La DAVILA

Și cool, și frumoasă, și întoarsă-acasă

*Cristian Sabău

Următoarea revoluție va fi feministă sau nu va fi deloc zice un slogan cert feminist și posibil revoluționar. Poate că în chiar acest context teatrul DAVILA le propune spectatorilor săi un 2025 cu accent pe dramaturgia feminină românească de actualitate. Așadar la Teatrul „Alexandru Davila” anul 2025 este ANUL DRAMATURGIEI FEMININE ROMÂNEȘTI CONTEMPORANE. Iar acel invincibile argumentum care justifică alegerea (bine-venită, zic) este că „Într-un peisaj cultural dominat istoric de dramaturgi bărbați, această inițiativă reflectă un angajament ferm pentru diversitate și egalitate. Prin montarea pieselor scrise de femei, noi subliniem importanța abordărilor variate în artele spectacolului și încurajăm tinerele scriitoare să se afirme. Autoarele contemporane tratează frecvent teme precum identitatea, trauma, violența domestică, migrația, criza familială sau marginalizarea socială. Aceste subiecte, profund relevante pentru publicul de azi, îmbogățesc paleta tematică a teatrului și oferă oportunitatea de a descoperi perspective noi asupra vieții. Astfel de producții nu doar stimulează dialogul social, ci și joacă un rol esențial în educarea spectatorilor. Proiectele inovatoare bazate pe dramaturgia feminină au potențialul de a atrage un public mai tânăr și mai divers, sensibil la temele contemporane și la noile forme de expresie artistică. În acest context, vom dezvolta 8 producții care vor fi prezentate pe cele două scene, Sala Mare și Sala Studio „Liviu Ciulei”. Un număr de artiști consacrați, dramaturge, regizori, scenografi și actori se vor implica în acest proces creativ. ”

O inițiativă care merită să fie salutată și aplaudată (c-așa-i la teatru!) cu atât mai mult cu cât a început foarte bine, primele 3 spectacole din cele 8 anunțate au fost bine primite de publicul care s-a amuzat (sau a „compătimit împreună” cu actorii) de cele văzut pe scenă

Din aceste prime 3 spectacole (cum ziceam – bine primite!) ne vom opri acum la cel care a deschis balul, adică FRUMOASĂ ȘI COOL de Alexandra ARES, coproducție cu Teatrul Național „Satiricus I.L. Caragiale” din Chișinău, regia Alexandru GRECU. Premierele au fost în 13.02.2025 la Chișinău și 23.02.2025 la Pitești.

Să facem cunoștință cu ALEXANDRA ARES

Să facem, dară, cunoștință, dar mai pe scurt, dat fiind că activitatea sa de vreo trei decenii a produs efecte culturale (palpabile!) mai mult decât notabile, chiar remarcabile…  Iar efectele pe care le-am cunoscut prin contact direct, adică romanul My life on Craigslist (mulțumesc Alexandra, n-aveam habar că există o astfel de listă!) și piesa FRUMOASĂ ȘI COOL, chiar lăudabile!

Despre Alexandra Ares (n. Grigorescu) știam doar că este fiica dramaturgului, criticului, jurnalistului și (în vremuri de demult) omului politic Dinu Grigorescu. Mai știam că este cronicar de teatru, un cronicar exigent dar nu de-a binelea distrugător, așa cum se cam poartă de o vreme pe meleaguri dâmbovițene. Deși în cronicile de teatru etalează o știință a scrierii cu evidente posibilități de exprimare epică, nu o cunoșteam în ipostaza de romancieră, nu știam că are apariții notabile în engleză (sau americană?) și română. Mai știam că este co-făcătoare de revistă culturală –Rinocerul– o revistă de ridicat nivel, centrată pe fenomenul teatral. Ei bine, am constatat că știam cam puțin, situația este mult mai complexă. Alexandra Ares este o scriitoare Poliedrică – este romancieră, dramaturg, scenarist, critic de teatru și producător TV româno-american. S-a născut la București, unde a făcut studii de teatrologie (de la licență la doctorat) la UNATC, iar în ultima decadă a mileniului II a debutat ca jurnalist cultural la TVR (cu emnătura Alexandra Grigorescu). A trecut „apa cea mare” în 1998 și s-a stabilit vreo două decenii la New York, oraș care a preluat funcția de pol de atracție pe care o exercita -acum o jumătate de veac- Parisul. Și-a început cariera ca realizator de emisiuni de televiziune la TVR în anii 1990 și după ce s-a mutat în SUA, a adoptat pseudonimul Alexandra Ares și a început să scrie în limba engleză (din 2005) romane și piese de teatru, scrierile sale bucurându-se de succes de critică și de public. Este –în mod cert- o autoare bilingvă, membră al Pen Center USA și a Uniunii Scriitorilor din România (USR), fondatoare a magazinului literar Manhattan Chronicles și vice-președintă a Fundației Spirit Românesc care editează revista lunară Rinocerul și coordonează editura Ghepardul.

Dar Alexandra Ares este (și) o (fostă) emigrantă care s-a întors cu un bagaj de experiențe și cu cetățenie yankee (dacă așa ceva mai e de fală în ziua de azi). Desigur, experiențele i-au fost servite de diversitatea simțită prin contact direct și de evidenta alteritate la centr-europeism-ul cu care ne mândrim p’acilica…. Despre personalitatea complexă a Alexandrei Ares putem să dăm crezare aprecierii unui adevărat om de teatru (inclusiv de teatru liric de nivel mondial) – Andrei Șerban. Regizorul arăta că piesele Alexandrei Ares „… conțin întrebările, fanteziile și angoasele existențiale ale primei generații feminine libere de comunism și aruncate în lumea dezlănțuită…”. Curat dezlănțuită maestre, am putea zice… 

Din opera literară publicată în România, (proză și critică): Exilată în trecut, (Cartea Românească, 2005), Visătoarele (Polirom, 2008), Viața mea pe net (Polirom, 2012), Paradisul perfecționat (Liternet, 2021), O bunică de milioane – Comedie în două acte, scrisă la 4 mâini cu Dinu Grigorescu (Ghepardul, 2018), Magazinul de bărbați – Piese scurte (Ghepardul, 2012), Waking Beauty/Frumoasa adormită și trezită (Ghepardul, ediție bilingvă, 2005), Sam Shepard, Rebelul rigorii mortale, (Aldine, 2005 – ed. I, Tracus Arte, 2018 – ed. II). Opera sa a fost apreciată, nominalizată la premii importante și premiată, cel mai recent premiu fiind Premiul Ion Luca Caragiale acordat de Academia Română pentru piesa „Undeva, Cândva sau Youthtopia” (2024).

Alexandra Ares cultivă un soi de umor delicat și ștrengăresc, un umor tonic care generează zâmbete și hohote de râs(chiar și titlurile sunt simpatice, ex: Eurostroika, The Iron-y courtain), nimic în comun cu așa-zisul umor de azi, un tip de umor scrâșnit extrem de critic (reprobator, veștejitor), care smulge mai mult rânjete decât zâmbete. Au fost voci critice care au considerat că My life on Craigslist s-ar putea înscrie în trendul “blog book”, fiind un roman simpatic la care se râde mult și care seamănă cu  “Jurnalul lui Bridget Jones”, … Nuuu! E mult mai mult decât atât! Alexandra Ares are un umor fin, grațios, e mai degrabă o scriitoare din stirpea talentatului Ring Lardner. O scriitoare care a început să scrie luând drept macro-erou New York-ul – acel nou Paradis up-datat și perfecţionat. Am putea chiar să spunem că este autarea unui ciclu (sub)intitulat Pentru New York cu dragoste si abjecție, asta ca să-l aducem printre noi pe J.D. Salinger cu a sa Esme

Cât despre numele de zeul grec al războiului – Ares, credeam că este doar un nom-de-plume (pen name, ca să înțeleagă și generațiile mai noi), dar mai scormonind prin NET am aflat că acest nume l-a dobândit cu concursul vreunui oficiu al stării civile din SUA. Explicația e mult mai simplă, Alexandra Grigorescu a fost căsătorită cu John Ares, prezentatorul unei emisiuni de muzică alternativă din Manhattan.

„Alexandra Ares este o scriitoare din noul val al secolului 21 cu trei identități, românești, americane și globale… ”, o scriitoare care  „concepe structuri conflictuale… cu undă poetică,… deschisă în cuprinderea tuturor contrariilor ce pecetluiesc contemporaneitatea”, iar „complexitatea viziunii sale țintește întotdeauna o esențialitate uitată” scria regizorul Alexa Visarion. Și chiar avea dreptate!

