici s-o treacă în acte ca fiind născută de ea pe Elena – fetița născută de Silvia pe când aceasta era o liceană de 15 ani. În discuția foarte tensionată în care îi spune Elenei cum a venit pe lume Mama Lizica, izbucnind în plâns, își recunoaște limitele și neputințele: “am făcut și noi ce-am putut. Poate o să faci tu mai bine cu copiii tăi. Că noi atâta am putut. Atâta am știut. Că noi suntem proști…” După pensionare, retrasă la țară, are parte tot de muncă în gospodăria proprie dar este torturată și de foarte slaba prezență în viața sa a copiilor care sunt prea ocupați cu viețile lor… Cu acea culpă de ascundere a adevărului cărată în spate prea mulți ani, epuizată de muncă, de atâtea griji și treburi, mai uită să-și ia la timp pastilele, omisiune care coroborată cu stress-ul provocat de divulgarea acelui secret și cearta cu Elena (fosta fiică, devenită nepoată!) duce la un atac de cord și la spitalizare. 

Scenografia semnată de MARIA MIU este dintre cele mai interesante, adecvate și eficiente pe care le-am văzut în ultimii ani pe diverse scene. În doar 2 minute scena se transformă din sufrageria unei case de la țară în salonul de așteptare al unui spital sau în atelier de reparații auto, toate, foarte, foarte credibile, dotate cu tot ce trebuie de la fotografii de familie la distribuitor de apă sau automobil aflat în reparație…

Regia artistică semnată de FELIX ALEXA (care semnează și Ilustrația muzicală și lighting design-ul) mizează pe o distribuție foarte echilibrată și bine aleasă, chiar optimă, judecând după criteriul primordial – actor per rol. Regizorul se joacă permanent cu stările personajelor, personaje care parcurg evenimente ce oferă din plin materie de prelucrat. Foarte bine gradată creșterea tensiunii în scenele de ansamblu cu familia neliniștită de posibilul divorț al Elenei și pe holul spitalului îngrijorată de starea Mamei Lizica internată de urgență după un atac de cord.

**

Pe lângă Historia mare pe care o trăim ca nație și umanitate, fiecare dintre noi are o istorie personală, și să recunoaștem că această istorie la purtător, are și Dânsa destule secrete… Sau măcar ceva pete albe ale trecutului. Un Trecut poate uitat, poate niciodată 100% cunoscut.

Este o piesă cu multe replici tăioase, convingătoare, nu lipsesc derapajele de limbaj, ba chiar aș zice că abundă. Și, ca să zic așa, într-o doară, de la o fată crescută la oraș (și stabilită în capitală) mă așteptam la un limbaj ceva mai urban. Chiar când amăreala (mai reală, mai închipuită) generată de micile insatisfacții ale vieții pare să fie mai multă decât ar putea suporta o tânără a societății zilelor noastre, să reținem că vehemența nu face bine nici la tensiunea arterială, nici la ten și nici la buna conviețuire. Și -cu atât mai mult- la coeziunea familiei (atâta câtă mai este, câtă a mai rămas)… Recunosc, de bună voie că -după ce i-am palpat vehemența și i-am savurat limbajul- dacă eram în locul soțului Claudiu la declarația că vrea să divorțeze aș fi fost tentat să-i spun în mod foarte elegant, “du-te fato, da’ hai, du-te!”. Dar ar fi fost mare păcat pentru că piesa s-ar fi terminat înainte de a începe de-a binelea…

**

Adriana Bordeanu se joacă de-a situațiile pe care le trage dinspre pașnice-normale spre enervante-limită. În trend-ul actual este de bonton (sorry! Este cool!) să arunci ici-colo câte un shit câte un fuck, câte un coño, câte un cazzo, câte un putain și câte și mai câte în limbi mai toate limbile purtătoare de literaturi (inclusiv dramatice) mult mai vechi decât limba noastră cea română… Asta e, progresul înseamnă și infuență, și interferență și conivență și co-existență… Așa că Adriana Bordeanu, nu face excepție de la trend plasează (poate, cu pera mare larghețe) violențe de limbaj, așa că în niciun caz nu va putea fi acuzată de glamourizarea poveștii Elenei din Tulcea și a familiei sale. În acest context este foarte bună și interdicția de a nu primi la spectacol copii care n-au încă buletin, adică n-au avut parte de tortul cu 14 lumânărele. Se consideră -cred- că la 15 ani au auzit de multe ori expresiile uzuale ale vocabularului Elenei (ca de ex “mă fuți la icre”,“îl doare în cur”,“ce pula mea”), expresii pe care le-am auzit (de prea multe ori!) la fete de gimnaziu în autobuzele piteștene… Și eu care auzisem sau citisem câte ceva despre delicatețea și rafinamentul acelei gingașe făpturi – FEMEIA. Dar probabil că lecturile mele sunt cam desuete (dacă un chiar deplasate!) și poate că în ziua de azi finețea și delicatețea, specific feminine, cu înjurături și măscări se întreține…

Autoarea este nu doar improvizatoare ci și trainer (oare vorba asta n-o fi având, și ea, vreun echivalent valah?) de improvizație… o știință sau artă sau o combinație între ele… din punctul meu de vedere este o știință (sau o artă) condamnabilă, fie și doar fiindcă mai toată politica românească… este (im)pură și neinspirată improvizație. Există cursuri de improvizație chiar și pentru dezvoltare personală cursuri care te învață să fii (mă rog, să pari, să lași impresia că ești) spontan și isteț… Pentru că –vorba Inteligenței (Naturale!) – e mai bine să fii pregătit decât surprins…

Cum (poate) ar zice autoarea, spectacolul cu piesa sa „Despre ce nu ştii” (care ar putea face parte din ciclul “Stories from the heart-Longform”) a fost o adiție bună pentru festival și pentru comunitate. Cât despre alegerea distribuției (n-aș spune chiar castingul) a demonstrat că s-a realizat the right call. Ei, asta fu! Și -și mai important!- “cu toții au lucrat la a fi mai buni”. Prin acest spectacol s-a dovedit că dacă trainerii știu carte, meserie și au chef de muncă, iese o treabă bună. Că –vorba des-cântecului milenar- “dacă trainărie nu e nimic nu e!”

**

Ca să termin așa cum am început, nu fără motive întemeiate am ajuns să scriu cronica unui spectacol la multe luni de la premieră. Impedimente generate de agendă sau de starea de sănătate m-au împiedicat să reacționez în scris la spectacolul pe care l-am văzut (de două ori) și care după cum rezultă din cele notate până acum, chiar mi-a plăcut. Un spectacol cu text bun, cu replici contondente, cu situații explozive, cu înfruntări fără mânuși, cu scene de familie credibile. Și -după zeci de minute în care Elena își plânge nefericirea – cu un final (parțial) fericit.

Câte ceva despre
GHINION, dar nu de la SIBIU ci de la VERONA! De la LUCIA VERONA!

