La DAVILA

Și cool, și frumoasă, și întoarsă-acasă

*Cristian Sabău

Următoarea revoluție va fi feministă sau nu va fi deloc zice un slogan cert feminist și posibil revoluționar. Poate că în chiar acest context teatrul DAVILA le propune spectatorilor săi un 2025 cu accent pe dramaturgia feminină românească de actualitate. Așadar la Teatrul „Alexandru Davila” anul 2025 este ANUL DRAMATURGIEI FEMININE ROMÂNEȘTI CONTEMPORANE. Iar acel invincibile argumentum care justifică alegerea (bine-venită, zic) este că „Într-un peisaj cultural dominat istoric de dramaturgi bărbați, această inițiativă reflectă un angajament ferm pentru diversitate și egalitate. Prin montarea pieselor scrise de femei, noi subliniem importanța abordărilor variate în artele spectacolului și încurajăm tinerele scriitoare să se afirme. Autoarele contemporane tratează frecvent teme precum identitatea, trauma, violența domestică, migrația, criza familială sau marginalizarea socială. Aceste subiecte, profund relevante pentru publicul de azi, îmbogățesc paleta tematică a teatrului și oferă oportunitatea de a descoperi perspective noi asupra vieții. Astfel de producții nu doar stimulează dialogul social, ci și joacă un rol esențial în educarea spectatorilor. Proiectele inovatoare bazate pe dramaturgia feminină au potențialul de a atrage un public mai tânăr și mai divers, sensibil la temele contemporane și la noile forme de expresie artistică. În acest context, vom dezvolta 8 producții care vor fi prezentate pe cele două scene, Sala Mare și Sala Studio „Liviu Ciulei”. Un număr de artiști consacrați, dramaturge, regizori, scenografi și actori se vor implica în acest proces creativ. ”

O inițiativă care merită să fie salutată și aplaudată (c-așa-i la teatru!) cu atât mai mult cu cât a început foarte bine, primele 3 spectacole din cele 8 anunțate au fost bine primite de publicul care s-a amuzat (sau a „compătimit împreună” cu actorii) de cele văzut pe scenă

Din aceste prime 3 spectacole (cum ziceam – bine primite!) ne vom opri acum la cel care a deschis balul, adică FRUMOASĂ ȘI COOL de Alexandra ARES, coproducție cu Teatrul Național „Satiricus I.L. Caragiale” din Chișinău, regia Alexandru GRECU. Premierele au fost în 13.02.2025 la Chișinău și 23.02.2025 la Pitești.

Să facem cunoștință cu ALEXANDRA ARES

Să facem, dară, cunoștință, dar mai pe scurt, dat fiind că activitatea sa de vreo trei decenii a produs efecte culturale (palpabile!) mai mult decât notabile, chiar remarcabile… Iar efectele pe care le-am cunoscut prin contact direct, adică romanul My life on Craigslist (mulțumesc Alexandra, n-aveam habar că există o astfel de listă!) și piesa FRUMOASĂ ȘI COOL, chiar lăudabile!

Despre Alexandra Ares (n. Grigorescu) știam doar că este fiica dramaturgului, criticului, jurnalistului și (în vremuri de demult) omului politic Dinu Grigorescu. Mai știam că este cronicar de teatru, un cronicar exigent dar nu de-a binelea distrugător, așa cum se cam poartă de o vreme pe meleaguri dâmbovițene. Deși în cronicile de teatru etalează o știință a scrierii cu evidente posibilități de exprimare epică, nu o cunoșteam în ipostaza de romancieră, nu știam că are apariții notabile în engleză (sau americană?) și română. Mai știam că este co-făcătoare de revistă culturală –Rinocerul– o revistă de ridicat nivel, centrată pe fenomenul teatral. Ei bine, am constatat că știam cam puțin, situația este mult mai complexă. Alexandra Ares este o scriitoare Poliedrică – este romancieră, dramaturg, scenarist, critic de teatru și producător TV româno-american. S-a născut la București, unde a făcut studii de teatrologie (de la licență la doctorat) la UNATC, iar în ultima decadă a mileniului II a debutat ca jurnalist cultural la TVR (cu emnătura Alexandra Grigorescu). A trecut „apa cea mare” în 1998 și s-a stabilit vreo două decenii la New York, oraș care a preluat funcția de pol de atracție pe care o exercita -acum o jumătate de veac- Parisul. Și-a început cariera ca realizator de emisiuni de televiziune la TVR în anii 1990 și după ce s-a mutat în SUA, a adoptat pseudonimul Alexandra Ares și a început să scrie în limba engleză (din 2005) romane și piese de teatru, scrierile sale bucurându-se de succes de critică și de public. Este –în mod cert- o autoare bilingvă, membră al Pen Center USA și a Uniunii Scriitorilor din România (USR), fondatoare a magazinului literar Manhattan Chronicles și vice-președintă a Fundației Spirit Românesc care editează revista lunară Rinocerul și coordonează editura Ghepardul.