La premiera piteșteană din 23 februarie 2025 întâlnindu-l în public pe maestrul Dinu Grigorescu, tatăl autoarei piesei, mi-am amintit o anecdotă adevărată! (așa ne asigura textul…). Se întâmpla la Paris în 1852, la teatrul Marigny, la premiera piesei „Doamna cu camelii” de Alexandre Dumas-fiul, într-una din loji aflându-se și Dumas-tatăl, adică tatăl autorului. Într-un antract, un prieten intră în loja lui Dumas tatăl și-i spune: „foarte bună piesa fiului dvs. dar cred vă revine și dvs un oarecare merit, nu?”. Dumas-tatăl răspunde „cum un oarecare merit? Eu am meritul cel mai mare! Eu sunt autorul autorului!”

Mi se pare mie sau există ceva treceri evidente de ADN dramaturgic între generații // de la tată la fiică Dinu/Alexandra GRIGORESCU? Cred că genele, ADN-urile, așchiile sărite din trunchi și alte asemenea concepte certifică –fără vreo umbră de îndoială- o filiație clară. Acum, că tânară generație pare mai chemată și mai aplicată, asta-i altă treabă, ține de contextul social și de climatul cultural (atenție, cine se supără –precum în poveste- se alege și cu nasul scurtat)

 „Frumoasă și cool”

Avem parte de seturi de pattern-uri, de tipare ca să le zic pe neaoșește, pentru că de la colegul (ceva mai în vârstă) Eschil așa ne-a fost lăsat/dat. Un pic de standardizare, nu strică, mai stăvilește haosul ăsta creat de individualități care de care mai individualizate de individualismul accentuat (spre exacerbat), acționând haotic în această lume nebună, nebună, -de-a dreptul ne-bună- din care cu mândrie proletară sau corporatistă facem parte. Că de ceva vreme (măsurabilă în milenii) lumea-i veselă și tristă cum bine observa un poet care iubea conservatorismul o demonstrează textul revizitat al piesei Frumoasa adormită și trezită (care a început prin a fi roman), montată în 2019 la Teatrul Național Radiofonic (și nominalizată la premiile UNITER). N-am citit varianta inițială dar din revizitarea solicitată de exigențele imaginate pentru spectacol de regizorul Sandu Grecu – „După 20 de ani” (vorba unui alt coleg cu sediul undeva pe Sena) a rezultat un text bun de adus pe scenă. Un text care fără să aibă tensiuni și ciocniri de interese foarte violente între personaje, curge lin și logic, etapizat în funcție de vârsta, aspirațiile, îndeletnicirile și Ondei, axul în jurul căruia gravitează personajele masculine total secundarizate (să mai contribuim cu un barbarism la îmbogățirea limbii române!) de consistența personajului feminin central.

Poate că această „Frumoasă și cool” piesă de teatru reflexivă și aparent veselă pe un fond mai puțin vesel, rescrisă la solicitarea regizorului Sandu Grecu a fost actul literar prin care autoarea s-a rupt de Exilul din trecut, un exil care deși s-a sfârșit demult pare să fi lăsat urme adânci nu doar în opera ci și în sufletul Alexandrei Ares. Oare de ce cred că ar fi de preferat saltul de la Visătoare cum a fost (și poate o mai fi) la etapa care să poată fi definită de Memorialul Plăcerii?

„Frumoasă și Cool” este o poveste; o poveste despre dorințe, iubire, compromis, despre mrejele și capcanele pe care le pune viața și societatea; o poveste în care în lipsa covorului roșu care nu e întins conform năzuințelor poți fi lesne păcălit și transportat (sau chiar teleportat) cu diverse preșuri, în diverse situații mai puțin dorite…   

Ca și alte tinere Onda a trăit marea iluzie a acelui mult lăudat American Dream, și poate și a refrenului anilor 90 „Go West ”, numai că realitatea de la firul ierbii e puțin diferită de cea din reclame cosmetizată și frumos ambalată și livrată pieței mondial(izat)e de uzina de vise de la Hollywood. Se pare că în Marele Fruct Oprit (nu prin lege, ci prin înalta poruncă divină) nu poți rămâne, „Bright, Clean and Pure” (cum zice undeva autoarea) dacă vrei să „progresezi” în societatea zilelor noastre.  

Oportunitățile dau năvală, New York-ul este plin de oportunități și de propuneri pe care n-ai cum să le refuzi. Poți să încerci, dar cu reușitul e mai greu; mai faci o eschivă, mai două dar nu le poți eschiva pe toate, te lași atras (sau târât) de vorbe mieroase, de priviri languroase, comporatamente macho -masculine (spre pur machiste), de promisiuni înșelătoare… și uite-așa te pomenești într-o relație tentantă, ademenitoare, promițătoare dar care ascunde un potențial toxic ridicat. Și toxicitatea, în timp, iese la suprafață și efectele sale se văd, se resimt…

Newyorkezi din Pitești și Chișinău

Luana Lute (oare nașii Luanei au văzut-o pe Raquel Welch în Loana?) este la primul rol principal pe scena de la Davila și o prezintă pe Onda (un nume care nu știu dacă figura în setul de nume de botez acceptat în RSR la data nașterii și botezului, că și numele de botez erau standardizate pe-atunci) un personaj feminin complex, sensibil, în etape diferite ale vieții trăite cu parteneri diferiți. Onda este când optimistă, când tristă, când -în final- resemnată cu eșecul experimentării visului american. O fată delicată, cu iluzii, dorințe destul de vagi, confruntată cu ciocnirea de contingent, docilă sau revoltată, o fată care experimentează pe propria piele ceva neașteptat – duritatea existenței. În societatea în care activitatea de bază este make money, Onda deja matură susține că se privilegiază numărul, că judecățile se fac doar pe bază de numere, -de exemplu- dacă ai un număr suficient (sau, preferabil – important) de parteneri sexuali combați cu succes plictiseala, rutina, monotonia…și îți poți dobândi unicitatea. Interesant, păi nu? Hollywood-ul și uzina sa de vise are o contribuție în happy-end-urile (aproape) ritualice ale celor mai multe din poveștile de pe ecran, mai greu de regăsit pe teren… Așa cum bine ne (în)cânta Amanda Lear acum vreo jumătate de veac “Hollywood is just a dream/ when you are seventeen…

Poate vrei confort, o casă spațioasă, o vilă, un penthouse, un automobil Mercedes (sau două), vrei să te îmbraci la marile case de modă, vrei să mergi la evenimente (culturale) foarte scumpe? Ei bine, când ai 17 ani poți să visezi să ai toate acestea și dacă mai ești frumoasă și lipsită de prejudecăți (sau asta o fi o expresie eufemistică pentru un grad avansat de lejeritate morală?) ai șanse mari să-ți atingi dezideratele… Complexul fizic Frumusețe&Tinerețe este o cheie care poate oferi multe perspective, poate fi un avantaj decisiv în competiția pentru o existență cât mai confortabilă. Și dacă nu-ți iese din prima, insistă pe principiul lozului “mai trage o dată”… Totul e să-ți joci bine cărțile pe care destinul ți le-a pus în mână, fiindcă după acel end game vine nota de plată, “cash sau card”, vorba oricărei chelnerițe (să rămânem în gen!) de azi. Și mai trebuie doar să nu faci ce a făcut Ulise! Adică trebuie să te lași dusă de val și –în niciun caz!- să nu le reziști sirenelor de la Pet Shop Boys care în anii 90 cântau atât de ademenitor: Go West! Go West! Go West!

(Go West life is peaceful there/ Go West in the open air/ Go West where the skies are blue/
Go West this is what we’re gonna do…
Go West there where the air is free/ Go West we’ll be what we want to be/ Go West now if we make a stand/ Go West we’ll find our promised land…

Go West we will love the beach/ Go West we will learn and teach/ Go West change our pace of life/ Go West we will work and strive…)

Onda pare că înoată (uneori chiar contra curentului) în acest fluviu vast care este viața, fluviu care mai ascunde cataracte și bulboane. S-ar părea că inocența fetiței Onda este un teren de întrecere între Făt-Frumos cel visat şi enervantul Zmeu al Zmeilor. Un teren (minat de intenții amestecate) de întrecere între Făt-Frumos cel visat și (supra?)dotat cu toate virtuțile şi enervantul Zmeu al Zmeilor, un asocial antipatizat de (aproape) tot poporul, dar cu priză la fetele neexperimentate, inocente. Competiția ascuțită dintre Făt-Frumos și Zmeul Zmeilor nu are un rezultat definitiv, pare mai degrabă un conflict (semi)înghețat de genul celor care se poartă în lumea de azi. Făt-Frumos pare –tehnic vorbind- cam pămpălău (crede Onda-fetiță), semn că fetelor foarte tinere le plac mai mult acei bad guys, poate fiindcă or fi mai pricepuți într-ale artei seducerii și (poate și) mai ortomani (își fac veacul la sală, nu ca proștii de loseri, la bibliotecă)…  

Tinerețea este ca o autostradă cu multe racorduri și variante, orice punct de bifurcare, poate fi un noroc sau… dimpotrivă. Dar în niciun caz nu cred –cum susține un dicton- că doar utilizând bunele baniere și arborând un zâmbet larg poți obține tot ce vrei. Întotdeauna trebui să mai adaugi ceva implicare… fizică. Inocența fetiței Onda se pierde, sau se oferă la schimb cu experiența, e greu de făcut o balanță contabilicească pentru a ne lămuri dacă la sfârșit bilanțul e pozitiv sau… invers.