2025 – Anul Doamnelor
În maratonul Anului Dramaturgiei Feminine Românești – 2025, maraton desfășurat pe tot parcursul anului și încheiat la jumătatea lunii decembrie, teatrul Al. DAVILA a prezentat 8 premiere ale Doamnelor Dramaturge din România zilelor noastre. Adică, 8 piese noi, și judecând după titlurile anunțate inițial și apoi schimbate, unele texte au fost concepute chiar în anul ce stă să treacă. Și cum am reușit ca (până în momentul când scriu aceste rânduri) să văd 7 din cele 8 piese pot declara -cu conștiința împăcată- că inițiativa echipei manageriale piteștene a fost și valoroasă și apreciată de public. Sper ca în anul ce vine să pot vedea și ultima piesă (Fracturi de Mihaela Michailov) din seria celor 8 pentru a avea o privire completă asupra acestui demers managerial, inedit, curajos și valoros, pentru care teatrul piteștean merită toată lauda.
În cadrul acestui maraton teatrul piteștean a prezentat la sfârșitul iernii trecute (premiera în 28 februarie 2025) la Sala Studio, piesa Ghinionistul de Lucia Verona. N-am văzut prea multe piese semnate Lucia Verona, născută într-o zi de 4 martie (oare cum o fi petrecut aniversarea de junețe din 1977?) la Arad și școlită (bine!) la liceul Ioan Slavici (actualmente Moise Nicoară). N-am văzut, și-mi pare rău, fiindcă judecând după acest GHINIONIST, dar și după dificultățile cărților traduse (Jokai Mór, Karinthy Frigyes, Árpád Göncz, Shakespeare, Ben Jonson) chiar ar fi meritat o atenție mai mare din parte teatrelor românești. E adevărat că s-a bucurat de o atenție (poate ceva) mai mare prin cele străinătățuri, texte semnate de ea fiind puse în scenă la Chicago sau în Franța. Și e foarte bine că autoarea multor texte de diverse facturi de la traduceri, romane polițiste, teatru și până la artă culinară a ajuns și pe scena piteșteană. Câteva dintre operele sale merită să fie menționate: Logodnicul (1978), Dragoste la prima vedere (1984), Luna de pe cer (împreună cu H. Salem) (1985), Noaptea – o comedie albastră (1989), Secretul atomic (1997), Grand Hotel Europa (1998 premiul Asociației Scriitorilor din București, 2000), Povești cu zîne si amanți (2000), Călătoarea și Shakespeare (2005), „Labirint obligatoriu” (2001), “Don Juan și ceilalți” (2005, tradusă în limba franceză, «Don Juan et les autres» în 2006), “Fără canguri” (Tracus Arte, 2009), “Crima de la jubileu” (2010), “Moartea zboară cu low cost” (Tritonic, 2012), “Crimă în centrul vechi”, (Tritonic, 2015), “Crime la festival”, (Tritonic, 2013).
**
Ghinionistul Luciei Verona ne prezintă o zi din viața funcționarului ghinionist Popescu. O zi un din cele standard, o zi mai specială, ziua programată pentru revanșa contra establishmentului. O zi planificată să fie reținută de istoria locală ca o zi de pomină. Piesa ar putea să poarte titlul O zi din viața unui funcționar ghinionist dar prea ar semăna cu O zi din viața lui Ivan Denisovici (celebrul roman al lui Aleksandr Soljenitsin). Ei, și dacă ar semăna, ce? Tot este de menționat pentru că de fapt în amândouă este vorba de o zi din viața în Gulag. Un Gulag sovietic autentic din anii ’50 și un altul cu față veselă, disimulat în democrația României zilelor noastre. Fiecare cu tipul său caracteristic de oprimare a neadaptaților la vremurile noi, a refractarilor la “schimbarea în bine a societății”… De fapt toată acțiunea piesei durează cam 24 de ore și se desfășoară între două toalete matinale ale Ghinionistului Popescu, prima la domiciliul său, a doua – în biroul directorului Gabriel unde fusese închis din nebăgare de seamă… Lucia Verona îi dă cuvântul Ghinionistului Popescu pentru un monolog de început și de sfârșit: “Am reușit să opresc dezastrul… semn rău, toate-mi merg pe dos. De fapt, m-am obișnuit. Chiar m-aș mira să-mi meargă bine ceva. Așa sunt eu, ghinionist”. Așa este, chiar un ghinionist profesionist aș putea spune… Culmea Ghinionului este că deși piesa ni-l desemnează încă din titlu pe cel care ar trebui să fie personajul central, funcționarul POPESCU – GHINIONISTUL, până și locul din prim-planul acțiunii îi este uzurpat de directorul Gabriel și de personajul colectiv, strategic grupat în jurul șefului… Adevărat GHINION, curat GHINIONIST. Dar nici n-ar putea concura cu mai toate fetele firmei alese pe sprânceană, semn că s-a făcut o selecție riguroasă, pe bază de super-competențe! Așa cum se cade în societatea noastră super-eficientă.