Dar Alexandra Ares este (și) o (fostă) emigrantă care s-a întors cu un bagaj de experiențe și cu cetățenie yankee (dacă așa ceva mai e de fală în ziua de azi). Desigur, experiențele i-au fost servite de diversitatea simțită prin contact direct și de evidenta alteritate la centr-europeism-ul cu care ne mândrim p’acilica…. Despre personalitatea complexă a Alexandrei Ares putem să dăm crezare aprecierii unui adevărat om de teatru (inclusiv de teatru liric de nivel mondial) – Andrei Șerban. Regizorul arăta că piesele Alexandrei Ares „… conțin întrebările, fanteziile și angoasele existențiale ale primei generații feminine libere de comunism și aruncate în lumea dezlănțuită…”. Curat dezlănțuită maestre, am putea zice…

Din opera literară publicată în România, (proză și critică): Exilată în trecut, (Cartea Românească, 2005), Visătoarele (Polirom, 2008), Viața mea pe net (Polirom, 2012), Paradisul perfecționat (Liternet, 2021), O bunică de milioane – Comedie în două acte, scrisă la 4 mâini cu Dinu Grigorescu (Ghepardul, 2018), Magazinul de bărbați – Piese scurte (Ghepardul, 2012), Waking Beauty/Frumoasa adormită și trezită (Ghepardul, ediție bilingvă, 2005), Sam Shepard, Rebelul rigorii mortale, (Aldine, 2005 – ed. I, Tracus Arte, 2018 – ed. II). Opera sa a fost apreciată, nominalizată la premii importante și premiată, cel mai recent premiu fiind Premiul Ion Luca Caragiale acordat de Academia Română pentru piesa „Undeva, Cândva sau Youthtopia” (2024).

Alexandra Ares cultivă un soi de umor delicat și ștrengăresc, un umor tonic care generează zâmbete și hohote de râs(chiar și titlurile sunt simpatice, ex: Eurostroika, The Iron-y courtain), nimic în comun cu așa-zisul umor de azi, un tip de umor scrâșnit extrem de critic (reprobator, veștejitor), care smulge mai mult rânjete decât zâmbete. Au fost voci critice care au considerat că My life on Craigslist s-ar putea înscrie în trendul “blog book”, fiind un roman simpatic la care se râde mult și care seamănă cu “Jurnalul lui Bridget Jones”, … Nuuu! E mult mai mult decât atât! Alexandra Ares are un umor fin, grațios, e mai degrabă o scriitoare din stirpea talentatului Ring Lardner. O scriitoare care a început să scrie luând drept macro-erou New York-ul – acel nou Paradis up-datat și perfecţionat. Am putea chiar să spunem că este autarea unui ciclu (sub)intitulat Pentru New York cu dragoste si abjecție, asta ca să-l aducem printre noi pe J.D. Salinger cu a sa Esme…

Cât despre numele de zeul grec al războiului – Ares, credeam că este doar un nom-de-plume (pen name, ca să înțeleagă și generațiile mai noi), dar mai scormonind prin NET am aflat că acest nume l-a dobândit cu concursul vreunui oficiu al stării civile din SUA. Explicația e mult mai simplă, Alexandra Grigorescu a fost căsătorită cu John Ares, prezentatorul unei emisiuni de muzică alternativă din Manhattan.

„Alexandra Ares este o scriitoare din noul val al secolului 21 cu trei identități, românești, americane și globale… ”, o scriitoare care „concepe structuri conflictuale… cu undă poetică,… deschisă în cuprinderea tuturor contrariilor ce pecetluiesc contemporaneitatea”, iar „complexitatea viziunii sale țintește întotdeauna o esențialitate uitată” scria regizorul Alexa Visarion. Și chiar avea dreptate!

La premiera piteșteană din 23 februarie 2025 întâlnindu-l în public pe maestrul Dinu Grigorescu, tatăl autoarei piesei, mi-am amintit o anecdotă adevărată! (așa ne asigura textul…). Se întâmpla la Paris în 1852, la teatrul Marigny, la premiera piesei „Doamna cu camelii” de Alexandre Dumas-fiul, într-una din loji aflându-se și Dumas-tatăl, adică tatăl autorului. Într-un antract, un prieten intră în loja lui Dumas tatăl și-i spune: „foarte bună piesa fiului dvs. dar cred vă revine și dvs un oarecare merit, nu?”. Dumas-tatăl răspunde „cum un oarecare merit? Eu am meritul cel mai mare! Eu sunt autorul autorului!”

