Începând din 3 aprilie 2026, la teatrul Al. DAVILA puteți vedea…

Schimburi de suflete
“Già dal fral, che qui ne impiomba,
fugge l’alma e vola al ciel!”
Despre unele fapte ieșite din comun
Ei bine, sufletul nu zboară –cum susține motto-ul nostru (sustras din lamento-ul personajului luminos Fenena din finalul lui Nabucco, operă a tandemului Giuseppe Verdi-Temistocle Solera)- nu se înalță direct la cer, ci poate să mai facă și câte o haltă, câte un popas, ba chiar să se rătăcească și să ajungă în alt trup… Și asta doar pentru că nesfârșite sunt cărările Domnului, nu-i așa?
Cum te-ai putea simți dacă te numești Elvira de profesie contesă, brunetă și te culci cu același ritual, cu eleganță și prestanță, dormi imobilă (“ca o statuie, ca moartă”!) 3 zile și să te trezești că ai fost retrogradată spălătoreasa blondă Magdalena? Păăăi, desigur un pic derutată, dezorientată sau de-a dreptul șocată, ca să nu zic vorba-aia la modă – depeizată?…
La fel te poți simți și ca spălătoreasa Magdalena dacă după o beție cruntă trasă la Taverna celor 3 Cotoi te culci ca un om al muncii absolut normal, cu profesie foarte utilă societății – dormi lată (tot) 3 zile și-apoi te trezești… Dar te trezești în acordurile Deșteptării primăverii, într-un budoar numai mătăsuri și catifele… și pe deasupra cu o cameristă drăguță cu șorțuleț bine apretat care se învârte în jurul tău și îți aduce la pat tava cu micul dejun… Păăăăi, nu-ți vine să trântești un sănătos băga-mi-aș, ce mi s-a întâmplat, cum naiba am ajuns în casa astă de nebuni?
E clar, lumea a luat-o razna! Se petrec fapte și fenomene incompatibile cu normalitatea burgheză, cu viața și rutina unei familii respectabile cu titluri de noblețe (conți, baroni)
Doamna contesă, în stare cataleptică de 3 zile are accese de râs vulgar face observații inedite de tipul “în viața mea n-am mai văzut chiloți așa jegoși” sau se răstește la o prezumtivă colegă din breasla spălătoreselor cu o replică inedită pentru statutul său nobiliar: “vacă proastă, dă-mi înapoi săpunul!” Și ca și cum n-ar fi fost de ajuns mai vine și Evelina prietena Paolinei, care are efect de tornadă distrugătoare de moral prin profețiile sumbre pe care le face despre viitorul Elvirei. Pentru fiecare simptom al bolii contesei Elvira, Evelina evocă imediat o asemănare cu cineva care prezenta un “tablou clinic” foarte asemănător (dacă nu chiar identic) și apoi, foarte repede a și murit. Desigur, similitudini foarte, foarte încurajatoare și optimiste pentru familia contesei…
E clar, oricând ne putem aștepta să vedem întâmplări neașteptate, viața e capricioasă și nici nu știi când (și din ce cauză) îți sare sufletul în alt trup… Pentru că nici forța gravitației, nici aceea a iubirii nu poate ține sufletele acolo unde au fost trimise la naștere. Poate că există un refugiu provizoriu acolo toate sufletele evadate din prizonieratul trupurilor (acele vehicule care le țin zăvorâte, cred unii) se adună, mai schimbă o informație își mai bârfesc trupurile-închisori … Evenimentele par să nu mai asculte nu doar de rațiunea organizării sociale ci chiar de logica existenței individuale cu binomul indestructibil trup+suflet, constituit la naștere și pentru toată viața… Dar, totul curge (într-un regim turbulent!), totul se desfășoară pe repede-înainte, evenimentele depășesc capacitatea normală de pricepere și reacție logică.