Ghinionistul Popescu se pregătește pentru Ziua Revanșei, și-a făcut un desfășurător cu vorbe și fapte menite să-l umilească pe directorul Gabriel. Are toate motivele să fie frustrat pentru că este –cum s-ar spune în popor- “și ne-promovat, și cu banii luați”. Adică pe nedrept sancționat destul de drastic: diminuarea cu 15% salariului pe 3 luni. Diminuarea unui salariu de mizerie care oricum un acoperă necesitățile curente … sau coșul zilnic. Și, mai mult, a fost sancționat pentru o faptă petrecută pe când el era undeva departe, în concediu de odihnă… Ce să mai spunem de promovarea pe care o aștepta zadarnic de vreo două decenii… În locul lui a fost promovată o tinerică provocatoare: “șefa mea, o fâță, o puștoaică de nici 25 de ani cu fusta până-n fund și unghii lungi purpurii… precis s-a culcat cu toți șefii, de-aia o promovează…”
Asta e, soarta, destinul, Karma și voia șefului au vrut altfel; și așa se face că prin concursuri de împrejurări favorabile (și de promovări dificil de explicat) unii/unele se găsesc unde n-ar trebui să fie… În rest, doar.. ghinion, vorba unui fost-președinte de penibilă amintire. Să ne amintim de un refren de cartier pe care-l dacă-l up-datăm și-l adaptăm situației nostre ar deveni: “nu te pune băi cu sistemul, sistemul, că te sancționează băi, te sancționează…”
**
Repetarea, zi de zi a acelorași acțiuni după același orar pare să devină un ritual al înjugării cu inconștiență și voluptate la carul cel mare al societății capitaliste cu față veselă, care-ți permite să trăiești doar dacă o servești și o slăvești. Veselia victorioasă este permanent de circumstanță, să muncești cu zor și spor și să-ți slăvești șefii cam ăsta e sloganul câștigător, asta e cheia succesului zilelor noastre.
Acțiunea piesei e simplă și se petrece într-o întreprindere de Stat, cu o selecționată de favorizați, aleși pe placul șefului, replici în cascadă, cu focus pe personajul colectiv, amorf, costumat în salopete unisex (uniforma muncitorului!) elegante, făcute poate de vreo casă de modă selectă, așa cum se cade pentru o firmă care se respectă. Așadar, o schemă de personal precis “suplă și eficientă” construită probabil pe sănătosul principiu valah “prin noi înșine, dar doar pentru noi și ai noștri”. Cu personal de încredere, dresat, uniformizat, cu reflexe condiționate cunoscute și ușor de anticipat. În centrul Întreprinderii de Stat tronează figura dominantă a directorului general Gabriel, slăvit de angajații săi, periat și masat de secretara sa, apreciat și luat în vedere pentru o eventuală promovare de ministrul de resort, fost coleg de liceu. Este sigur pe sine și pe colaboratori, nonșalant până la răsfăț, berbant cu damele din vecinătate (și din biografia sa sentimentală). Relațiile cu femeile se reflectă direct (și) în vestimentație, orice amănunt contează! Ca să meargă bine noua relație e aproape obligatoriu să schimbe cravata galbenă (aia cu iepurașul yankeu Bugs Bunny) cu una liliachie – cadoul primit de la ACTUALA-Lili.
**
O zi de mare însemnătate pentru Întreprinderea de Stat este Ziua Șefului care are și foncție, și protecție dar și tot apanajul; o adevărată șleahtă de curteni contemporani care –în funte cu secretara- se pare că nu s-ar pricepe la altceva și n-ar avea alt rost pe lume decât să îndeplinească poftele șefului. Dar –se vede că- societatea de azi nici nu-și propune altceva.
Între toți acești curteni eficienți, face notă discordantă doar unu’ Popescu, un individ ușor de categorisit ca refractar la nou, ciudat, asocial… Ne-adaptatul Popescu nu-și află locul și nu-și găsește rostul în acest tip de super-cultură-organizațională, alcătuită întru glori(ficare)a șefului… Sigur că pentru promovare în locul unui astfel de individ este de preferat “o tinerică de 25 de ani cu fusta până-n fund și cu unghiile lungi și purpurii”.
“Satiră timpului meu” s-ar putea sub-intitula farsa tragică pe care ne-o servesc autoarea Lucia Verona și regizoarea Mona Gavrilaș. Dar, propun să nu fim prea drastici cu personajele lor (și nici cu ființele noastre!), viața e scurtă, bucurii avem nu tocmai multe, rutină cât vezi cu ochii… Așa că, haideți să ne bucurăm de ce avem la dispoziție, o aniversare, o onomastică, ceva acolo… Crăciunul vine –din păcate- mai rar, și trece repede… Și atunci când vine, vine și cu posturile adiacente, alea de regularizare (reprimare) a poftelor de diverse tipuri. Așa că angajații se bucură (programat, dar entuziast) de aniversarea șefului, îl felicită, îi aduc ceva cadouri, îi cântă (cam fals da’ merge și așa, că doar nu-s corul Madrigal) “mulți ani trăiască”, beau un păhărel, o cupă, fac o poză, două… și treaba mergeee! Merge așa cum merge, cu toate automatismele vieții de la spălatul pe dinți și savuratul cafelei, până la munca cu aceleași gesturi de rutină cotidiană… Puaah!