Mi se pare mie sau există ceva treceri evidente de ADN dramaturgic între generații // de la tată la fiică Dinu/Alexandra GRIGORESCU? Cred că genele, ADN-urile, așchiile sărite din trunchi și alte asemenea concepte certifică –fără vreo umbră de îndoială- o filiație clară. Acum, că tânară generație pare mai chemată și mai aplicată, asta-i altă treabă, ține de contextul social și de climatul cultural (atenție, cine se supără –precum în poveste- se alege și cu nasul scurtat)

„Frumoasă și cool”

Avem parte de seturi de pattern-uri, de tipare ca să le zic pe neaoșește, pentru că de la colegul (ceva mai în vârstă) Eschil așa ne-a fost lăsat/dat. Un pic de standardizare, nu strică, mai stăvilește haosul ăsta creat de individualități care de care mai individualizate de individualismul accentuat (spre exacerbat), acționând haotic în această lume nebună, nebună, -de-a dreptul ne-bună- din care cu mândrie proletară sau corporatistă facem parte. Că de ceva vreme (măsurabilă în milenii) lumea-i veselă și tristă cum bine observa un poet care iubea conservatorismul o demonstrează textul revizitat al piesei Frumoasa adormită și trezită (care a început prin a fi roman), montată în 2019 la Teatrul Național Radiofonic (și nominalizată la premiile UNITER). N-am citit varianta inițială dar din revizitarea solicitată de exigențele imaginate pentru spectacol de regizorul Sandu Grecu – „După 20 de ani” (vorba unui alt coleg cu sediul undeva pe Sena) a rezultat un text bun de adus pe scenă. Un text care fără să aibă tensiuni și ciocniri de interese foarte violente între personaje, curge lin și logic, etapizat în funcție de vârsta, aspirațiile, îndeletnicirile și Ondei, axul în jurul căruia gravitează personajele masculine total secundarizate (să mai contribuim cu un barbarism la îmbogățirea limbii române!) de consistența personajului feminin central.

Poate că această „Frumoasă și cool” piesă de teatru reflexivă și aparent veselă pe un fond mai puțin vesel, rescrisă la solicitarea regizorului Sandu Grecu a fost actul literar prin care autoarea s-a rupt de Exilul din trecut, un exil care deși s-a sfârșit demult pare să fi lăsat urme adânci nu doar în opera ci și în sufletul Alexandrei Ares. Oare de ce cred că ar fi de preferat saltul de la Visătoare cum a fost (și poate o mai fi) la etapa care să poată fi definită de Memorialul Plăcerii?

„Frumoasă și Cool” este o poveste; o poveste despre dorințe, iubire, compromis, despre mrejele și capcanele pe care le pune viața și societatea; o poveste în care în lipsa covorului roșu care nu e întins conform năzuințelor poți fi lesne păcălit și transportat (sau chiar teleportat) cu diverse preșuri, în diverse situații mai puțin dorite…

Ca și alte tinere Onda a trăit marea iluzie a acelui mult lăudat American Dream, și poate și a refrenului anilor 90 „Go West ”, numai că realitatea de la firul ierbii e puțin diferită de cea din reclame cosmetizată și frumos ambalată și livrată pieței mondial(izat)e de uzina de vise de la Hollywood. Se pare că în Marele Fruct Oprit (nu prin lege, ci prin înalta poruncă divină) nu poți rămâne, „Bright, Clean and Pure” (cum zice undeva autoarea) dacă vrei să „progresezi” în societatea zilelor noastre.

Oportunitățile dau năvală, New York-ul este plin de oportunități și de propuneri pe care n-ai cum să le refuzi. Poți să încerci, dar cu reușitul e mai greu; mai faci o eschivă, mai două dar nu le poți eschiva pe toate, te lași atras (sau târât) de vorbe mieroase, de priviri languroase, comporatamente macho -masculine (spre pur machiste), de promisiuni înșelătoare… și uite-așa te pomenești într-o relație tentantă, ademenitoare, promițătoare dar care ascunde un potențial toxic ridicat. Și toxicitatea, în timp, iese la suprafață și efectele sale se văd, se resimt…

Newyorkezi din Pitești și Chișinău

Luana Lute (oare nașii Luanei au văzut-o pe Raquel Welch în Loana?) este la primul rol principal pe scena de la Davila și o prezintă pe Onda (un nume care nu știu dacă figura în setul de nume de botez acceptat în RSR la data nașterii și botezului, că și numele de botez erau standardizate pe-atunci) un personaj feminin complex, sensibil, în etape diferite ale vieții trăite cu parteneri diferiți. Onda este când optimistă, când tristă, când -în final- resemnată cu eșecul experimentării visului american. O fată delicată, cu iluzii, dorințe destul de vagi, confruntată cu ciocnirea de contingent, docilă sau revoltată, o fată care experimentează pe propria piele ceva neașteptat – duritatea existenței. În societatea în care activitatea de bază este make money, Onda deja matură susține că se privilegiază numărul, că judecățile se fac doar pe bază de numere, -de exemplu- dacă ai un număr suficient (sau, preferabil – important) de parteneri sexuali combați cu succes plictiseala, rutina, monotonia…și îți poți dobândi unicitatea. Interesant, păi nu? Hollywood-ul și uzina sa de vise are o contribuție în happy-end-urile (aproape) ritualice ale celor mai multe din poveștile de pe ecran, mai greu de regăsit pe teren… Așa cum bine ne (în)cânta Amanda Lear acum vreo jumătate de veac “Hollywood is just a dream/ when you are seventeen…”