Oare să fie vreun spirit rău care s-a infiltrat în trupul contesei, sau să fie creierul care nu mai funcționează așa cum trebuie? Oricum, ceva trebuie să de fi întâmplat că lumea prea s-a schimbat și a generat un “lung prilej de vorbe și de ipoteze” cum ar fi spus poetul. Nu știm nici dacă ar ajuta la ceva o fiertură (mă rog, un decoct cam macabru) de “ierburi sănătoase culese noaptea din cimitir” de prietena Evelina… C-o fi (doar) o confuzie identitară, c-o fi vorba de personalități călătoare sau săritoare prin alt(e) trup(uri), e greu de ales între aceste (și destule alte) posibilități. Cert este că această rocadă a sufletelor generează o stare de perplexitate (aproape) generală. Apar întrebări esențiale și foarte legitime: baroana Paolina se întreabă dacă în trupul fiicei sale contesa o sălășlui sufletul unei țărănci unguroaice sau a unei spălătorese care trăise în urmă cu vreo 2-3 secole înainte și cu care se combinase un strămoș renegat de familie… Chiar greu de spus… Cât despre contele Ennio care ar putea să-i fie nevasta… Importante diferențe de percepție și evaluare, am putea spune rezumând controversele ce-i animă pe eroii lui Nicolaj (și ai noștri!)…
Plecând de la elementele certe pe care le are Doctorul pornește propria sa investigație, mai mult polițistă decât științifică; se duce la adresa la care acea nouă versiune a contesei Elvira pretinde că locuiește, mai descoperă câteva elemente esențiale. E clar, sufletele migrează, își schimbă locurile… iar asta este o descoperire mai importantă decât bomba atomică! Există –totuși!- o șansă de restabilire a ordinii firești: recurgerea la cel mai înalt exponent al științei și anume la marele hipnotizator Fergusson singurul în măsură să strunească înălțările, ascensiunile, salturile necontrolate ale sufletelor. Doctorul e convins că transmigrarea sufletelor între două trupuri vii nu e doar o teorie, e o realitate palpabilă. Că doar acum nu se mai întâmplă miracole, alea-s niște baliverne în care un mai crede nimeni, vremea lor a trecut, acum lumea este guvernată de știință! Teoria înalt științifică a Fergusson consideră că sufletele “frivole și capricioase”, se satură să stea închise în trupurile care le-au fost repartizate… pur și simplu sufletul se satură de trupul căruia i-a fost repartizat/arondat (cum s-ar spune “pe persoană fizică”). Sufletele sunt capricioase, se răzvrătesc, tind să evadeze din trupurile pe care unele, uneori, le percep ca pe niște adevărate morminte. Fergusson explică moartea ca fiind doar o evadare a sufletelor din trupuri; cine știe poate vor să meargă într-o zonă a serenității, în locul ăla “cu verdeață de unde a fugit orice durere și întristare”? Adică locul acela pomenit la slujbele (ortodoxe) de înmormântare…
Poate acolo undeva, într-o dimensiune care nu ne este accesibilă nouă muritorilor de rând,
c-o fi la nivel de aură energetică sau informațională o exista poate o zonă liberă în care schimbul de informații să poată genera o adevărată devianță comportamentală…
Teoria marelui om de știință Fergusson ar putea revoluționa până și arta războiului. Savantul e convins că “sufletele sunt lașe; că în războaie soldații nu mor de gloanțe, obuze, bombe, baionete, grenade… soldații mor doar pentru că sufletelor lor lașe nu le plac războaiele și dezertează, fug de pe câmpul de luptă lăsând acolo doar trupurile moarte…” Sau, mă rog, cam așa ceva… În fața unor astfel de evenimente surprinzătoare, savantul Fergusson ne asigură că: “sufletele nu ascultă de oricine, dar nu pot să nu se supună voinței mele, forței mele gigantice pe care o voi exercita întreagă asupra lor”. Și chiar așa, pentru că după ceva ezitări și ușoare împotriviri sufletele Elvirei și Magdalenei își reiau în posesie locurile (și trupurile) și totul pare să intre în normal… Numai că… acțiunea savantului Fergusson a fost chiar o depășire a planului inițial de disciplinare a sufletelor evadate din trupurile desemnate (repartizate) ca vehicule pe viață la naștere… Acțiunea hotărâtă a savantului Fergusson pare un experiment scăpat in picuț de sub control, pentru că pe lângă rocada normală și așteptată de toți aceea, dintre sufletele Elvirei și Magdalenei surplusul de forță aplicat conduce la intrarea acțiunii într-un Allegro molto vivace, un poco… SOSPETTOSO! Pentru că avem un final cu SURPRISE! SURPRISE! Într-o revoltă fără precedent sufletul Paolinei intră în trupul Caterinei (și invers!), sufletul contelui Ennio face o rocadă cu sufletul Doctorului, iar sufletul Luciei face un schimb de trupuri cu cel al lui Filippo… Și dacă nu avem parte (decât parțial!) de un final fericit avem parte (din plin!) de un final neașteptat!