Ghinionistul Popescu. Și… ceilalți
Regizoarea Mona Gavrilaș cunoaște bine trupa piteșteană și a știut să aleagă o distribuție potrivită cu personajele textului. Distribuția Ghinionistului cuprinde mai mulți actori (Gogu Preda, Alina Diaconu, Adrian Duță, Petrișor Diamantu, Robert Tudor), actori pe care regizoarea i-a distribuit, în urmă cu ceva timp, într-un spectacol foarte bun – Urmuz de Valeriu Butulescu.
Gogu Preda este funcționarul Popescu, singurul care ține în mână o carte, un veritabil frondeur; este evident un individ periculos care nu se încadrează în disciplina de firmă/socială… Nu se încadrează nici măcar în disciplina călătoriilor cu metroul bucureștean (sau poate, în viitor – clujean-napocean), unde e normal ca toți călătorii să țină în mâini un telefon mobil și în niciun caz -Doamne ferește!- o carte… se dovedește –încă o dată- că Alteritatea este mai mult decât un păcat, este o infracțiune care se plătește scump, poate chiar cu încetarea existenței într-o lume care dacă nu ești ca ea – nu te vrea… Sau, mai precis – te vrea out! Da, out, chiar dacă “evacuarea din lume” se face într-un frumos ambalaj care ia forma armurii medievale primită în dar de directorul general Gabriel de la Adriana – FOSTA… Și într-o scenă care parcă-mi amintește finalul din Once Upon a Time in America, sau mă înșel?
Alina Diaconu – Ex-nevasta Adriana (“FOSTA” cum “respectuos” este numită în literatura de specialitate cancănească a ultimelor decenii fosta soție), este tot ce și-ar putea dori un manager al zilelor noastre: seducătoare, timbru plăcut și ademenitor de sirenă, ochi alunecoși, zâmbet insinuant, decolteu irezistibil, o voluptoasă care cântă cu accente marlymonroești Happy Birthday Mr… Se poate cere mai mult? S-ar putea, dar am cădea în păcatul lăcomiei Că unde abundență e, măcar să fie și (un pic de) temperanță… Fosta nevastă, se simte eliberată după o căsătorie care i-a epuizat pe soții componenți, fiecare fiind obligat să facă față istețimii sau/și șaradelor celuilalt. Cu ocazia aniversării lui Gabriel, Ex-nevasta, -permanent pusă pe șotii cam scumpe, (dar distracția costă)- mai pune la cale o farsă. Nu contează cât de costisitoare, doamna dispune de numerar (cash, adică) suficient cât să-și permită o nevinovată distracție: o armură de cavaler medieval trimisă la sediu, așa ca să se râdă toată lumea… și –mai mult- trimisă fără nicio carte de vizită a expeditorului, așa ca să se interogheze toți, de unde, de la cine, ce-o fi vrând să spună? Expertă în arta relațiilor inter-umane și a necesităților existenței, FOSTA declară ca o instanță a cunoașterii că “shoppingul este cel mai bun medicament pentru depresie”. O fi știind ea ceva…
Cornelia Niculescu este Sonia, o distinsă membră a primului cerc al puterii din firmă care –imună la frământările și vânzoleala de lângă ea- privește cu superioritate nedisimulată peste ochelari. În calitate de psiholoagă a firmei face presupuneri și interpretează (încadrează) cu hotărâre acțiuni și obiecte (inclusiv armura medievală străvezie) în tipare doar de ea (și poate și de tagma sa) cunoscute.
Petrişor Diamantu este rockerul Nae, un personaj ieșit din tiparele admise de firmă, costumat adecvat (poate cam hipserist) și cu libertăți de comportament precum acelea din depărtatul an ’68 (ah, ce vremuri!), bun dansator, dar și având subtilități ale gândirii demne de reținut (de tipul whisky-ul nu este niciodată prea mult!)
Adrian Duţă intră perfect în pielea, costumul și cravata (galbenă cu iepurașul yankeu Bugs Bunny) personajului directorului general Gabriel în jurul căruia se învârte acțiunea, pentru că lumea are nevoie de lideri puternici, respectați, adulați… Un lider care împreuna cu FOSTA chiar formau un cuplu sapiosexual, fiecare fiind sedus de competențele intelectuale ale celuilalt. Este afabil, îngăduitor cu subalternii, pe care-i poftește în biroul său, și-i cinstește de ziua lui… un adevărat șef de tip nou, democrat și luminat. Și chiar și generos, inclusiv cu ghinionistul asocial Popescu, dar doar în reveria acestuia, în visul de revanșă și promovare ca director-adjunct… “Nu știa de-i vis, ori aieve-i ”, vorba poetului… Ei bine, a fost doar un vis, dar ce vis frumos…
Robert Tudor este Ministrul, fost coleg de liceu cu directorul general Gabriel și care deși nu-și mai vede capul de treburi, și-a rupt o bucățică din timpul său și a trecut pentru a-și felicita fostul coleg… Frumos gest, nu? Un prieten din liceu nu te uită chiar dacă ajunge ministru… așa că merită cu prisosință să calce pe covorul roșu întins atunci când trebuie, în fața cui trebuie, și strâns imediat ce nu mai trebuie… mai mult ca sigur pus la păstrare și conservare pentru a arăta impecabil, ca o invitație de a fi călcat cu voluptate, la vreo viitoare vizită ministerială…
Tatiana Serghi este o secretară pricepută, amabilă și foarte promptă în a satisface dorințele/necesitățile șefului, orchestratoarea și dirijoarea foarte dinamică a corului de lingușitori ai directorului. Este un fel de Factotum al firmei cea care-i face (dictează?) agenda de lucru și-i shedulează activitățile zilei directorului general care ce s-ar face fără eficiența și competența secretarei? N-ar mai avea parte nici de un masaj relaxant, nici de cravate călcate… Doar se știe că un șef fără o secretară pricepută la toate, nu e șef decât pe jumătate…
Și dacă Alina Diaconu este FOSTA, Daniela Marinache este Lili, ACTUALA amică a lui Gabriel. O prezență feminină decorativă și plăcută simțurilor, parteneră mai nouă a directorului, aflată poate în acea period of adjustemet… poate și puțin cam geloasă, dar la început de relație își permite să se bosumfle dacă ceva nu-i convine… că așa-i mai pe la început… Oricum, o femeie potrivită (“în lume sunt mai multe femei potrivite decât bărbați potriviți” susținea absurd-aforistic Lucia Verona într-un roman despre Don Juan… și ăilalți) cu statutul social (sau standingul?) al directorului Gabriel, păi altfel cum?
Publicul este invitat foarte aproape de poporul scenei adică de Baletul DAVILA compus din Lorena Sandu, Maria Popa, Ruxandra Dimulescu, Vlad Sandu, Valentin Dobrita, Daniel Maricescu. Baletul și personajele mai sus amintite sugerează foarte bine activitățile rutinei de igienă zilnică, rutina (și) disciplina muncii și a altor activități puse tot în slujba muncii (transportul la și de la locul de muncă). Dar și schematizarea vieții după tipul parizian metro-boulot-dodo (metrou-muncă-somn) care schematizare -după protestele din ultimul an- s-a transformat (sau să zicem, up-datat) în metro-boulot-tombeau (metro-muncă-mormânt).
Coloana sonoră semnată de regizoarea Mona Gavrilaş este ca un schelet sonor care leagă bine tablourile, oferind tot ce trebuie pentru pasaje cursive între momente de tutti sau de monologuri consistente.
Ghinionistul doamnelor Lucia Verona și Mona Gavrilaș este un spectacol cu ritm vioi, fără stridențe, fără abdicări de la bunul simț și bunul gust, jucat cu vizibilă și contaminantă plăcere de distribuția adusă pe scenă. Viziunea regizorală a Monei Gavrilaș a oferit un spectacol mișcat, sprințar, vesel, despre o realitate mai puțin veselă, ba chiar opresivă, o realitate înconjurătoare depersonalizatoare, dar acceptată cu condamnabilă nonșalanță de o majoritate zdrobitoare…
Coregrafia semnată de Andreea Drugulescu aduce în scenă, mișcare, multă și foarte frumos ordonată mișcare. Care mișcare de grup dă bine pe scenă și servește spectacolul mai ales așa cum e combinată (contrapunctată) cu ceva panseuri din înțelepciunea cotidiană, de uz curent, de pe la Hyper-market (utilitarism de zi-cu-zi, imperios necesar, nu Kant, fie la ei acolo!)
Scenografia semnată de Miruna Varodi reușește -fără să folosească cine știe ce resurse costisitoare- să sugereze ba un birou directorial, ba o masă de restaurant, ba un mijloc de transport în comun, ba o măsuță de toaletă, esențială pentru lucrările de înfrumusețare (la domiciliu! ale doamnelor din poveste… Iar cadoul primit din directorul Gabriel din partea Fostei – acea armură medievală- este cam tot atât de transparentă pe cât de străvezii erau, pe vremuri (prin anii ’90 ai trecutului veac), cabinele telefonice din București. Practic, o armură doar imaginată… dar de mare importanță în acțiunea piesei; și în destinul Ghinionistului!
… și cred că nu i-ar strica nimănui o documentare la fața locului (scenei) despre ce-i acela ghinion și cam cum să-l eviți. Parol!