Poate vrei confort, o casă spațioasă, o vilă, un penthouse, un automobil Mercedes (sau două), vrei să te îmbraci la marile case de modă, vrei să mergi la evenimente (culturale) foarte scumpe? Ei bine, când ai 17 ani poți să visezi să ai toate acestea și dacă mai ești frumoasă și lipsită de prejudecăți (sau asta o fi o expresie eufemistică pentru un grad avansat de lejeritate morală?) ai șanse mari să-ți atingi dezideratele… Complexul fizic Frumusețe&Tinerețe este o cheie care poate oferi multe perspective, poate fi un avantaj decisiv în competiția pentru o existență cât mai confortabilă. Și dacă nu-ți iese din prima, insistă pe principiul lozului “mai trage o dată”… Totul e să-ți joci bine cărțile pe care destinul ți le-a pus în mână, fiindcă după acel end game vine nota de plată, “cash sau card”, vorba oricărei chelnerițe (să rămânem în gen!) de azi. Și mai trebuie doar să nu faci ce a făcut Ulise! Adică trebuie să te lași dusă de val și –în niciun caz!- să nu le reziști sirenelor de la Pet Shop Boys care în anii 90 cântau atât de ademenitor: Go West! Go West! Go West!

(Go West life is peaceful there/ Go West in the open air/ Go West where the skies are blue/
Go West this is what we’re gonna do…
Go West there where the air is free/ Go West we’ll be what we want to be/ Go West now if we make a stand/ Go West we’ll find our promised land…

Go West we will love the beach/ Go West we will learn and teach/ Go West change our pace of life/ Go West we will work and strive…)

Onda pare că înoată (uneori chiar contra curentului) în acest fluviu vast care este viața, fluviu care mai ascunde cataracte și bulboane. S-ar părea că inocența fetiței Onda este un teren de întrecere între Făt-Frumos cel visat şi enervantul Zmeu al Zmeilor. Un teren (minat de intenții amestecate) de întrecere între Făt-Frumos cel visat și (supra?)dotat cu toate virtuțile şi enervantul Zmeu al Zmeilor, un asocial antipatizat de (aproape) tot poporul, dar cu priză la fetele neexperimentate, inocente. Competiția ascuțită dintre Făt-Frumos și Zmeul Zmeilor nu are un rezultat definitiv, pare mai degrabă un conflict (semi)înghețat de genul celor care se poartă în lumea de azi. Făt-Frumos pare –tehnic vorbind- cam pămpălău (crede Onda-fetiță), semn că fetelor foarte tinere le plac mai mult acei bad guys, poate fiindcă or fi mai pricepuți într-ale artei seducerii și (poate și) mai ortomani (își fac veacul la sală, nu ca proștii de loseri, la bibliotecă)…

Tinerețea este ca o autostradă cu multe racorduri și variante, orice punct de bifurcare, poate fi un noroc sau… dimpotrivă. Dar în niciun caz nu cred –cum susține un dicton- că doar utilizând bunele baniere și arborând un zâmbet larg poți obține tot ce vrei. Întotdeauna trebui să mai adaugi ceva implicare… fizică. Inocența fetiței Onda se pierde, sau se oferă la schimb cu experiența, e greu de făcut o balanță contabilicească pentru a ne lămuri dacă la sfârșit bilanțul e pozitiv sau… invers.

Luana Lute reușește un adevărat tur de forță trecând prin toate aceste stări cu tonuri și sub-tonuri, fiind convingătoare în toate momentele, în orice ipostază. Reușește să fie convingătoare, nuanțată, după împrejurări, ezitantă sau decisă. Poate ceva mai puțin în secvența palmei servite unuia care chiar o merita, care palmă putea să fie un pic mai răsunătoare. Un pic de violență de gen folosită cu scopuri artistic-terapeutice nu e neapărat condamnabilă, cred.