Despre gazdele piteștene ale sufletelor săltărețe
Cu un astfel de material faptic lăsat moștenire de tatăl-autor ALDO, fiul-regizor LUCA a avut la dispoziție o distribuție în mare formă, toți actorii s-au confundat efectiv cu personajele, rezultând o poveste (aproape SF) antrenantă și captivantă.
Andreea Drugulescu este (teoretic) delicata, blonda și pedanta contesă Elvira, dar aproape pe tot parcursul piesei trupul său este locuit de sufletul spălătoresei Magdalena – cea slobodă la cuvinte și gesturi, care doi bani nu dă pe eticheta de high life și pe ritualurile de casă mare. Elvira (cu “baza de date” a Magdalenei), îi scandalizează pe toți, își amintește cum era plină de păduchi și cere (imperativ!) doar să poată să-și exercite “meseria de spălătoareasă ca să-și câștige pâinea”. Și pentru că e contesă i se fac toate voile… “M-ai găsit beată moartă în “Taverna celor 3 Cotoi, și mulțumită “codoașei bătrâne” (adică Paolina) m-ai târât aici, m-ai vârât în pat și te-ai comportat ca un porc toată noaptea” se rățoiește ea la prezumptivul soț, contele Ennio… Dar, e evident că te înveți ușor cu luxul și nu prea îți mai vine să te întorci la vechea viață, cel puțin nu imediat… O desprindere de mediul obișnuit face bine la moral, iar o mică vacanță e bine-venită, întotdeauna!
Daniela Marinache este brunetă, are trupul spălătoresei Magdalena, – dar adăpostește sufletul contesei cea obsedată de ordine, de exactitate, aproape mereu nemulțumită de micile neglijențe ale celor din jur (Ennio, Filippo, Luvia) mereu îndreptând câte ceva, sau amintindu-și episoade romantice petrecute cu soțul Ennio, în perioada logodnei… Cred că sufletul contesei Elvira vârât în trupul spălătoresei Magdalena a trecut prin momente de adevărată panică când s-a trezit în noul mediu social, despre care probabil n-avea prea multe informații… Cu atât mai mult când și-a văzut trupul “locuit” de o “intrusă” care nu prea are chef să revină la starea “normală”. Dar oricât ar fi diferit și de palpitantă o “new experience”, parcă tot mai bine este în mediul pe care-l cunoști de ceva anișori. Ca atare după
o “deslușire”, așa “între fete”, înaltele părți se pun –în principiu- de acord cu re-locarea sufletelor la o dată ce va fi convenită…
Petrișor Diamantu este Ennio, soțul Elvirei, care prin lucrarea săltărețelor suflete pare condamnat la bigamie, cu două neveste (dar vorba doctorului – și de asta te plângi?) arătoase dar cam dificil de abordat, cu atât mai mult de iubit. În doar trei nopți ajunge un adevărat bigam torturat de dilema caragialescă “da eu cu cine/care mă culc?” Îndrăgostit de ochii, părul și gura Elvirei n-o poate iubi pentru că sufletul unei spălătorese a avut proasta inițiativă să-i ocupe trupul, și să aducă la pachet comportamentul vulgar și limbajul trivial… Daaar, îndrăgostit fiind și de calitățile sufletești ale Elvirei, de grația, eleganța, de spiritul ales, calități care-l seduseseră nu se poate bucura nici de acestea adăpostite acum în trupul spălătoresei Magdalena… “Mi se rupe de-atâta știință dacă nu pot să… mă-nțelegeți… cu niciuna din cele două jumătăți de soții, fiindcă nu știu cu care anume o fac…” Ei și, ce mai poți face? Dilema ar fi rezolvată –sugerează doctorul- prin îndeplinirea îndatoririlor de soț față de amândouă soțiile… Altfel zis, ce atâtea frământări, ia-le dom-le pe amândouă (pe rând, evident!) și fii fericit, sau măcar satisfăcut. De fapt, fiți cu toții, măcar satisfăcuți…
Dan Andrei este Doctorul, celibatar convins, sau mai corect spus – “căsătorit cu știința”. Este singurul personaj care acolo unde ceilalți văd doar o nenorocire personală/familială particularizată, este convins că este o mare oportunitate pentru știință. Un entuziast al cercetării științifice pentru care, ceea ce unora li se pare o catastrofă, lui i se pare că avem un nou domeniu de explorat, de cercetat… Ceea ce contelui Ennio, Paolinei, Evelinei, Luciei și chiar și Caterinei li se pare o mare nenorocire, pentru Doctor este, nu o nenorocire ci un “fenomen” de-a dreptul extraordinar, care poate revoluționa știința. Chiar și cataplexia, acea încremenire într-o ipostază (întâmplător?) simultană a două tinere femei atât de diferite, pentru Doctor este un fenomen splendid, care trebuie să ajungă pe mâna specialiștilor pentru elucidare (și eventual teoretizare)… Iar dacă în cataplexie se întâmplă și o evadare a sufletului din corp cu atât mai bine se lărgește aria de investigare… Păăi, mare lucru mai e și dragostea pentru progresul științific!