*Cristian Sabău

Ba-i chiar aici… la DAVILA!

*Cristian Sabău

Prin prezentarea piesei Furnici de Saviana Stănescu, Teatrul „Alexandru Davila” a mai parcurs o etapă în frumoasa inițiativă de a oferi publicului un florilegiu de lucrări dramatice  recente, scrise numai de dramaturge. FURNICI este (încă) o piesă tare, cu subiect mondializat actual (ce poate fi mai mondializat decât visul american?), în care actorii (dar și spectatorii invitați în mușuroi) s-au simțit bine. Jucată și răs-jucată, piesa FURNICI (pentru noi) sau ANTS (pentru ei – The Yanks, vorba unui minunat film al lui John Schlesinger care cântărea diferențele mari de cultură între vorbitorii aceleași limbi) de Saviana Stănescu a avut multiple producții în New York și New Jersey, adică acolo, în zonele NOI, din lumea nouă, în ESTul “Statelor”. Și -în plus- a fost publicată de o editură de marcă din SUA – Samuel French, dar și în România, în volumul “Pentru o femeie barbară”, apărut la editura Tracus Arte în 2022.

După studii de inginerie la Politehnica bucureșteană (și nu la orice secție, chiar la Automatică, adică la acolo unde admiterea era foarte dificilă!), Saviana Stănescu s-a dedicat jurnalisticii și literaturii (în special teatrului) având câteva rezultate notabile. Dar nu s-a mulțumit cu atât, așa că a preferat efervescența Lumii Noi… Ca atare,  plecată/sosită în Lumea Nouă în 2001, autoarea română a început să scrie în engleză și iată că va deveni foarte curând o scriitoare americană (mai exact, yankee!) sfert-seculară. Pentru că și în State, după ce a fost studentă, Saviana Stănescu a devenit profesoară (de studenți!) mai întâi la NYU – New York University – Tisch School of the Arts (școală faimoasă pe-acolo… și mai nou și pe-aici, că doar e din satul nostru global), iar mai apoi la Ithaca College. O fi fost această întoarcere la It(h)aca debutul unei re-startări a creației sale? Se pare că da, pentru că inspirația vine în valuri, tehnica s-a șlefuit, a găsit și antenele de recepție ale subiectelor și vectorii de transmisie ai produsului finit – piesele sale de teatru. Și dacă în debutul său ca dramaturg în România, Saviana Stănescu scria cumva europenește, folosind absurdul și utilizând din plin situațiile domestice ale românilor, în State a fost obligată să-și reconsidere și temele și tehnicile, să le adapteze la viața trepidant-newyorkeză, dar și să satisfacă orizontul de așteptare al potențialului public în general tânar și educat, dar și foarte eterogen ca proveniență. Aparținând în mod cert unui nou tip de avangardă permanentă (poate nu fără o motivație serioasă, ascunsă profanilor, bunica Savianei se numea DADA…), așadar dacă nu chiar dadaistă, că a trecut valul, măcar un pic absurdă, iată ce declara în noua patrie:

“Când am ajuns în Statele Unite, m-am lovit de o realitate a emigrantului. Mi-a fost greu. Mi-a fost greu să o iau de la zero, mi-a fost greu să fiu diferită, să văd că nu sunt recunoscută, că nu sunt considerată de același nivel cu scriitorii de acolo. Așa că am luat-o iar de la zero, am încercat să arăt ce pot să fac, am încercat să învăț de la ceilalți. Cumva, această nouă realitate de care m-am lovit mi-a dat de înțeles că în România eram răsfățată. În România, îmi permiteam să explorez zona absurdului, să evadez în diverse lumi. În America m-am lovit de greutăți financiare, am avut de înfruntat o lume mai dură, mai ales în New York. Cum spuneam, am luat-o de la zero. Am devenit studentă, deși în România eram o scriitoare recunoscută. E ceva puternic în a lua totul de la zero… am trecut și prin niște momente social-politice importante. Iar în America, scrisului meu i s-a mai adăugat o temă: relațiile de putere între țări. Pentru că mi-am dat seama că este vorba de un raport diferit de putere, nu putem compara percepția asupra SUA cu percepția asupra României. Și mi-am dat seama că sunt într-o altă lume, o lume a puterii, o lume a dominației economice, o lume cu probleme de discriminare rasială și de gen, o lume cu altfel de probleme economice decât cele din România. A trebuit să mă adaptez, a trebuit să intru în alt tip de ritm. Firește, în piesele mele au apărut aceste noi realități. Fiind empatică, dacă trăiesc o perioadă într-un loc, voi scrie o piesă care reflectă problemele locului respectiv și ale mediului de acolo, sperând că textul meu va vorbi și la un nivel mai amplu, va avea rezonanță globală…

Poate vine din zona mea jurnalistică, poate vine din faptul că întotdeauna mi-a plăcut să explorez diverse subiecte. Întotdeauna m-au interesat diverse domenii, de la matematică la literatură, de la tehnologia informațieila dans. Și pentru mine, toate acestea se regăsesc în felul în care încerc să scriu teatru. Sunt o fire curioasă, mi se pare important să surprind aceste realități ale momentului într-o piesă. Mi se pare important să creez o situație dramatică, să creez o poveste. ”

**

De la povești cu (și despre) trenuri și infante, numărători pe dos sau apocalipse umflătoare până la cercetări despre (și intervenții în) viața furnicilor nu s-ar putea spune că Saviana Stănescu -pe care cu mândrie putem s-o numim nu doar newyorkeză ci și (un pic, mai pe la începuturi) armâncă argeșeană- nu are o ofertă diversificată pentru orice fel de scenă, pentru orice tip de public. Poate că o justificare a celor spuse/scrise este și faptul că în țara natală, piesele sale au fost montate de regizori cu importantă carte de vizită ca Radu Afrim, Theo Herghelegiu, Anca Maria Colțeanu, Tudor Țepeneag…

**

Se poate spune că fiecare națiune are o narațiune (pentru a putea fi bine înțeles de contemporanii ultimului deceniu ar fi trebuit să zic “o narativă” sau poate –pentru egalitatea șanselor – chiar “un narativ”,) a sa, rezumativă sau/și explicativă; narațiuni cu ceva variațiuni, unele mai realist-psihologice și mai sumbre, altele mai destinse, mai jucăușe, chiar mai frivole, după cum le-a fost (sau poate după cum și-au perceput) istoria. Și dacă noi, românii dădusem culturii vest-europene (mai exact celei franceze) câteva figuri nu doar importante ci chiar de prim rang (să nu mai dăm și nume!), iată că a venit și rândul yankeilor să fie ajutați să se dezvolte în domeniul artelor scenice prin talentele românilor/româncelor care au crezut (sau poate mai cred încă) în acel “american dream”, în faimosul vis american, în multe perioade devenit coșmar.

Hărnicuță ca și furnicuțele sale, ordonată în gândire de parcă ar fi nemțoaică și foarte tenace Saviana Stănescu este -un fel de discipolă- a meșterului de poduri Apolodor damaschinul, o discipolă modernă care aruncă punți peste balta atlantică… ceea ce nu-i rău deloc! Cu condiția ca punțile și podurile chiar dacă sunt metaforice să fie zdravene, să aibă multe benzi pe sens ca să încapă toate vehiculele culturale… Doar prin circulația în ambe sensuri poate evolua Teatrul trans-frontalier, trans-atlantic, trans-național, trans-rasial (sau teatrul în transă) pe care-l cultivă scriitoarea americană de origine română. Un tip de teatru care acumulează, amestecă, amalgamează și adaptează cu ușurință pentru orice scenă și orice (tip de) public teme și subiecte din mai multe culturi spații culturale. Cu foarte multe beneficii: o groază de deschideri, o multitudine de posibilități rezultate din intersectarea culturilor, să le tot folosești. Așadar Construiți Doamnă, construiți punți de legătură trainice, așteptăm cu interessă tăiem panglici (imaginare!), săvedem și să palpăm rezultatele…

Despre opera Savianei Stănescu, o perspectivă cuprinzătoare formula profesoara Diana Benea de la Catedra de Studii Americane a Universității din București (nu știam că avem și așa ceva…), care beneficiind de o bursă Fulbright la New York a urmărit cariera Savianei (și a altor dramaturgi contemporani): „În ultimii douăzeci de ani, Saviana Stănescu a devenit o figură emblematică a dramaturgiei americane, o exponentă a intersecției dintre Est și Vest, dintre culturi și tradiții teatrale diferite, dintre absurdul și carnavalescul est-european și realismul psihologic american. ”

Să nu uităm că nu oricine este primit cu brațele (mai mult sau mai puțin) deschise în țara care exportă democrația. Ca să ți se deschidă porțile trebuie să ai mare noroc, să câștigi la vreo loterie (specializată!) sau/și să poți fi etichetat ca făcând parte din categoria acelor nu prea mulți „Aliens with Extraordinary Skills“ („Străini cu abilităţi extraordinare“ sau mai pe românește străini extraordinar de talentați), că doar de ăștia mai are nevoie Lumea Nouă… Rezumând și aplicând cele mai noi observații unei stră-vechi mantre eminesciene (poate cam uitată astăzi) am putea susține că mai nou,

Ale noastre fete la New York învață

Astăzi, cum se construiește trama…

Dar dacă-n piesă nu-i destulă viață

Și nu-i aplaudată, gata-i DRAMA!