Luana Lute reușește un adevărat tur de forță trecând prin toate aceste stări cu tonuri și sub-tonuri, fiind convingătoare în toate momentele, în orice ipostază. Reușește să fie convingătoare, nuanțată, după împrejurări, ezitantă sau decisă. Poate ceva mai puțin în secvența palmei servite unuia care chiar o merita, care palmă putea să fie un pic mai răsunătoare. Un pic de violență de gen folosită cu scopuri artistic-terapeutice nu e neapărat condamnabilă, cred.

Romantically speaking, mi s-a părut (poate) că sesizez o nuanță (constantă) de bitter în poveștile Alexandrei Ares, un fel de fir gri conducător. Amărăciune detectabilă nu doar din vorbele Ondei ci și din ale unui alt personaj (de pe Craigslist) – emigranta poloneză Beata: “FOREVER LOVE is just a glorified name for TEMPORARY LUST and MUTUAL INTEREST.” Așa o fi oare?dacă e să-l ascultăm pe celebrul personaj Bulă, unii zic că DAA, alții zic că NUU

În urmă cu vreun an când am întrebat de ce nu se mai joacă Gaițele lui Kirițescu, o piesă care va avea mereu public, mi s-a răspuns: pentru că nu mai avem Wanda… E adevărat că un eveniment fericit i-a adus interpretei Wandei – actrița Ramona Olteanu un concediu de maternitate (să-i trăiascăăă!)… Dar după ce am văzut spectacolul chișinăuan-piteștean pot garanta că Luana Lute (care până acum n-a avut parte de multe roluri cu greutate, poate doar secvența din Cumetrele) are și datele fizice și temperamentul necesar pentru a putea fi o opțiune pentru Wanda din Gaițele… Departe de mine gândul de a face recomandări regiei sau direcțiunii, numa’ zic și eu…

Florin Dobre îl prezintă pe Dan un exemplar al întreprinzătorului român post-decembrist care vrea să-și facă loc în economia mondială, mai dând din coate mai arborând o cravată care să atragă atenția… Ieșit cam șifonat din confruntările (de idei!) cu minerii invitați să devin grădinari bucureșteni pentru o zi, două, refugiat în magazinul de cravate se alege cu o mireasă, tânără, frumoasă, sensibilă, disponibilă, căreia îi oferă… o parodie de ceremonie nupțială-(aproape)horror. Și ceea ce debutează un pic romantic, cu buchete de flori, se sfârșește după câțiva (7?) ani când Dan este văzut la dimensiuni reale, adică bătrân, burtos, chelios, păros…

Vlad Popescu este Pepe, şoferul (și –într-un fel- aghiotantul) celor provizoriu ajunși prin puterea banului undeva mai spre vârful piramidei sociale, o piramidă instabilă cu baza atât de mișcătoare și nesigură… Îndrăgostit (ca un frate!) de Onda o ocrotește cât i se permite și fără să iasă în prim-plan. Este omul bun la toate folosit (și sacrificat) de potentații zilei. Pentru că dacă un pistol apare întâmplător în actul I va fi –si-gur!- folosit în actul al III-lea…

Marius Furtună oferă portretul furtunosului Keev emigrantul cam pauper și serios depeizat, evadat la New York, nerealizat sau (mă rog neatingându-și presupusul potențial). Pentru Keev viața este un continuu freamăt, o suită de pariuri cu mize tentante și/dar riscante… actorul are forța si impetuozitatea unui uragan de gradul 5, se dezlănţuie de câte ori are ocazia, (și cât îi permite textul). Extravagant în comportament, dorințe și năzuințe (pe termen lung), pare incapabil de sentimente care să aibă profunzime și o durată rezonabilă. Keev care este un He-man non-stop, se remarcă printr-o constantă atitudine armăsăricească (să mai inventăm o vorbă, vă asigur că mai e loc în dicționar, așa că se poate!) față de femei și viață. Diferențierea sexuală dictează diferențele de abordare ale vieții de cuplu (cuplu heterosexual, să fim bine-înțeleși!): fetele vor mai mult sentiment (dragoste, dragosteeee!) în timp ce bărbații privilegiază tentația plăcerii imediate, vor mai multă acțiune (Sex! Sex! Sex!)…

Pavel Lupăcescu  este Sam, emigrant și el (recognoscibil după posibilul accent mixt de RioGrande-RioBâc) este băiatul bun, binevoitor, dispus să acopere daunele sufletești cauzate de predecesorii parteneri. Chiar pare a fi o alternativă pozitivă (finally!) la relațiile păguboase de până atunci ale Ondei, pare dispus să așeze, cu discreție și delicatețe o prișniță pe un suflet destul de încercat (na, că mai sunt pe lume și d-ăștia, cine-ar mai fi crezut?!).  O perspectivă cât de cât posibilă de happy-end, într-o lume foarte grey, nu (ne) strică… Și nu ne strică nici o continuare mai optimistă a vieții Ondei de după New York…

Natalia Lupăcescu și Ira Cazac adică duetul Onda mică-mama Ondei este o oază de veselie și speranță în lumea prozaică, stupidă și plină de primejdii. Statuia Frumoasei Adormite încă așteptă sărutul care s-o trezească, acea Chaleur de la passion, care vine mai greu în ziua de azi când totul s-a tehnicizat, incluziv amorul fizic descompus în faze, fiecare cu instrucțiuni de aplicare etapizate. Și poate că permanentă este doar statuia ca simbol a liniștii (pe principiul… pietrele rămân) restul fiind doar agitație browniană, ardere rapidă și iluzii risipite (să un zic pierdute, că deja a zis-o un altul acum ceva vreme). Ira Cazac este o o zglobie, neastâmpărată, exuberantă Onda la 7 ani, dornică de a cunoaște și de a-și alege modelele în deplină cunoștință de cauză…  Onda-copil nu e mulțumită de ipotezele și soluțiile mamei, mai solicită și alte puncte de vedere, dialogul mamă-fiică este antrenant și are turnuri surprinzătoare datorate istețimii și minții iscoditoare ale micuței Onda.

Natalia Lupăcescu, mama Ondei, intră în cercul de dezbateri în aer liber cu ceva idei preconcepute despre idealul masculin, curat descumpănită de ideile fiicei. Dar mai ales intrigată de intervenția domnișoarei – Onda matură care susține (pe bază de experiență personală) punctul de vedere -curat subversiv- potrivit căruia candidatura la postul de partener de viață a Zmeului-Zmeilor ar trebui luată în mod serios în considerare…

Dumitru Tanmoşan, dirijează și supraveghează mişcarea personajelor (și a gemantanelor aferente) o mișcare ce pare să imagineze un carusel, o roată a vieții care se învârte tot mai repede și se oprește preț de câteva secunde pentru a debarca/îmbarca un partener… Ajutate și de muzica anilor 70-80 (atunci când muzica era mai mult belcanto verdian și nu recitativ wagnerian) proiecțiile video transportă într-o secundă spectatorul din București la New York, geamantanele sunt mereu pregătite de parcă toate personajele ar fi soldați gata oricând să ocupe posturile de luptă, adică să intre în tiparele sociale pe care le-au creat autoarea și regizorul.

Costumele imaginate de Ecaterina Salimova sunt frumoase şi contribuie la descrierea exactă a stării personajului la diverse momente. Mulțumită Ecaterinei Salimova, Onda este mereu discret-elegantă și doar Keev este ostentativ costumat, adică în concordanță cu comportamentul… Ecaterina Salimova a imaginat o scenografie simplă dar curat mișcătoare și foarte versatilă. Multe, multe geamantane (14, dacă bine am numărat) care se pot combina ingenios pentru a obține suportul material al jocului actorilor. Geamantane ușor de re-locat conform trebuințelor locului și momentelor acțiunii/poveștii. Și ajutate de proiecțiile Video datorate lui Constantin Ghilețchi, care-l transportă pe spectator acolo unde se desfășoară acțiunea.