Lia Deaconu este baroana Paolina, mama contesei Elvira, la început de-a dreptul buimăcită de ceea ce s-a întâmplat cu fiica sa, apoi –pe măsură ce ascultă diverse ipoteze lansate de Doctor și de Evelina- e tot mai încurcată și depășită de perspectivele prezentate… Și dacă –așa cum susține Doctorul- în 1932 sufletul unei țărănci din Ungaria a intrat în trupul unei contese englezoaice, se prea poate ca în 1948 sufletul unei spălătorese să intre în trupul unei contese… Ar rezulta că de fapt ar fi mama unei țărănci unguroaice, sau că în trupul fiicei sale a intrat sufletul unui strămoș alungat din familie pentru o mezalianță mai mult decât centenară… Îi înțelegem starea de perpetuă uluială, între atâtea ipoteze contradictorii, zău că nu mai ai cui să-i acorzi crezare…
Daniela Butușină este Evelina, prietenă cu Elvira și Paulina – Prăpăstioasă cu asupra de măsură, vede peste tot câte o foarte probabilă boală fatală, câte un posibil doliu, echipată permanent în ținută de priveghi, că nu se știe când –cu atâtea feluri de boli, multe contagioase- se poate abate un deces în familiile prietenilor. Judecăți de valoare ale Evelinei, de tipul: “toți morții sunt sănătoși! Dacă ar fi bolnavi ar fi vii” sau vorbind de somnul cataleptic al contesei e îngrijorată ca un cumva “Elvira să se trezească moartă…”
Mirela Popescu este Caterina, mama spălătoresei Magdalena, o doamnă zdravănă, din popor, mare amatoare de vin – și îngăduitoare cu libertățile de comportament ale fiicei Magdalena (mai bine cu domnul conte decât cu un… oarecare). Pe care o înțelege perfect dacă-i place în somptuoasa locuință nobiliară, că doar te obișnuiești repede cu o viață confortabilă și nu prea îți mai vine să te întorci la “activitatea de bază”… Caterina, și ea este –pe bună dreptate- nemulțumită: “m-a făcut baborniță și vrăjitoare bătrână! E o nerușinată care nu ține cont de cum m-am sacrificat pentru ea… de câte ori am renunțat la un pahar cu vin, doar pentru a-i cumpăra ei ceva…”
Gabriel Gheorghe este marele hipnotizator Fergusson, priceput în ale mutării sufletelor/simțămintelor/voințelor umane în diverse trupuri. El nu lucrează ci -precum orice mare maestru- oficiază, niciun suflet nu i se poate opune. Cu gestică amplă, dominând scena, pare că dirijează o simfonie în care sufletele personajelor sunt doar instrumentele sale ascultătoare și bine acordate. Asta până la un punct, pentru că nicio metodă nu e perfectă și nici un atlet al dresării sufletelor nu e infailibil…
Teodora Colț este Lucia, sprințara cameristă a Elvirei și iubita (cam geloasă a) lui Filippo.