Eei, în general, după ceva dificultăți de debut, totul începe să meargă… Daaa, învață la New York și-apoi aplică cele deprinse… și în lumea largă (și mai ales anglofonă) dar și în țara de origine, ceea ce nu-i tocmai rău… circulă ideile, circulă tehnicile, circulă creatorii… Un indicator al importanței operei scriitoarei bucureștean-newyorkeze este faptul că se fac cercetări și se scriu lucrări despre opera sa, piesele sale nu sunt doar texte de pus în brațele regizorilor ci și în atenția cercetătorilor fenomenului interculturalității tot mai complexe și mai global(izat)e. Și chiar dacă fenomenul noii frontiere est-west (sau invers) se manifestă cu câteva decenii mai târziu decât al celei nord-sud (mă gândesc la fenomenul chicana), este un fapt benefic și o tendință de urmărit cu atenție. Acum când fenomenul amalgamării diverselor arii, curente și tendințe culturale, când temele predilecte ale unor zone se regăsesc (poate cu mici variații) –surprinzător!- și în alte spații atunci chiar asistăm la fenomenul hibridizării culturale. Dar cum acum avem o groază de plante-hibrizi (mulțumim, Miciurin!), avem război-hibrid (bată-i soarta pe cei care-l practică!), ce mai contează un pic de literatură-hibrid în special literatură pentru scenă… Așa că, hibridizați băieți, hibridizați fetelor, hibridizați, hibridizați, ceva tot o ieși! Poate chiar ceva bun!

Sistemul om – furnică

Poate că aș putea să scriu un studiu despre pisici, dar –recunosc-, nu știu prea multe despre furnici. Știu doar că pe la 11-12 ani am trecut printr-o criză mistică panteistă, eram convins că Atotputernicul este peste tot în natură… Chiar și într-o colonie de furnici care au descoperit o fisură în peretele casei unde locuiam (la Petroșani, într-o colonie muncitorească) și au pătruns într-o cămară de alimente unde au dat peste o comoară: niște firimituri. S-au apucat să transporte acele firimituri ca pe ceva de mare preț, cu un entuziasm ordonat, în mușuroiul situat la câțiva metri de zidul casei. Am fost atât de entuziasmat și interesat de modul disciplinat în care acționau, încât părinții mei n-au cutezat să oprească fluxul de transport, au așteptat plecarea mea în vacanța de vară…  În rest, mai citisem despre termitele africane ale lui Jules Verne din acel “Căpitan la 15 ani”, iar mai târziu, “Mușuroiul de furnici” de Paul Henricks un roman polițist de-acum vreo jumătate de veac… Dar în niciuna din operele menționate, furnicile (ca și în fabula lui La Fontaine) nu fac o figură foarte simpatică. Singura ipostază în care o furnică este personaj pozitiv este crăiasa furnicilor (că o fi avut rang de regină sau de împărătesă, nu mai știu, că nici Creangă nu ne spune…) care, cu tot neamul, său îl ajută pe Harap Alb să scape dintr-o mare încurcătură… Așa stând lucrurile dacă atunci când mă interesau furnicile n-am putut fi entomolog,cu atât mai puțin mă pot lăuda că -după ce am văzut piesa Savianei Stănescu- am deveni “furnicolog”.

O lume parfumată… pentru furnici!

Într-un orășel universitar american un băiat și-o fată pun la cale o (mică?) revoluție în lumea furnicilor transformând lucrătoarele în regine. Acum, că băiatul are aproape 50 și e profesor universitar și fata are aproape 30 și e doctorandă, nici că mai contează. Ceea ce contează este că studiile despre “schimbarea comportamentului și tiparului reproductiv” aplicate acelui “fioros animal” care pe latinește se numește Aphaenogaster cockerelli (este că n-ați mai auzit de așa ceva?) au dat roade! Da, au dat roade și acum rolurile sociale ale “fiorosului animal” (care de fapt este furnica și trăiește în comunități ordonate, bine organizate) “pot fi modificate și chimic, nu doar genetic”. S-a demonstrat științific pentru că în experimentul Miei și al profesorului Kohn “lucrătoarele au făcut pui care hrăniți științific pot deveni regine”. Este o adevărată (mică) Revoluție în știință. Unde sunteți voi bărboșilor, Karl, Friedrich și Vladimir Ilici? Unde sunteți să vedeți și să vă minunați că uite chimia poate ajuta revoluția?

Secretul revoluției constă în producerea feromonilor – subsanțe chimice care sunt purtătoare de semnale de disponibilitate pentru reproducere (sau de alarmă). Feromonii pot fi asemuiți cu un parfum (pe care noi nu-l percepem, dar ele “Aphenogasterele”, DA!). Da, din când în când, atunci când le vin poftele, furnicile trăiesc într-o lume parfumată… Și sunt muncitoare, solidare, curate, disciplinate și parfumate; asta fiind situația, despre Aphaenogaster cockerelli, nu poți scrie decâtcusimpatie…

Studiul pe furnici îi poate ajuta pe oameni, se pot trage învățăminte interesante. Există și oarecari asemănări bazate pe disciplină și reprimarea tendințelor asociale – armonia socială depinde de pedepsirea (exemplară? a) indivizilor care trișează. Iar trecerea cu succes de la teorie la practică – transformarea lucrătoarelor în regine ar fi nu doar o revoluție în lumea furnicilor ci ar atrage pentru autoarea experimentului recompensele meritate: poate un post full-time, poate premiu mare, poate o bursă mare…