Iată că la un deceniu de la piesa lui Leonid Zorin,Un bărbat și mai multe femei” în montarea (foarte bună! a) lui Gabriel Gheorghe acum, pe scena de la DAVILA, avem parte de o femeie și mai mulți bărbați. Prin această Cool… spectatorul are la dispoziție o poveste antrenantă de o oră și jumătate, o poveste care-l absoarbe și îl transformă în co-participant la întâmplările (și pățaniile) personajelor. Regizorul chișinăuan Alexandru Grecu reușește să condenseze o bună parte din viața de copil și tânără (spre maturitate) a Ondei în acest carusel vijelios care e ritmul existenței la început de mileniu III. Personajele aduse pe scenă de Alexandru Grecu sunt vii, își etalează fără rețineri calitățile sau/și defectele, relațiile dintre ele sunt credibile, dialogurile animate mai ales de viziuni diferite despre lume, viață, Feți-Frumoși, Zmei, acasă, AMORRRR… Avem parte și de ceva violență (din off!) și de ceva sânge care însoțește pierderea inocenței Ondei dar și ieșirea din scenă a lui Pepe.

Ce înseamnă acasă”?

Aproape de final Onda are o interesantă discuție cu Sam, căruia îi spune că vrea să meargă „acasă”. „Dar ești acasă” îi răspunde Sam. Ceea ce poate să însemne că pentru cei doi același cuvânt are cu totul altă semnificație… drama incomunicabilității umane.   

Chiar, care o fi definiția cuvântului acasă este doar un adverb sau un cuvânt descrie o stare de spirit? Este doar casa părintească, doar casa moșilor și strămoșilor? Mesajul nerostit (dar intrinsec) este (sau cel puțin pare să fie) că tot mai bună este iarba de acasă… asta că să ne apropiem de Sir Tom Jones, fiu de miner galez (azi octogenar, dar și el rezident, câteva decenii, în State) care prin anii 60 cânta acea baladă tristă despre ultimul vis al unui condamnat la moarte. O baladă despre iarba verde de acasăIt’s good to touch the green, green grass of home…

Cu mândrie patriotică îmi amintesc că prin anii 60, George Bunea cânta cu mult succes un șlagăr săltăreț și cu un text – adevărată lecție de geografie cântată! Șlagărul cu pricina e o compoziție a (west)germanului Heino Gaze prelucrat și lansat în lume de americanul (de fapt emigrant german din Odessa!) Lawrence Welk. Textul românesc foarte simpatic este al lui Aurel Felea (și mi-am permis să schimb un singur vers): „Calcutta e pe Gange/ Cairo e pe Nil/ Le știe toate-acestea/ Oricare copil/ New-York-ul e pe Hudson/ Bosfor la Marmara/ Pe Dâmbovița însă/ E inima mea… Aici sunt eu acasă/ Și tot aici iubesc/ O fată cum nu mai găsesc…”

Am recurs la dimensiunea internațională, dar am putea să ne limităm la cea popular-națională care îndeamnă la auto-limitare culinară „Paște murgule iarba pe care-o cunoști” sau –mai grav- iarba ca martor tăcut dar prezent la anumite derapaje etice („Ruşine mi-e şi de iarbă/ Cu cine mi-am făcut treabă”)

Haideți să fim un pic serioși, ce-mi Dâmbovița, ce-mi e Hudson, tot un fel de gârlă (e adevărat, unii susțin că dimensiunea contează), doar o apă – H2O și niște maluri; că doar fericirea (sau nefericirea) te paște la fel în Unirii, Grozăvești sau Crângași ca și în Yonkers, Bronx sau Manhattan. E clar că n-am răspuns la întrebarea despre „acasă”, dar nu era treaba mea, poate o va face autoarea Alexandra Ares într-un alt roman, sau într-o viitoare piesă de teatru. Dar, în acest amânat Coming home am zărit (sau poate doar mi s-a părut, iluzia este marele dirijor al vieții) într-o trecere pe ecran manifestul (care m-a bucurat, recunosc!) they leave the west, până la urmă pus în practică… 

Unirea prin teatru… Deocamdată!

Această reușită producție chișinăuan-piteșteană (de fapt o co-producție moldo-româno-yankee) este nu doar o izbândă artistică ci și o victorie de tip (geo)politic, actorii din distribuție inspirat reunită –culmea-, s-au înțeles perfect și s-au făcut înțeleși de spectatori). Asta în ciuda celor care susțin cu tărie că dincolo de Prut se vorbește o limbă foarte, foarte exoticămoldoveneasca. Dacă tot nu ne-am putut uni nici prin poduri, nici prin calea ferată (cu ecartament european!), nici prin magistrale de înaltă tensiune, iată că s-a reușit măcar o unire prin teatru. E doar un început… Un început datorat celor două teatre Teatrul Național Satiricus Ion Luca Caragiale Chișinău șiTeatrului Alexandru Davila,Pitești! Și datorat celor doi directori, Sandu Grecu (Satiricus, Chișinău) și Dan Tudor (Davila, Pitești) care au săvârșit Unirea (măcar) prin cultură. Așadar a fost făcut un (prim) pas în cadrul programului „Unirea cu România prin teatru”… Deocamdată!

“Drumul de la pagina scrisă la scenă trece prin sensibilitatea echipei artistice, făcând ca aceeași piesă să fie mereu alta. Sper ca această montare să atingă inimile publicului ”, scria autoarea în caietul-program al spectacolului. Sunt sigur că așa s-a întâmplat. Am și o verificare la cald! La ieşirea din sala de spectacole, în stația de autobuz am auzit o discuție între două spectatoare de vârstă (să zicem) medie, una dintre ele spunându-i apăsat interlocutoarei: “mie chiar mi-a plăcut spectacolul ăsta bazat pe experiențele unei fete care a plecat de acasă și s-a întors la 33 de ani!” Subscriu, și mie!

Medicul–scriitor Viorel Pătrașcu la a Douăsprezecea lansare de tablete dulci-amare

Sâmbătă 28 octombrie la ceasul amiezii, doctorul Viorel Pătrașcu a adunat lume multă și deloc măruntă la Biblioteca Județeană Dinicu Golescu Argeș. Prilejul a fost prezentarea în fața unui public cunoscător și amator de medicație literar-jurnalistică cu tablete dulci-amare. Ba chiar mai mult decât amator, chiar dependent de astfel de pilule… Tabletele cuprinse în al 12-lea volum sunt rodul ultimilor 2 ani de tablete publicate în Argeșul de atentul observator al fizice și sociale care ne macină de muuuultă vreme. Și, strânse în volum, tabletele doctorului Pătrașcu par să aibă o eficacitate sporită poate pe principiul că o rafală de mitralieră (bine țintită) este mai eficientă decât o serie foc-cu-foc… Ca să nu mai vorbim de colecția volumelor cu tablete care –iată, culmea perseverenței- s-au făcut o duzină!

**

Doctorița Mariana Clemens colegă de cu Viorel Pătrașcu la liceul piteștean „Zinca Golescu”, apoi IMF Institutul Medico-Farmaceutic din București, așadar colegă de adolescență, tinerețe, idealuri, aspirații, planuri, de ceva vreme colegă și la ziarul Argeșul în calitate de corespondentă din Germania unde s-a stabilit de patru decenii, scria în pre-cuvântarea intitulată Un cronicar dureros de original: ”…când cititorul are în față o tabletă din prezentul volum, este ca și când s-ar afla într-un muzeu. Primul tablou are o temă tristă, pe un fond întunecat, apoi privești personajul. Ghidul nostru este autorul, care îți explică cu claritate și sens un subiect ce plutește între știință și literatură. Tabloul are însă și o conotație socială. Personajele nu sunt fictive, ci autentice, ele ies din cadrul tabloului și vorbesc. Limbajul lor este unic, adesea confidențial, pentru că personajul își dezbracă sufletul în fata doctorului salvator. Când ai părăsit tabloul, ai adesea un gust amar. Doctorul salvează omul, dar nu și mizeria umană. Textele tabletelor sunt de o rară onestitate, ele descriu boli și bolnavi, adevăruri triste, care nu încap în cuvinte. Autorul le scrie pentru ceilalți, pornind de la iluzia că spusele lui vor avea o rezonanță de durată. Oare vă amintiți cum se sfârșește Ciuma lui Albert Camus? Doctorul Rieux s-a hotărât atunci să redacteze această povestire ca să nu facă parte dintre cei care tac, pentru a depune mărturie, ca să lase o amintire și ca să afirme ceea ce se învață în timpul unui flagel. Autorul Viorel Pătrașcu, ghidul nostru instruit, cu mare experiență medicală și narativă, are și ipostaza privilegiată de martor. El nu caută subiectul sau senzaționalul… Ceea ce scrie este dureros de original. Toate scrierile lui sunt adevărate…” Poate prea Curat-adevărate, aș zice ca Nenea Iancu care ne-a citit și povestit atât de bine…