Între îndeplinirea sarcinilor de serviciu, când îi iese în cale Filippo, mai găsește timp de o îmbrățișare, de o giugiuleală, de un sărut… Se mai supără doar că după schimbarea sufletului, contesa cea nouă îi face ochi dulci valetului Filippo…
Ionuț Oanță este Filippo, valet la somptuoasa reședință a contelui Ennio și a contesei Elvira are marele merit de a combina utilul cu plăcutul, își îndeplinește și sarcinile de serviciu și se ocupă și de camerista Lucia (ar fi mare păcat să n-o facă!). Se achită cu succes și de o sarcină suplimentară (și dificilă), aceea de a o conduce la bucătărie și a o servi cu vin pe Caterina – o mare amatoare de licoare a zeului Bacchus…
**
Noi românii, ne mândrim că suntem printre inventatorii ABSURDULUI prin Urmuz, Caragiale, Ionescu/Ionesco, dar această foarte vivace farsă publicată în 1948 de Aldo Nicolaj care a fost recompensată cu premiul Editurii Bompiani – Sipario (Cortina) este -și ea!- o cărămidă în eșafodajul Teatrului Absurdului. Păcat că a fost relativ puțin jucată, și re-descoperită de-abia în ultimii ani… E adevărat că prin anii ’80 am văzut la Teatrul Mic un spectacol minunat – Fluturi, fluturi în care a strălucit Olga Tudorache, dar e mult de atunci… Cumva montarea acestui spectacol pe scena piteșteană îl aduce în atenția publicului pe un creator de primă mână. Pachetul artistic Regie + Scenografie este asigurat (poate și moștenit!) de LUCA NICOLAJ, fiul autorului și este o reușită deplină. Mișcarea scenică, dialogul sprințar, poantele neașteptate totul a fost la înălțime… Pe regizorul Nicolaj-fiul am putea să-l asigurăm că piesa a fost gustată de publicul piteștean nu doar la premieră ci la toate reprezentațiile (de până acum…). Așa că i-am putea spune în limbajul familiar al Mondinelor (dar și al unei adevărate Doamne a muzicii ușoare italiene Gigliola Cinquetti)… Așadar, Sciur padrun da li béli TESTI NICOLAJESTI, GRAZIE! Davvero, Grazie!

Addenda
1 Cercetând mai atent în opera lui Nicolaj-tatăl am aflat că de fapt titlul sub care a fost publicată și premiată piesa este “Altezze psichiche” adică ceva de genul “Piscuri (sau culmi, niveluri) psiho-mentale înalte”. Înțeleg alegerea teatrului Davila de a opta pentru un titlu ceva mai atrăgător, mai puțin științific (lumea o fi supra-saturată de atâta știință), dar -L’exactitude oblige, n’est-ce pas? Cred că pe site-ul teatrului sau/și în caietul-program ar fi trebuit indicat și titlul sub care e cunoscută piesa în limba originară…

2 “Rar mi s-a întâmplat ca ieșind de la un spectacol de teatru cu o comedie reușită să mai râd încă vreo jumătate de oră… mi se întâmpla acum o jumătate de veac după ce ieșeam de la comedii bine regizate, cu actorii mari ai epocii (Al. Giugaru, Gr. Birlic, Dem Rădulescu, Ștefan Bănică, Radu Beligan, Toma Caragiu, Ștefan Dinică, Marin Moraru, Carmen Stănescu, Liliana Tomescu, Coca Andronescu, Rodica Tapalagă, Anda Caropol, Ștefan Iordache, Octavian Cotescu, Virgil Ogășanu, ș.a…). Așa că am fost foarte plăcut surprins de ceea ce mi s-a întâmplat aseară la avanpremiera unei piese inedite al celebrului autor italian Aldo Nicolaj. Cunoșteam mai multe din piesele mai „circulate” ale autorului italian așa că m-a încântat (și) acest text minunat, vesel cu supra-ofertă de partituri actoricești. Și o punere în scenă -semnată de fiul autorului, regizorul Luca Nicolaj- spințară, simpatică, seducătoare… Destul cât să ne amintim că teatrul mare vine (și) din Italia… Așa că o să merg și la premieră din această seară, ca să mai râd cu poftă de pățaniile personajelor create de Aldo&Luca NICOLAJ, și prezentate de o echipă minunată: Andreea Drugulescu, Daniela Marinache, Petrișor Diamantu, Dan Andrei, Lia Deaconu, Daniela Butușină, Mirela Popescu, Gabriel Gheorghe, Teodora Colț și Ionuț Oanță. Vă îndemn să faceți la fel!”

3 Am scris paragraful notat cu 2 în aceasta Addenda, imediat ce am ieșit de la spectacolul de avanpremieră. M-am ținut de cuvânt și am fost și în seara următoare la premiera oficială și am plecat la fel de vesel. Așa că reiterez și acum -la câteva săptămâni distanță- îndemnul de a vă amuza copios la Davila cu personajele lui Aldo Nicolaj puse în scenă de Luca Nicolaj: contesa Elvira, spălătoreasa Magdalena, baroana Paolina, prietena Evelina, camerista Lucia, contele Ennio, Doctorul (fără nume), savantul Fergusson, valetul Filippo. Garantez buna dispoziție și hohotele de râs, credetemi!