Personajele unui triunghi științifico-amoros…

… sunt în număr de 3, (că de-aia e triunghi, dar nu din cel clasic!): cele două surori Kara și Mia și profesorul Adam Kohn, foarte apropiat de cele două surori. Kara este sora mai mare, aproape cvadragenară și care după 17 ani de muncă “la bandă” (alături de alți 80 de muncitori) este dată afară (sau “trecută în șomaj” s-ar zice pe la noi). Așa simplu, fără preaviz, doar cu un discurs consolator de tipul: “n-avem ce face, industria nu merge, mașinile nu se mai vând, trebuie să strângem cureaua, ești încă tânără, sigur poți găsi ceva mai bun…” Descrierea în doar două rânduri a unei zile din viața de lucrătoare la bandă a Karei este: “deșteptător, duș, cafea, ou fiert, mașină, fabrică, muncă, muncă, muncă, pauză de prânz, muncă, muncă, muncă, mașină, acasă, duș, cină, TV, pat, somn”. Sigur că după atâta “muncă, muncă, muncă” plus acțiunile întreprinse tot în slujba muncii, rezultă ceva care cu greu poate trece drept viață, crede Kara…și îi dăm dreptate. Definiția condensată de Kara seamănă mult cu sloganul parizian foarte apropiat de realitate “Métro-boulot-dodo” transformat în perioada marșurilor anti-macroniste de-acum câteva luni în “Métro-boulot-tombeau”. O schimbare de slogan, cu destulă acoperire în fapte… “I work all night, I work all day, to pay the bills I have to pay” cânta ABBA, acum vreo jumătate de veac… Ce să-i faci, în State ca și în Franța (și în Suedia) capitalismul înseamnă profit pentru patroni, exploatare pentru angajați, sau poate asta nu se mai învață la școală? E foarte posibil (și consolator!) că și pe acolo, pe tărâm yankeu funcționează doctrina existențială “un șut în fund înseamnă un pas înainte”. Dar, cum veștile rele vin în tandem, Kara, după ce a fost dată afară de la muncă, își dă seama că mai e și însărcinată…  O sarcină neașteptată (pe fondul unei neatenții în întrebuințarea anticoncepționalelor!) venită după ce timp de 5 ani, Kara “i-a curățat aura, săptămânal și gratuit” profesorului Kohn în întâlnirile programate într-o cameră de motel. Acolo -între două activități foarte diferite, una la universitate, cealaltă în familie- profesorul Kohn putea practica “sexul fără sentimente”. De bună seamă “sexul fără sentimente”, este –în general – benefic ambilor parteneri… dar, se știe, însărcinat(ă) poate rămâne doar unul dintre ei –de obicei– femeia! Și așa se întâmplă cu această sarcină chiar nedorită, pentru că proaspăta șomeră Kara are cu totul alte proiecte pentru viitorul imediat; vrea să scape de sarcină și să plece la New York, să înceapă o afacere pe care o consideră de mare viitor.

Kara cea însărcinată și șomeră, la o (ultimă) întâlnire amoroasă cu Adam Kohn îl roagă pe acesta să-i ofere Miei un post cu normă întreagă, ceea ce Adam nu poate să facă din cauza legilor și  normelor care reglementează viața universitară americană. Profesorul Kohn are argumente, susține că în țările de unde au venit ei orice șefuț era un mic dictator cu drepturi de promovare, premiere, retrogradare, și (mai ales) sex asupra subalternelor. Că bietele subalterne, dacă-și doreau continuitate pe cartea de muncă erau obligate (nu chiar prin fișa postului!) să presteze pentru șefii lor niscaiva servicii sexuale, era considerat un fapt perfect normal. Dar, în țara tuturor posibilităților așa ceva nu e posibil, sunt reguli stricte, există conceptul de hărțuire, că doar așa e în democrațieeeee!…

**

Încercările disperate ale Miei de a-și împiedica sora să avorteze, inclusiv recurgerea la opinia publică conservatoare prin plasarea unui anunț mobilizator pe zidul casei și pe mașina Karei (“Femeie însărcinată, șomeră, nu o lăsați să avorteze!”), eșuează, “reacția societății” e palidă, “mecanismele de control” nu funcționează. Deși se străduiește din răsputeri, Mia -emigrantă fiind- nu-și găsește niciun job, pericolul de a pierde casa e mare, singura șansă care rămâne este tot profesorul Kohn. Și șansa se joacă sub forma unui mic șantaj negociat de Mia pentru că în țara tuturor posibilităților o palmă peste fund (care pentru unii/unele ar trece drept un gest de apreciere!) poate fi taxată ușor drept hărțuire sexuală cu urmările inerente și –cel puțin- foarte neplăcute. Dacă se mai adaugă -ca bonus!- și că a fost obligată să-l servească pe profesor cu un sex oral (chiar inventat), deja lucrurile iau o turnură mai gravă. Dar, cum profesorul are și ceva antecedente (adică niște reclamații mai vechi) iar socrul nu mai este mai-marele universității, situația devine și mai complicată! Și fiindcă nu te poți pune cu regulile democrației, profesorul Kohn este de acord cu alocarea unui mic ajutor lunar de 4000 dolari ca pensie alimentară (lunară!) pentru copilul care urma să se nască… “Am fost curva lui, merit acești bani”, comentează Kara…

Dar, băiat bun, Adam Kohn face chiar mai mult: obține pentru Mia “bursa decanului”, ei, nu chiar mult, un mizilic de 35.000 de dolari, și ăia în două rate. Nu foarte mult dar suficient ca să le salveze pe cele două surori și să le facă cânte și să danseze pe refrenul aceleași trupe ABBA: “Money, money, money/ must be funny/ in the rich man’s world”. Funny ar putea fi, n-am fost niciodată în pielea vreunui bogătaș, nu pot garanta…

**

Mia simte o presiune, o apăsare, un disconfort care poate că ar putea dăuna performanțelor sale de cercetător științific aspirant la gloria nobeliană. Virgină la aproape 30 de ani, Mia suferă de “Complexul fetei cuminți” cum era intitulat best-seller-ul autoarei de “romane seducătoare” Elle Kennedy după cum îi făcea reclamă NYT (New York Times). Dar, pentru a se salva de “Complexul Virginității”, obsedată de perfecțiune și atentă la orice detaliu, programează științific “Evenimentul” primei experiențe sexuale – “Duminica Pierderii Virginității”. Momentul ales – este exact “în vârful curbei lunare a fertilității între 5 și 8 seara”… cu amendamentul că “dacă totul merge bine se poate prelungi toată noaptea”

Procesul selecției “pentru un mascul sănătos cu care să se împerecheze” este foarte riguros, are în vedere “masculii între 20 și 50 de ani, dar numai din mediul academic” adică să vină dumnealor domnii cu ceva atribute genetice pentru “un mix de natură și genetică”. Curat științific, păi nu? Dar să recunoștem că una-i împerecherea și alta-i iubirea adică “acea ecuație chimică prea complexă și irațională”. Participant (unic!) la selecția lansată public profesorul Kohn este norocosul câștigător al concursului și trebuie să-și facă treaba… Foarte simpatic este tratată scena “procesului de împerechere” cu toate etapele sale, de la preludiu și până la “homerun” (un cuvânt care e mai ușor de priceput în liga de baseball) dar și efectul vinului roșu (și/sau al șampaniei) asupra procesului împerecherii… Cine știe, –procesul se petrece într-o altă zonă a mușuroiului- poate că utilizând oarece bed tricks, dezvirginarea Miei a fost etapizată științific ca un ritual frumos. Pentru debutanta Mia, chiar dacă procesul n-a fost chiar ca o mostră de paradis, pare să fi fost plăcut și instructiv. Mai ales că după câteva luni, Mia se laudă cu un abdomen rotunjit… După diverse tipuri de experiențe, cercetătoare tenace, Mia are tot dreptul să se întrebe, oare ce-i poate da aripi unei femei? Banii? Iubirea? Speranța? Visurile? Este foarte probabil –crede ea- că dacă te îndrăgostești îți cresc aripi, devii regină. Așa că, voi, fetelor, munciți ca furnicile și petreceți ca reginele!