Romantically speaking, mi s-a părut (poate) că sesizez o nuanță (constantă) de bitter în poveștile Alexandrei Ares, un fel de fir gri conducător. Amărăciune detectabilă nu doar din vorbele Ondei ci și din ale unui alt personaj (de pe Craigslist) – emigranta poloneză Beata: “FOREVER LOVE is just a glorified name for TEMPORARY LUST and MUTUAL INTEREST.” Așa o fi oare?dacă e să-l ascultăm pe celebrul personaj Bulă, unii zic că DAA, alții zic că NUU…

În urmă cu vreun an când am întrebat de ce nu se mai joacă Gaițele lui Kirițescu, o piesă care va avea mereu public, mi s-a răspuns: pentru că nu mai avem Wanda… E adevărat că un eveniment fericit i-a adus interpretei Wandei – actrița Ramona Olteanu un concediu de maternitate (să-i trăiascăăă!)… Dar după ce am văzut spectacolul chișinăuan-piteștean pot garanta că Luana Lute (care până acum n-a avut parte de multe roluri cu greutate, poate doar secvența din Cumetrele) are și datele fizice și temperamentul necesar pentru a putea fi o opțiune pentru Wanda din Gaițele… Departe de mine gândul de a face recomandări regiei sau direcțiunii, numa’ zic și eu…

Florin Dobre îl prezintă pe Dan un exemplar al întreprinzătorului român post-decembrist care vrea să-și facă loc în economia mondială, mai dând din coate mai arborând o cravată care să atragă atenția… Ieșit cam șifonat din confruntările (de idei!) cu minerii invitați să devin grădinari bucureșteni pentru o zi, două, refugiat în magazinul de cravate se alege cu o mireasă, tânără, frumoasă, sensibilă, disponibilă, căreia îi oferă… o parodie de ceremonie nupțială-(aproape)horror. Și ceea ce debutează un pic romantic, cu buchete de flori, se sfârșește după câțiva (7?) ani când Dan este văzut la dimensiuni reale, adică bătrân, burtos, chelios, păros…

Vlad Popescu este Pepe, şoferul (și –într-un fel- aghiotantul) celor provizoriu ajunși prin puterea banului undeva mai spre vârful piramidei sociale, o piramidă instabilă cu baza atât de mișcătoare și nesigură… Îndrăgostit (ca un frate!) de Onda o ocrotește cât i se permite și fără să iasă în prim-plan. Este omul bun la toate folosit (și sacrificat) de potentații zilei. Pentru că dacă un pistol apare întâmplător în actul I va fi –si-gur!- folosit în actul al III-lea…

Marius Furtună oferă portretul furtunosului Keev emigrantul cam pauper și serios depeizat, evadat la New York, nerealizat sau (mă rog neatingându-și presupusul potențial). Pentru Keev viața este un continuu freamăt, o suită de pariuri cu mize tentante și/dar riscante… actorul are forța si impetuozitatea unui uragan de gradul 5, se dezlănţuie de câte ori are ocazia, (și cât îi permite textul). Extravagant în comportament, dorințe și năzuințe (pe termen lung), pare incapabil de sentimente care să aibă profunzime și o durată rezonabilă. Keev care este un He-man non-stop, se remarcă printr-o constantă atitudine armăsăricească (să mai inventăm o vorbă, vă asigur că mai e loc în dicționar, așa că se poate!) față de femei și viață. Diferențierea sexuală dictează diferențele de abordare ale vieții de cuplu (cuplu heterosexual, să fim bine-înțeleși!): fetele vor mai mult sentiment (dragoste, dragosteeee!) în timp ce bărbații privilegiază tentația plăcerii imediate, vor mai multă acțiune (Sex! Sex! Sex!)…

Pavel Lupăcescu este Sam, emigrant și el (recognoscibil după posibilul accent mixt de RioGrande-RioBâc) este băiatul bun, binevoitor, dispus să acopere daunele sufletești cauzate de predecesorii parteneri. Chiar pare a fi o alternativă pozitivă (finally!) la relațiile păguboase de până atunci ale Ondei, pare dispus să așeze, cu discreție și delicatețe o prișniță pe un suflet destul de încercat (na, că mai sunt pe lume și d-ăștia, cine-ar mai fi crezut?!). O perspectivă cât de cât posibilă de happy-end, într-o lume foarte grey, nu (ne) strică… Și nu ne strică nici o continuare mai optimistă a vieții Ondei de după New York…

Natalia Lupăcescu și Ira Cazac adică duetul Onda mică-mama Ondei este o oază de veselie și speranță în lumea prozaică, stupidă și plină de primejdii. Statuia Frumoasei Adormite încă așteptă sărutul care s-o trezească, acea Chaleur de la passion, care vine mai greu în ziua de azi când totul s-a tehnicizat, incluziv amorul fizic descompus în faze, fiecare cu instrucțiuni de aplicare etapizate. Și poate că permanentă este doar statuia ca simbol a liniștii (pe principiul… pietrele rămân) restul fiind doar agitație browniană, ardere rapidă și iluzii risipite (să un zic pierdute, că deja a zis-o un altul acum ceva vreme). Ira Cazac este o o zglobie, neastâmpărată, exuberantă Onda la 7 ani, dornică de a cunoaște și de a-și alege modelele în deplină cunoștință de cauză… Onda-copil nu e mulțumită de ipotezele și soluțiile mamei, mai solicită și alte puncte de vedere, dialogul mamă-fiică este antrenant și are turnuri surprinzătoare datorate istețimii și minții iscoditoare ale micuței Onda.