Cu prilejul publicării volumului ”PATIMĂ ȘI MOTORINĂ”, cel de-al 12-lea de tablete dulci-amare, poeta Denisa Popescu l-a avut ca invitat la TV Argeș pe doctorul Viorel Pătrașcu și a constatat că acesta “se confesează cu o naturalețe absolut fermecătoare… Cum lucrează cu Sfânta Inspirație, cum își selectează, dintre pacienți, personajele, cum își măsoară credința în Dumnezeu, suferă de frica de moarte? Are răspunsuri la toate întrebările…”

Revenind la prezentarea volumului, amfitrionul Mihai Sachelarie, după ce ne-a asigurat că nu s-a întors la Bibliotecă și doar prezidează lansarea de carte, privind sala plină cu importanți oameni de cultură din Pitești, a făcut observația că oamenii valoroși aduc oameni valoroși (qui s’assemble se rassemble, zic încăfrancofonii). După părerea sa sociologul empiric Viorel Pătrașcu prin seria de pastile reușește o frescă a societății românești de după 1990…

Mihai Golescu a arătat că efemeridele doctorului Pătrașcu alcătuiesc o enciclopedie… nu poți face abstracție de ele, sunt spectaculoase, doctorul Pătrașcu este puternic implicat într-o istorie a Piteștiului. Ca o adevărată curea de transmisie între primarul Cristian Gentea (care prin Cristina Munteanu, PR-ul primăriei și președinta UZPR Argeș) și publicul prezent la lansare, Mihai Golescu a transmis mesajul mai-înainte numitului primar al Piteștilor: „Citesc cu mare plăcere tot ce scrie medicul publicist Viorel Pătrașcu, iar astăzi, 28 octombrie, îl felicit din nou, pentru apariția editorială! Al 12-lea volum din seria Bolnavi și bolnavi, cu titlul Patimă și motorină… este o nouă dovadă a pasiunii autorului pentru medicină și jurnalism, o reușită valoroasă pentru toți cei interesați de sănătatea și aspectele sociale cu care ne confruntăm. Stilul inconfundabil al doctorului, plasticitatea și umorul ne fac dependenți de textele domniei sale”

Traian Ulmeanu l-a acuzat pe față pe autor de bigamie căsătorit fiind și cu medicina și cu publicistica, cabinetul lui ca o sală de expoziție, decorat cu tablouri frumoase iar rezultatul a 30 de ani de publicistică sunt aceste 12 volume de tablete, care au efectul pe care-l are Boleroul lui Ravel, aceeași temă reluată și tot mai amplificată. Cele dousprezece volume suntun rezultat al tenacității, al perseverenței ieșite din comun cu care a publicat, 30 de ani, câte două tablete pe săptămână… Tablete care aduc în fața cititorului suflul vieții, imagini dintr-o zonă cunoscută doar de el, medicul-autor.

Să le mulțumim celor care i-au fost nași întru publicistică doctorului Viorel Pătrașcu, lui Sergiu I. Nicolaescu (criticul literar, nu regizorul!) și jurnalistului Dan Giurea amândoi trecuți în altă dimensiune, dar și lui Traian Ulmeanu și Călin Vlasie, pe atunci directorul Editurii Paralela 45.

Armata a fost cu noi!

La lansarea cărții lui Viorel Pătrașcu, Armata a fost cu noi prin prezența și cuvintele a doi colonei “civilizați” (adică trecuți în rezervă, în civilie), George Ene și Firiță Carp. Regret că n-a fost și colonelul (R) Liviu Martin, foarte prezent la manifestările culturale interesante din oraș, dar am înțeles că avea o nuntă în familie, așadar un alt eveniment, la care nu putea lipsi. George Ene a vorbit despre atracția pe care o exercită tabletele lui Viorel Pătrașcu, despre subiectele care îl caută la cabinet redate cu expresivitate și precizie, despre atenția pe care doctorul o acordă mai ales vârstei a treia. Cu analiza de eminescolog George Ene a încadrat tabletele într-o specie de graniță între literatură și jurnalism. Poate că faptul că Viorel Pătrașcu este membru și al Uniunii Scriitorilor Români (USR) și al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România (UZPR), confirmă categorisirea lui George Ene. Firiță Carp consideră că scrierile lui Viorel Pătrașcu sunt înrudite cu acelea ale lui Cehov, cu marea literatură rusă, iar faptul că un scrie romane ne privează pe noi românii de posibile opere capitale. Ajuns cu povestea lansării în acest punct îmi amintesc că în urmă cu vreo două decenii când Editura Paralela 45 a lansat cartea cea mai cunoscută a doctorului Pătrașcu – Jurnalul de la Filipeni, editorul Călin Vlasie i-a adresat îndemnul prietenesc: “doctore, dacă vrei să intri în istoria literaturii mai lasă tabletele și treci la o etapă superioară, la romane…”

Doctorul Pătrașcu? Enervant, Îngrozitor, Supărător, Jenant, Diabolic!

Deconspirându-l, Da, sunt gata să declar sub jurământ și pe Biblie și pe Constituție, ba chiar și pe cartea Sfântă a lui Baha’U’llah că –rezumând– Viorel Pătrascu este un om Enervant, Îngrozitor, Supărător, Jenant, Diabolic! Detaliind, subliniez că este Enervant de Punctual, Îngrozitor de Săritor, Supărător de Prompt, Jenant de Organizat și Diabolic de Disciplinat. Iar ca să le pună capac la toate mai e și Dezarmant de Sincer și de Modest. Un piteștean get-beget, care deși are un nivel social ridicat nu și-a uitat prietenii din copilărie și colegii de la Zinca… Și nici pe colegii de jurnalism din ultimii ani pe care-i invită aproape săptămânal la o cafea + o ceva… Este un om cu un acut simț al datoriei și care n-a dat curs invitației poetului și editorului Călin Vlasie de a scrie romane pentru a intra în istoria literaturii, ambiția sa (foarte realistă, aș zice) fiind să-și slujească comunitatea, atât cât poate de bine, ca medic și jurnalist… Cam așa ar dori să fie perceput de contemporanii săi și –dacă se poate- și de urmașii acestora. Mai este și locuit de o neliniște organică, neliniște care-l mână (cam trimestrial!) să cunoască alte locuri, alte civilizații, alte obiceiuri, alți oameni… De aici și frecventele excursii peste hotare, excursii care se lasă cu câte o carte de note de călătorie și foarte frumoase fotografii (făcute tradițional, cu un aparat cu film…)…

Doctorul Pătrașcu vă păcălește, vă ademenește cu pastiluțe dulci-amare, da asta -dacă un cumva e o chestie de gust- e păcălelă de-a binelea. … Care Tablete dulci-amare? Hai, să fim serioși, mie mi se par amar-acrișoare uneori cu o creștere a intensității de amăreală… Cabinetul lui Viorel Pătrașcu funcționează ca un Casting de subiecte și personaje, casting limitat doar de regulile stabilite de Ministerul Sănătății. Ca o pasarelă pe care trec candidații la următoare pastilă, fiecare pacient interesant defilează cu stindardul propriului beteșug și –prin pixul doctorului- devine Personajul Principal (și unic!) al propriei tablete.