**

Creatorii FURNICILOR piteștene

Teodora Colț este Mia pe care o prezumăm ca pe un șoricel de laborator drăguț și muncitor – cercetător pasionat și (aproape) asexuat. Este o fată hiper-activă și zglobie care aproape prin mimetism capătă alura unei furnicuțe foarte hărnicuțe. Cercetarea devine pentru ea adevărată obsesie, cel mai important lucru din viața sa este tiparul reproductiv, se află într-o permanentă stare febrilă, se mișcă non-stop într-un ritm alert. Și poate pentru că după limba maternă și engleza-americană își însușește și limbajul hidrocarburilor, Mia va avea o deschidere largă către noi posibilități de cercetare. După atâta trudă și experimente, va deveni o femeie de știință independentă, o mamă singură fericită și veselă. Și poate își va realiza visul: se va acoperi de glorie (științifică!), având drept țintă (științifică!) nu vreun amărât de premiu al vreunei academii (că doar acum sunt sute!), ci exact premiul Nobel pentru Biochimie. Ei, ăsta da vis, mai ales că ar fi primul Nobel pentru țara de origine, oricare ar fi aia!

Ioana Podăreanu, este Kara, cea i-a fost și soră dar i-a ținut loc și de mamă surorii mai mici. A fost ocrotitoarea Miei în care a văzut potențialul realizării profesionale pe pământ yankeu și transformării într-o adevărată personalitate în ramura sa de activitate – Biochimia. Îmbinând plăcerea cu interesul direct, chiar și relația intimă cu profesorul Kohn a fost cel puțin parțial o recompensă pentru acceptarea Miei în programul de cercetare pe un post la care aspirau mulți tineri cercetători promițători. Ei, democrația aia consolidată are și ea câte o fisură, câte o crăpătură, și un mic serviciu intim poate face ca selecția pentru un post să fie optimă… Dar, bursa decanului o salvează și pe Kara eliberând-o de grija de mamă față de surioara Mia și oferindu-i un bun restart pentru o altfel de viață. O viață nouă, newyorkeză,

dedicată dezlegării misterelor existențiale folosind cu inteligență și inspirație cele 78 de cărți ale TAROTULUI. Toată lumea fericită, cine spunea că visul american nu e roz?

Cosmin Dominte este profesorul Adam Cohn, coordonatorul tezei de doctorat a Miei și amantul de lungă durată (5 ani!) al Karei. Un tânăr ca bradul și cu talent cât carul cu multe roluri în picioare atât pe scenă și pe (marele) ecran, un actor care convinge cu fiecare replică, cu fiecare gest. Când a venit în State, Adam Kohn a contractat o căsătorie din interes cu Eliza(Beth), fiica președintelui universității, cu 12 ani mai în vârstă decât el. O cetățenie merită o căsătorie ar fi spus –dacă ar fi fost întrebat – regele Henric al IV-lea al Franței. Și-apoi, ce nu face omul pentru cetățenia statului cu cea mai puternică armată și cu cel mai dibaci serviciu de spionaj? Profesorul lui Cosmin Dominte este cinic și seducător, are carismă și e conștient de acest dar al firii. Nici că te mai miri că după ce a fost ani de zile amantul Karei devine (în urma acelei riguroase selecții mai înainte amintite!) agentul deflorator –să vorbim științific!- al Miei. N-aș spune că este sfâșiat de posibile opțiuni contradictorii (sau impedimente etice), dimpotrivă este calm, calculat, știe exact care-i sunt următorii pași în viață, care sunt alegerile viabile. Dar, cum cele două surori și-au împărțit competențele în materie de viață socială și sexuală, să nu facem mare caz de prea generoasa disponibilitate a profesorului, gata să satisfacă unele dorințe (inclusiv intime) ale Miei și Karei.

Regia semnată de managerul Teatrului Național “Marin Sorescu” din Craiova, Alexandru Boureanu a imprimat spectacolului un ritm alert, o mișcare continuă a actorilor care mișună non-stop printre alte zeci de furnici cu care-și împart spațiul existențial – noi, spectatorii. Alexandru Boureanu (deși avea -din plin- ocazia), nu merge pe linia minimei rezistențe artistice, a succesului facil și refuză rezolvările superficiale. Regizorul caută în textul autoarei (și subliniază prin jocul actorilor) acele pasaje care dau profunzime, care aduc tensiune, care subliniază diferențe de vederi/viziuni asupra existenței și maniere fundamental diferite de rezolvare a unor situații conflictuale. Și –culmea!– reușește să-și împace personajele cu propriile lor existențe, poate chiar pentru salvgardarea acelui (astăzi) atât de controversat (și -poate- de compromis) american dream.

Scenografia Mirunei Varodi aduce în mușuroiul de furnici un aflux important de spectatori, care din potențial privitori primesc statutul de participanți activi la zbaterile furnicilor. În care zbateri poate-și recunosc și propriile frământări, proiecte, speranțe, iluzii (mai mult sau mai puțin pierdute). Și ne simțim (noi cei care am dobândit statutul de furnici!) în mod egal frământați de problemele mușuroiului și poate-am dori să contribuim cu ceva mai mult la rezolvarea situției, dar… diktatul textului, mă-nțelegeți, nu ne lasă…

Proiecțiile video realizate de Florin Constantinescu au un rol important în spectacol aducând pentru orice spectator (pardon! Membru al familiei de furnici!) indiferent de locul său în mușuroiul saviano-davilian, clar și net, prim-planul actorilor/ personajelor.

**

„Furnici” este o piesă scrisă cu ironie, cu autoironie și cu un raport variabil între implicare-detașare. Textul ne servește câte ceva și despre feminitate, și despre (dreptul la) avort, și despre dialogul (de multe ori conflictual) dintre sexe, și despre greutatea opiniei publice (a mentalității dominante), și despre relația profesor-student, și despre exploatarea angajaților aflați la cheremul patronilor (și a vătafilor contemporani ai acestora – managerii)… Adică –în mod cert- câte un pic din tot ce frământă omul-furnică al zilelor noastre. De dincolo de balta atlantică, păstrând un set de teme mereu de interes, de subiecte actuale cu variații inedite, Saviana Stănescu anunță o nouă etapă în scriitura sa, o etapă mult mai incisivă, în care analiza este bine temperată de un amestec de (auto)ironie și duoioșie înțelegătoare (spre consolatoare) pentru indivizii bietei specii umane.

Într-o prezentare a piesei, teatrologul Dan-Marius Zarafescu consideră că “dramaturga Saviana Stănescu pune lupa pe alienarea modernă, iar regizorul Alexandru Boureanu o transformă într-un spectacol cu impact emoțional real.” Rezon, MAESTRE, rezon!

Da, textul este bun, regia – inspirată, scenografia – insolită, actorii – seducători, pe scurt este un spectacol de ne-ratat! Mai este de remarcat faptul că spectacolul presupune și efortul de reconfigurare a scenei, adică o activitate importantă a corpului tehnic, ținând cont de faptul că și alte spectacole își așteaptă rândul la întâlnirea cu publicul. Ca atare nu știu câte spectacole ar putea fi programate în scena-mușuroi. Ar fi deci de dorit să vedeți spectacolul cât mai curând, drept care vă fac o propunere greu de refuzat: veniți la piesa cu furnici, cât mai e încă pe-aici… pe la Davila! Nu pierdeți șansa de a vă lăfăi preț de o oră și jumătate în mușuroi, adică într-o scenă mai specializată, mai altfel, mai specială. Profitați, acum e momentul!