Natalia Lupăcescu, mama Ondei, intră în cercul de dezbateri în aer liber cu ceva idei preconcepute despre idealul masculin, curat descumpănită de ideile fiicei. Dar mai ales intrigată de intervenția domnișoarei – Onda matură care susține (pe bază de experiență personală) punctul de vedere -curat subversiv- potrivit căruia candidatura la postul de partener de viață a Zmeului-Zmeilor ar trebui luată în mod serios în considerare…

Dumitru Tanmoşan, dirijează și supraveghează mişcarea personajelor (și a gemantanelor aferente) o mișcare ce pare să imagineze un carusel, o roată a vieții care se învârte tot mai repede și se oprește preț de câteva secunde pentru a debarca/îmbarca un partener… Ajutate și de muzica anilor 70-80 (atunci când muzica era mai mult belcanto verdian și nu recitativ wagnerian) proiecțiile video transportă într-o secundă spectatorul din București la New York, geamantanele sunt mereu pregătite de parcă toate personajele ar fi soldați gata oricând să ocupe posturile de luptă, adică să intre în tiparele sociale pe care le-au creat autoarea și regizorul.

Costumele imaginate de Ecaterina Salimova sunt frumoase şi contribuie la descrierea exactă a stării personajului la diverse momente. Mulțumită Ecaterinei Salimova, Onda este mereu discret-elegantă și doar Keev este ostentativ costumat, adică în concordanță cu comportamentul… Ecaterina Salimova a imaginat o scenografie simplă dar curat mișcătoare și foarte versatilă. Multe, multe geamantane (14, dacă bine am numărat) care se pot combina ingenios pentru a obține suportul material al jocului actorilor. Geamantane ușor de re-locat conform trebuințelor locului și momentelor acțiunii/poveștii. Și ajutate de proiecțiile Video datorate lui Constantin Ghilețchi, care-l transportă pe spectator acolo unde se desfășoară acțiunea.

Iată că la un deceniu de la piesa lui Leonid Zorin, “Un bărbat și mai multe femei” în montarea (foarte bună! a) lui Gabriel Gheorghe acum, pe scena de la DAVILA, avem parte de o femeie și mai mulți bărbați. Prin această Cool… spectatorul are la dispoziție o poveste antrenantă de o oră și jumătate, o poveste care-l absoarbe și îl transformă în co-participant la întâmplările (și pățaniile) personajelor. Regizorul chișinăuan Alexandru Grecu reușește să condenseze o bună parte din viața de copil și tânără (spre maturitate) a Ondei în acest carusel vijelios care e ritmul existenței la început de mileniu III. Personajele aduse pe scenă de Alexandru Grecu sunt vii, își etalează fără rețineri calitățile sau/și defectele, relațiile dintre ele sunt credibile, dialogurile animate mai ales de viziuni diferite despre lume, viață, Feți-Frumoși, Zmei, acasă, AMORRRR… Avem parte și de ceva violență (din off!) și de ceva sânge care însoțește pierderea inocenței Ondei dar și ieșirea din scenă a lui Pepe.

Ce înseamnă „acasă”?

Aproape de final Onda are o interesantă discuție cu Sam, căruia îi spune că vrea să meargă „acasă”. „Dar ești acasă” îi răspunde Sam. Ceea ce poate să însemne că pentru cei doi același cuvânt are cu totul altă semnificație… drama incomunicabilității umane.

Chiar, care o fi definiția cuvântului acasă este doar un adverb sau un cuvânt descrie o stare de spirit? Este doar casa părintească, doar casa moșilor și strămoșilor? Mesajul nerostit (dar intrinsec) este (sau cel puțin pare să fie) că tot mai bună este iarba de acasă… asta că să ne apropiem de Sir Tom Jones, fiu de miner galez (azi octogenar, dar și el rezident, câteva decenii, în State) care prin anii 60 cânta acea baladă tristă despre ultimul vis al unui condamnat la moarte. O baladă despre iarba verde de acasă – It’s good to touch the green, green grass of home…