**

La 30 de ani de publicistică debutantul din 1994, încă timorat că îi cunoaște pe viu pe jurnaliștii pe care îi citea în presa locală, oameni dintr-un domeniu care i se părea cu totul aparte și despre care știa câte ceva doar din filme i-a și numit pe cei care i-a cunoscut, adică pe Sergiu I. Nicolaescu, Dan Giurea, Gheorghe Moraru, Mihai Golescu, Ion Nicula, Viorel Zorilă, Mara Hagiu, Gabriel Lixandru (care-i scriesăptămânal “spală-mă”!)… și a mai prins vremea dinaintea calculatoarelor când se scria ori cu pixul, ori la mașina de scris… Apoi a declarat  tranșant: “Pentru că redau discuțiile cu pacienții am fost întrebat cum procedez, dacă am vreun aparat de înregistrare… Nu, am doar o memorie foarte bună, imediat cum am timp notez conversația și observațiile și asta-i tot… Am încercat să respect jurământul făcut nu pe biblie (și nici pe constituție – n.a.) ci în fața propriei conștiințe, întotdeauna contează vocația și caracterul… mie nu mi-a fost frică că mă îmbolnăvesc de la pacienți de boli transmisibile, am vizitat leprozeria de la Tichilești (care există și acum)… Le mulțumesc pentru prezență colegilor medici de mai multe specialități care cu toții joacă în Superliga Medicinei…”

Am impresia că “doctorul de boli rușinoaseViorel Pătrașcu (ale cărui tratamente m-au lecuit de multe ori și care de multe ori m-a recomandat colegilor din Superliga Medicinei) și-a propus să joace pe două fronturi. Mai întâi vrea să-i însănătoșească fizic pe bolnavii (adevărați) de la cabinet și să contribuie -pe cât poate- la însănătoșirea sistemului social bolnav de-acum cronic de boli mai greu de tratat… Măcar prima parte îi iese, cum zicem noi, tinerii… 

… Și poate că n-am fost crezut chiar 100%, așa că aduc mărturie câteva din tabletele volumului la a cărui prezentare am participat. începând cu tableta care-i dă titlul Patimă şi motorină, pastilă în care e vorba de un țigănuș (că doar un puteam să-i zic rromișor), care să vedeți ce a făcut… Lectură amăruie și hazlie!

***

TABLETE DULCI-AMARE

Patimă şi motorină

Când i-a venit rândul, a intrat în cabinet un tânăr pirpiriu, purtând blugi flenduroși, o cămașă înflorată și un sacou cam larg, care stătea pe el ca pe gard. M-au frapat pielea cu tentă arămie, ochii negri și privirea expresivă, mustăcioara tunsă îngrijit, părul pieptănat pe spate și dat cu briantină, cum obișnuiau bărbații prin anii ’60. Singur și-a dezvăluit etnia. „Eu sunt țigan, că așa îmi place mie să spun, nu rom. Sunt din familie de gabori, de fel de prin Ardeal. Noi suntem altfel față de alți țigani, cum ar fi de mătase, sau ursari. Suntem credincioși, pașnici și cuminți, nu furăm, nu violăm, ne vedem fiecare de meseria care ne place. La noi, când îți zice tatăl tău ceva, nu poți s-o mai dai la întors. Ordinu’ se execută, nu se discută. Ca la armată! Am suferit un șoc foarte mare care mi-a dat peste cap sistemu’ nervos. Sunt pătimaș ca toți țiganii. Ați văzut filmu’ Șatra? Exact așa se întâmplă la noi mereu, că avem sânge foarte fierbinte. Eu am 21 de ani, iar iubita care m-a părăsit avea 15 ani. S-a dus după altu’, iar eu, de atâta durere sufletească, am vrut să mă omor. N-am avut curaju’ să-mi pun ștreangu’ pe gât și să mă agăț într-un pom. Am cumpărat o sticlă de Jac Daniel și am băut-o singur până m-am făcut praf. Aveam o siringă mare pregătită pe care, biat mangă, am umplut-o cu motorină. Dar n-am reușit să-mi înțep o vână de pe dosul mâinii. Așa că am apăsat pe piston până mi-a apărut o gâlmă cât o gogoașă. M-au dus ai mei la spital, unde mi s-a tăiat carnea ca să iasă motorina… Acuma mi-am găsit altă iubită și vreau să mă însor repede. Dacă îi dă tac-so zestre, dacă nu-i dă, nu contează!” (4 februarie 2020)

România, sub vremuri triste

Au trecut destule decenii de atunci, dar în memorie și pe retină păstrez o amintire dragă din copilărie. Eram un țânc frumușel și destupat la cap, în vârstă de trei-patru ani. Duminica după-amiaza, împreună cu părinții mei, tineri și îmbrăcați neașteptat de frumos pentru sărăcia de după război, ieșeam să ne plimbăm pe celebra Stradă Mare din Pitești, parcurgând de câteva ori distanța dintre Biserica „Sf. Gheorghe” și Teatrul Orășenesc. Lumea era civilizată, piteștenii se cunoșteau între ei, iar bărbații își ridicau ceremonios pălăriile când se salutau. Uneori, ai mei se opreau vreme de câteva minute să stea de vorbă cu alți familiști. Invariabil eram întrebat ce o să mă fac când voi fi mare. Fără să clipesc răspundeam țanțoș: „Doctor!”. Au urmat anii de liceu, n-am făcut nicio oră de meditație cu cineva, iar în 1964 am intrat prin concurs din prima încercare, devenind student medicinist și fericindu-i pe ai mei. Peste câțiva ani și sora mea a terminat Medicina. Din vremea adolescenței mele în Pitești, dar și din studenția de șase ani la București, unde am făcut practică în toate marile clinici universitare, îmi amintesc cum se comportau românii când intrau în orice unitate medicală: cu maximă decență, fără istericale și chef de ceartă, precum într-o biserică. După terminarea facultății am lucrat șapte ani în două dispensare comunale din Moldova și din Argeș (Buzoești, lângă Costești). Toți locuitorii, de la primar până la ultimul plugar, erau respectuoși. Pe atunci eram un doctor tânăr, aveam 24 de ani, iar în semn de prețuire mulți bătrâni încercau să-mi sărute mâna, ca la un preot… Filmul s-a rupt brusc în decembrie ’89. Scara valorilor s-a prăbușit, bunul simț și normalitatea cotidiană au dispărut, s-au înmulțit îngrozitor semidocții și interlopii. Românii au devenit din zi în zi mai egoiști, se urăsc între ei și sunt permanent cu capsa pusă. Mai ales în anii pandemiei, respectul pentru corpul medical românesc a scăzut spre cota de avarie. Deși acesta nu este o adunătură de ciubucari și de trecuți prin școli precum gâștele prin apă. De la ultimul dispensar rural, până la clinici de stat sau private se lucrează zi de zi sub presiune și te aștepți în orice clipă să fii jignit sau înjurat de mamă. (28 februarie 2023)

Vocaţia, caracterul şi jurământul

Fac parte din corpul medical românesc din toamna anului 1964 când mi-am citit numele pe lista celor admiși să devină studenți la Facultatea de Medicină Generală din București, într-o vreme când în ciclul primar, în licee și în facultăți se făcea școală temeinic. Iar concurența pentru a intra la Medicină, Arhitectură și Automatică era de șapte-zece inși pe loc. Acum, când teama de COVID-19 face ravagii la nivel mondial, am rememorat tot ce mi s-a întâmplat în acei ani, timp în care am fost student, iar mai apoi medic la dispensare rurale, clinici universitare sau policlinici din orașe. Și spun fără a brava: niciodată nu m-am temut că aș putea contacta de la pacienții mei gripă sau oreion, hepatită sau tuberculoză, lepră, râie sau orice altă boală transmisibilă. Mereu mi-am asumat inerentele riscuri și de fiecare dată menirea mea ca medic. Așa face majoritatea corpului medical românesc. Iar asta se întâmplă nu pentru că absolventul celor șase ani de studiu la Medicină depune la final un jurământ. Să fim totuși serioși! El nu are atunci în față nici Biblia, nici un reprezentant al clerului. Totul depinde de vocație și caracter! Restul sunt povești pentru imagine. Altfel, sunt un pătimaș cititor de presă. Nu pe net, ci cu ziarele în față la prima oră a dimineții. Cotidianul Național pe care-l cumpăr zilnic are un excepțional editorialist de prima pagină: Răzvan Ioan Boanchiș. Recunoscut și de Radu Banciu care rarisim laudă pe cineva. Săptămâna trecută a publicat editorialul cu titlul „Scrisoare către medici”. Reproduc, pentru că merită, câteva fraze, mulțumindu-i cu gratitudine în numele tuturor confraților din țară: „Dragii noștri medici, ne cerem iertare pentru că ne-am bucurat când vă vedeam în cătușe… Ne cerem iertare pentru că am fost egoiști spunând că am luat bacterii din spitale, dar nu ne-am gândit și la voi, care sunteți cei mai primejduiți. Voi stați în gardă 24 de ore și nu aveți unde să faceți un duș… Ne cerem iertare pentru că v-am înjurat și uneori v-am bătut, pe holurile spitalelor și chiar în sălile de operație… Ne cerem iertare fiindcă n-am înțeles că medicii sunt ceasornicarii și lutierii lui Dumnezeu!” P.S. Acum, în plină pandemie de COVID-19, am aflat că la un spital unde sunt internați astfel de pacienți, medicii au fost scuipați. Fascinanta Românie nu se dezminte. (24 martie 2020)

Nebunia tatuajelor

Eram student în anul VI, la finalul stagiului de Medicină Legală de la Institutul „Mina Minovici” din București. Fusese un calvar, fiind nevoiți, împreună cu ceilalți colegi de grupă, să asistăm, timp de câteva săptămâni, la zeci de necropsii. Mirosul de formol ne intrase până în ultimele alveole pulmonare. Eram șase băieți și șase fete, iar asistentul universitar ce ne păstorea ne promisese că, în ultima zi, o să ne conducă să vizităm muzeul institutului. Noi, băieții, eram apatici, dar fetele tot șușoteau între ele și l-am auzit pe asistent: „Gata, imediat în primul dulap o să vedeți borcanul cu penisul tatuat al celebrului Terente!”. În borcanul cu pricina, înalt de vreo 20 de centimetri și plin cu formol, era conservat, de câteva decenii, megapenisul acestui lipovean brăilean, mort în 1927. O namilă primitivă, înaltă de doi metri, care-și tatuase cu litere scălâmbe pe penis: „Fut tare și apăsat”. Dermatolog fiind, de-a lungul anilor – spre a le examina pielea – am rugat să se dezbrace la cabinet zeci de mii de pacienți. Având mereu cu mine aparatul de fotografiat, am o mare colecție de imagini cu boli rare, tumori și tatuaje pe care le prezint studenților mediciniști ce fac practică în clinica noastră. Dacă în urmă cu vreo două decenii, majoritatea celor tatuați erau bărbați cam încuiați la cap, neșcoliți sau foști pușcăriași, acum nebunia asta, la care recurg și femeile, s-a internaționalizat, a devenit o modă și este un fel de bravură să-ți exhibi desene mono sau policolore, grotești sau de prost-gust. În 18 decembrie 2022, la Doha, când s-a jucat finala Campionatului Mondial între Franța și Argentina, doar jucătorii din rasa neagră nu erau tatuați (pentru că nu le permitea culoarea pielii). Restul, parcă erau primitivi din jungla Amazonului.

P.S. Desigur, gusturile nu se discută. Totuși, ce rost au tatuajele spăimoase sau de gust îndoielnic precum cele care ilustrează volumul? (7 februarie 2023)

E plină ţara de părerologi!

Pandemia care în 2020 a pus la podea sistemele de sănătate din majoritatea țărilor de pe toate continentele ne-a arătat nouă, românilor, urmașii dacilor, cine suntem, încotro ne îndreptăm, cât suntem de suciți, de conservatori, de speriați de bombe mediatice și de creduli, care gândesc precum strămoșii din Evul Mediu. Nu trebuie să ai un coeficient de inteligență comparabil cu cel al geniilor pentru a înțelege și a nu contesta ce spun medicii virusologi și epidemiologi. Despre proveniența virusului SARS-COV-2 și despre riscurile presupuse de vaccinarea acceptată la nivel mondial ca singură șansă de a scăpa de această teribilă suferință, părerile unor avocați guralivi, oftalmologi, politicieni, părerologi, numerologi, preoți și vedete expirate din showbiz sunt pistoale cu apă. Ar trebui să își vadă fiecare de meseria și de viața lui într-o perioadă atât de critică pentru supraviețuirea pe o planetă din ce în ce mai încercată. Să facă tot ce-l duce mintea, să refuze vaccinarea, dar să nu mai apară în presă și pe la televiziuni profilate să întrețină zâzania spre a difuza mesaje de două parale. În lumea medicilor adevărați, indiferent de specialitatea lor, se știe că nu există boli, ci bolnavi. Fiecare om este un unicat ce poate face aceeași suferință trupească sau psihică în mii de feluri. Apoi, nu există un medicament administrat oral sau injectabil care să nu poată da reacții adverse banale sau foarte grave. Tratamentele nu ți le impune nimeni cu forța, iar dacă vrei să trăiești, ți le asumi. Când propriul tău organism nu acceptă un medicament pe care îl iau fără probleme milioane de alți bolnavi, nu declanșezi furtuni în pahare cu apă reclamându-l pe medic de malpraxis, cerând daune sau acuzând că de vină sunt Soros, masonii, Bill Gates sau oculta mondială. Acum câteva zile, când l-am întrebat pe un septuagenar dacă va accepta să fie vaccinat, mi-a răspuns: „Nu, că mi-e frică să bag otravă în mine! Eu, pentru Covrigul ăsta, mă vaccinez cu pălincă de 50 de grade. Dacă vreți, vă aduc și dumneavoastră o sticlă”. P.S. M-am vaccinat în 7 și 28 ianuarie. Antivacciniștilor care m-au întrebat de ce am făcut-o le-am răspuns răspicat: pentru că am încredere în Mossad, celebrul serviciu secret israelian. Fără acordul tacit al acestuia, evreii nu s-ar fi bulucit să se vaccineze cu milioanele în câteva zile. Apoi au un excepțional sistem național de sănătate și mulți cercetători de Premiu Nobel. (2 februarie 2021)

Expertiză versus tupeu

De când COVID-19 a năvălit în viețile pământenilor, românii de la sate și de la orașe nu mai știu pe cine să asculte. Pe avizații virusologi Rafila și Cercel, pe oculista mereu supărată și încrâncenată Monica Pop, pe avocata Șoșoacă, pe Olivia Steer și aprigul Lazarus, pe Dan Bittman, cel cu „Ți-am dat un inel”, pe Bahmuțeanca, fosta de trei-patru ori nevasta lui Prigoană, sau pe Garcea? Și pentru că suntem un neam de Gică Contra, pentru că ne pricepem pe bâjbâite la toate, iar unele televiziuni și părerologii care lansează în mediile de socializare orice aberații derutează lumea, dacă nu se vor vaccina în număr cât mai mare, românii nu pot scăpa de valurile 5, 6, 7 ale acestei pandemii. Iată cuvânt cu cuvânt ce mi-au răspuns în ultimele zile la cabinet bolnavii pe care i-am întrebat dacă sunt vaccinați. * „Deocamdată nu! Am văzut că-ți bagă acu’ ăla prea brusc!” * „Păi, mie îmi curge sânge din nas când mă lovesc.” * „Mi-e frică să nu-mi bage o chestie cu care te urmărește ăștia toată viața!” * „Nuuuu! Poate mai spre primăvară.” * „Nu e obligator. Face fiecare ce vrea. Am văzut că se îmbolnăvesc și cei vaccinați.” * „Nu mă vaccinez pentru că nici șefii mei nu s-au înțepat. Unde lucrez? La uzina de la Mioveni.” * „Nici să n-aud! De ce? Domnule, eu am 87 de ani și mai e puțin până când plec sub brazii de la cimitir. Ce rost ar mai avea? Vreau să mor de moartea mea.” * „Ce, sunt nebun la cap? Adică să-mi bag de bunăvoie otrava aia în sânge?” * „Să mă vaccinez? Taman acu’? Păi, oricum mai e puțin și eu plec la răposatu’ meu.” Doamne, dă-le românilor discernământul de a separa grâul de neghină și competența de tupeul nemărginit al pretinșilor atotștiutori! P.S. Declarație recentă a prof. dr. Șerban Bubenek, președintele Societății Naționale de ATI: „Dezinformarea legată de pandemie și de vaccinare este principala cauză a situației în care ne aflăm.” (5 octombrie 2021)

Pandemia şi modelul portughez

În timp ce în majoritatea țărilor europene rata de vaccinare anti COVID-19 se apropie sau a trecut de 85%, românii, căpoși, ignoranți și creduli, își dau cu stângul în dreptul, îi ascultă pe falșii specialiști și mor pe capete de au ajuns cimitirele neîncăpătoare. Și-au făcut mendrele tot soiul de „patrioți”, într-o situație gravă de siguranță națională în care Consiliul Suprem de Apărare a Țării ar fi fost cel mai indicat să stopeze nebunia și să limiteze numărul deceselor. Probabil că puțini dintre cei care citesc aceste rânduri știu cine este Henrique Gouveia e Melo. Ca să nu mai căutați pe net, iată răspunsul: este un viceamiral care a coordonat cu un succes răsunător campania de vaccinare din Portugalia și a salvat de la moarte mii dintre conaționalii săi. Acest om providențial, ajutat de stabilitatea politică din țară, dar și de faptul că nicio televiziune particulară nu a difuzat mesaje de la antivacciniști, știri false și bazaconii precum că, vaccinându-te, îți vor crește solzi pe corp, femeile vor deveni infertile, iar în viitorul apropiat vei dobândi inevitabil un cancer, a dat un interviu pentru un site de știri din România. Le-a spus portughezilor că țara lor este în război cu un virus devastator. „În război sunt două tabere: cea a aliaților și cea a inamicului… Am spus clar publicului că va trebui să facă o alegere: sunteți de partea virusului, îl ajutați să rămână în comunitate, sau sunteți cu noi, cei ce încearcă să lupte cu virusul? Am explicat cât de important este ca oamenii să fie raționali și să nu creadă în idei nebunești, în informații aiuritoare, cum sunt temerile de Ev Mediu sau mentalitățile de tip medieval. Au fost doctori care au indus în eroare oameni cu informații false, dar organizațiile profesionale ale medicilor au deschis un fel de proces împotriva lor. Pentru că era împotriva eticii medicale să răspândească informații care nu sunt adevărate.” (16 noiembrie 2021)