Cu mândrie patriotică îmi amintesc că prin anii 60, George Bunea cânta cu mult succes un șlagăr săltăreț și cu un text – adevărată lecție de geografie cântată! Șlagărul cu pricina e o compoziție a (west)germanului Heino Gaze prelucrat și lansat în lume de americanul (de fapt emigrant german din Odessa!) Lawrence Welk. Textul românesc foarte simpatic este al lui Aurel Felea (și mi-am permis să schimb un singur vers): „Calcutta e pe Gange/ Cairo e pe Nil/ Le știe toate-acestea/ Oricare copil/ New-York-ul e pe Hudson/ Bosfor la Marmara/ Pe Dâmbovița însă/ E inima mea… Aici sunt eu acasă/ Și tot aici iubesc/ O fată cum nu mai găsesc…”

Am recurs la dimensiunea internațională, dar am putea să ne limităm la cea popular-națională care îndeamnă la auto-limitare culinară „Paște murgule iarba pe care-o cunoști” sau –mai grav- iarba ca martor tăcut dar prezent la anumite derapaje etice („Ruşine mi-e şi de iarbă/ Cu cine mi-am făcut treabă”)

Haideți să fim un pic serioși, ce-mi Dâmbovița, ce-mi e Hudson, tot un fel de gârlă (e adevărat, unii susțin că dimensiunea contează), doar o apă – H2O și niște maluri; că doar fericirea (sau nefericirea) te paște la fel în Unirii, Grozăvești sau Crângași ca și în Yonkers, Bronx sau Manhattan. E clar că n-am răspuns la întrebarea despre „acasă”, dar nu era treaba mea, poate o va face autoarea Alexandra Ares într-un alt roman, sau într-o viitoare piesă de teatru. Dar, în acest amânat Coming home am zărit (sau poate doar mi s-a părut, iluzia este marele dirijor al vieții) într-o trecere pe ecran manifestul (care m-a bucurat, recunosc!) they leave the west, până la urmă pus în practică…

Unirea prin teatru… Deocamdată!

Această reușită producție chișinăuan-piteșteană (de fapt o co-producție moldo-româno-yankee) este nu doar o izbândă artistică ci și o victorie de tip (geo)politic, actorii din distribuție inspirat reunită –culmea-, s-au înțeles perfect și s-au făcut înțeleși de spectatori). Asta în ciuda celor care susțin cu tărie că dincolo de Prut se vorbește o limbă foarte, foarte exotică – moldoveneasca. Dacă tot nu ne-am putut uni nici prin poduri, nici prin calea ferată (cu ecartament european!), nici prin magistrale de înaltă tensiune, iată că s-a reușit măcar o unire prin teatru. E doar un început… Un început datorat celor două teatre Teatrul Național Satiricus Ion Luca Caragiale Chișinău șiTeatrului Alexandru Davila,Pitești! Și datorat celor doi directori, Sandu Grecu (Satiricus, Chișinău) și Dan Tudor (Davila, Pitești) care au săvârșit Unirea (măcar) prin cultură. Așadar a fost făcut un (prim) pas în cadrul programului „Unirea cu România prin teatru”… Deocamdată!

“Drumul de la pagina scrisă la scenă trece prin sensibilitatea echipei artistice, făcând ca aceeași piesă să fie mereu alta. Sper ca această montare să atingă inimile publicului ”, scria autoarea în caietul-program al spectacolului. Sunt sigur că așa s-a întâmplat. Am și o verificare la cald! La ieşirea din sala de spectacole, în stația de autobuz am auzit o discuție între două spectatoare de vârstă (să zicem) medie, una dintre ele spunându-i apăsat interlocutoarei: “mie chiar mi-a plăcut spectacolul ăsta bazat pe experiențele unei fete care a plecat de acasă și s-a întors la 33 de ani!” Subscriu, și mie!