Din 12 octombrie 2023,

Constantin NEDEA este cetățean de onoare al orașului Costești

*Cristian Sabău

Profesorul universitar dr. Constantin NEDEA (“profesor de studenți”, cum spunea un prieten) a fost în centrul unei ceremonii care s-a desfășurat la Liceul Teoretic Costești, joi 12 octombrie 2023 pe la orele amiezii. Pentru meritele sale demonstrate în domeniul învățământului superior din România, Algeria și Canada, dar și pentru importantele realizări din domeniul cercetării i-a fost decernat titlul de cetățean de onoare al orașului Costești. Diploma de cetățean de onoare i-a fost înmânată de către primarul Ion Baicea care a și ținut un scurt laudatio motivând opțiunea pentru acordarea acestui onorant titlu. Ceremonia înmânării diplomei de cetățean de onoare a fost organizată impecabil de corpul profesoral prezent în număr mare și de directoarea liceului, profesoara Liana-Claudia Constantinescu, musceleancă din Boteni, un produs al școlii argeșene de toate gradele. Și în afara elevilor de clasa a XII-a, la eveniment au fost prezenți profesori de azi, profesori de ieri, foști directori…

Profesorul româno-canadian Constantin Nedea (care susține că are în România o rădăcină pivotantă iar în Canada doar o rădăcină firoasă) s-a născut ȋn comuna Buzoeşti şi în anul 1963 a absolvit Liceul din Costeşti (fără să fi avut vreo absență!). A absolvit liceul nu numai ca şef de promoţie, dar și ca adevărat campion al rezolvării problemelor dificile din Gazeta Matematică. Ulterior, absolvent (printre primii!) al Facultății de Chimie din cadrul Universitatea Bucureşti, Constantin Nedea a avut de înfruntat un handicap major: pentru că nu avea buletin de București (vă amintiți filmul?) cu mare greutate a ajuns cadru didactic la Universitate. Deși chimist prin formație, dată fiind apetența sa pentru matematică a reușit să algebrizeze formulele chimice, altfel spus să utilizeze formalismul matematic în chimie. A publicat în 1972 la Editura Didactică o lucrare cu un subiect nou pe atunci: “Metale tranziționale” (așa, ca să se vadă că există tranziție și în alte domenii un numai în societate…). Ca urmare a faptului că activitatea sa a fost remarcată, în cadrul unor schimburi internaționale a fost trimis să pregătească studenți în străinătate și a parcurs treptele didactice universitare de la asistent și șef de lucrări până la profesor universitar. De-a lungul timpului a primit mai multe invitații de a rămâne peste hotare, dar și-a amintit mereu cuvintele socrului său -fost deţinut politic-: “Să nu vă muşte şarpele! Guvernele vin şi pleacă, țara rămâne!”. Și a rămas până azi: până-n decembrie 1989 – tot mai izolată, după 89 – tot mai jefuită de o nouă monstruoasă coaliție aceea dintre politicienii corupți și întreprinzătorii profitori (din țară și de afară)…

Intrând în conflict cu sistemul universitar clientelar (dar parcă mai puțin atunci, decât acum), profesorul Nedea a decis că e momentul să-și continue cariera universitară în Lumea Nouă, mai precis la Montreal în Canada. Îmbinând cariera universitară cu cercetarea dar și cu industria chimică profesorul Nedea a înființat o firmă „ChemPlan Consulting Inc.”, cu activitate atât în Canada cât și în România. Dintre produsele sale de succes am reținut un supliment alimentar pe bază de ulei de grăsime de emu (emu fiind o pasăre care trăiește în Australia, din aceeași familie cu struțul), ulei bogat în acizi grași nesaturați Omega3, Omega6 si Omega9, care are o puternică actiune antibacteriană si antiinflamatoare. O adevărată minune medicală, o resursă echivalentă cu aspirina în anii 1900, acest ulei contribuie în mod substanțial la reducerea colesterolului din sânge și la vindecarea unor boli de piele: psoriazisul, eczemele, rozaceele și acneele, sau diverse tipuri de arsuri.

Cum subliniam, personajul principal al zilei de 12 octombrie la Costești a fost Constantin Nedea dar să n-o uităm pe distinsa doamnă Elena Maria Nedea soția proaspătului cetățean de onoare de la Costești, tot cercetătoare în domeniul chimiei farmaceutice cu focusare pe taxane bioactive (sau -mai pe înțelesul nostru al celor care au cam rupt-o cu chimia de ceva vreme-) niște substanțe folosite în chimioterapie mai ales în tratamentul cancerului mamar (așa susține Google!). E adevărat că, fiind numai musceleancă (și nu costeșteancă), n-a primit un titlu, dar a primit un splendid buchet de flori!

În cuvântul de mulțumire Constantin Nedea a subliniat că dacă a avut succes oriunde în lumea asta a fost datorită educației primite iar nivelul educației, calitatea învățământului, și calificarea profesorilor pe care i-a avut s-au ridicat la nivelul standardelor internaționale cele mai pretențioase. Și asta, nu numai în domeniul chimiei aplicate… Pornind de la această observație, profesorul Nedea le-a spus tinerilor prezenți la eveniment: “Nu există nimic mai scump în viața decât educația… Investiți în educație și șansele dumneavoastră în viață cresc.”

Pentru a trece de la vorbe la fapte (ceea ce mai rar se întâmplă pe plaiuri mioritice!) profesorul Nedea și-a propus o acțiune punctuală cu eficiență palpabilă: a instituit Bursa Constantin Nedea care anual va fi o recompensă pentru rezultate foarte bune la învățătură și o șansă oferită absolvenților cu merite deosebite.

În sensul celor arătate, în cadrul aceleași ceremonii destinse, prietenoase (cu adevărat “ceremonioase” în sens oficial au fost doar eșarfa primarului Ion Baicea, costumul profesorului Nedea și vestimentația doamnelor profesoare prezente la eveniment), șefa promoției clasei a XII-a Andreea Mihaela Popescu – de la Liceul Teoretic Costesti care a primit premiul de excelenţă Constantin Nedea (pentru anul 2023), ȋn valoare de 1000 de dolari canadieni. Am înțeles că este o elevă excepțională (poate-l va depăși pe profesorul Nedea, dă Doamne, e nevoie de tineri valoroși), dar dacă ar fi numai pe sfert de excepțională la învățătură pe cât e de frumoasă și delicată deja ar fi de ajuns cu asupra de măsură. Pentru a ajuta procesul de învățământ, profesorul Nedea intenționează ca prin firma sa să sponsorizeze laboratorul de chimie al liceului pentru achiziționarea de aparatură specifică lucrărilor practice din programa școlară. Un laborator școlar bine dotat, care, din câte am aflat de la primarul Ion Baicea și de la directoarea Liana-Claudia Constantinescu e foarte posibil ca pe viitor să poarte numele Constantin Nedea

Prin bunăvoința directoarei, am vizitat liceul costeștean și am fost plăcut impresionat de faptul că liceul are internat și cantină oferindu-se astfel o șansă în plus copiilor din mediul rural care n-au posibilitatea să facă zilnic naveta din zone greu accesibile. Mare păcat că alte licee au renunțat la aceste facilități, transportul tuturor elevilor cu microbuzele este doar o poveste…

Rezumând, am făcut cunoștință cu un oraș curat, cu oameni binevoitori, cu un liceu decis să-și pregătească tinerii cât mai bine pentru viața în societatea care (nu întotdeauna) îi așteaptă cu brațele larg deschise… Felicitări (încă) noului cetățean de onoare, felicitări organizatorilor evenimentului, iar eu aștept invitația pentru decernarea Bursei Constantin Nedea pentru anul 2024!