Et on entendait les grillons

Georges Feydeau e i suoi personaggi

Et on entendait les grillons

Et on entendait les grillons

Et on entendait les grillons, Corina Sabau

Et on entendait les grillons, Corina Sabau

Corina Sabău – Et on entendait les grillons

Corina Sabău – Et on entendait les grillons

CONTRA LAS TENTACIONES POPULISTAS

CONTRA LAS TENTACIONES POPULISTAS

Un bust pentru DUMITRU M. ION – Omul-Instituție

O inițiativă

Un bust pentru DUMITRU M. ION – Omul-Instituție

Dumitru M. Ion – creatorul de festival
L-am cunoscut pe Dumitru M. Ion – scriitorul complet dar și organizatorul de instituții și evenimente culturale pe la sfârșitul mileniului II când în calitate de redactor-colaborator al RRC (Radio România Cultural) căutam subiecte interesante pentru emisiunile culturale. Nu ne-am apropiat ușor, festivalul Nopțile de Poezie de la Curtea de Argeș avea amploare și președintele său nu prea avea chef să stea de vorbă cu jurnaliștii, mai precis n-avea încredere că aceștia pricep ce se petrece pe-acolo… Pentru a stabili o punte de comunicare am fost obligat s-o chem la Curtea de Argeș pe șefa mea de atunci, Teodora Stanciu, care era foarte cunoscută și de ne-refuzat. A fost însă un moment (cred că la ediția 2001) când a avut nevoie de un traducător de spaniolă și atunci am reușit să găsim o platformă de înțelegere și colaborare… Apoi, pas cu pas ne-am apropiat și după vreo 2 ani de amușinare (culturală!) reciprocă, am găsit subiecte, cunoștințe și pasiuni comune. Așa că eram în relații amicale, relații care s-au întărit și prelungit până când el a părăsit lumea noastră… Nici măcar n-am putut să-l petrec pe ultimul drum, la vremea aceea eu fiind bolnav de Covid…
În peste două decenii de amiciție (intelectuală) ne-am certat –de multe ori- plecând de la divergențe de opinii, de evaluari, de judecăți. Și, de tot atâtea ori, ne-am împăcat la multe pahare cu vin roșu care era preferatul său (și într-o vreme și al meu). Până pe la anul 2010 a (ră)mas la mine acasă, multe nopți la vânătoare de poeți interesanți (de limbi neo-latine) pe site-urile de poezie ale lumii. Din principiu nu mă amestec în nicio activitate în care nu cred, doar așa, ca să mă aflu în treabă. Am crezut în “Festivalul lui Ion și al Carolinei” și l-am ajutat cât am putut, și când a fost la apogeu dar mai ales atunci când dădea semne de slăbiciune din cauza limitării sprijinului material tot mai restrâns al instituțiilor statului, fie acestea centrale sau locale. Altfel spus, i-am fost alături și când festivalul fondat de cuplul poetico-marital Dumitru M. Ion – Carolina Ilica a avut 100-120 de invitați și atunci când a avut “doar” 40-50…
Dumitru M. Ion a fost un balcanic pur-sânge. A iubit Balcanii, i-a înțeles, prin anii ’70 a învățat sârbo-croata (așa se numea pe atunci limba acelui minunat stat care a fost Iugoslavia, dezmembrat de CIA), dar se descurca și în turcă, muntenegreană, albaneză… Și dacă teatrul balcanic (bulgar, sîrb, macedonean, mutenegrean, croat) îl cunoșteam mulțumită turneelor la care m-a invitat să particip Teatrul Al. Davila, îi sunt recunoscător lui Dumitru M. Ion pentru că mi-a prezentat literatura balcanică, din care a tradus zeci de cărți de poezie și proză. Așa că nu-i pricep pe “intelecualii rasați” care merg doar la Paris sau Londra și care strâmbă din nas când au de cultura balcanică… O cultură pe care „intelectualii rasați” o disprețuiesc fără să o cunoască, măcar parțial, superficial… Dar avea –ca și mine- o deosebită prețuire pentru literaturile de limbă spaniolă și portugheză pe care le consideram cele mai dinamice și mai inovatoare. Mult peste acea recunoaștere oficială măsurată prin premiile Nobel (care se acordă pe criterii colaterale esteticii…). Datorită acestei percepții aproape la fiecare ediție cam o treime din invitați erau vorbitori de spaniolă sau/și portugheză (și scriitori în aceste limbi), ceea ce colora foarte frumos tabloul festivalului de poezie argeșean, mai ales în momentele neoficiale. Chiar dacă nu vorbea spaniola, o înțelegea, iar în ultimii ani traducea din spaniolă și fiind -vorba lui Caragiale- “scrofulos la datorie” de câte ori avea îndoieli asupra unor expresii, mi le trimitea și îmi solicita o versiune. Era cu adevărat meticulos și exact ca traducător…
În timpul festivalului, Dumitru M. Ion nu era ușor de tolerat în timpul zilei, atunci când lua atitudinea de sergent-major care trebuia să conducă turma poeților – acei soldați ai poeziei simpatici dar cam neastâmpărați și indisciplinați. Era un companion fermecător la orele serii, când scăpat de grijile zilei se transforma într-un povestitor cu har. Un povestitor care cu deosebită vervă își împărtășea experiențele și care nu se putea să nu captiveze auditoriul ad-hoc…
În perioadele de pregătire, (practic un an fără o săptămână) ne adunam de multe ori, mai întâi la mine la Pitești, mai apoi în orașul –necropolă regală Curtea de Argeș, pentru a discuta, analiza, definitiva texte pentru antologia ediției. „Vino maestre și-ți voi da salăți din Grădina Ursului”, mă ademenea la Curtea de Argeș, orașul de care nu voia să se desprindă, neam… Mai mult, câțiva ani a tot căutat să mă convingă să mă mut la Curtea de Argeș; „cum să trăiești în Pitești, oraș zgomotos, aglomerat, fără istorie și fără personalitate?”. Vorba unui alt poet, poate că simțea că “acolo la Argeș îl cunoaște Dumnezeu după nume”. În ultimii ani când i-a fost tot mai greu să se deplaseze la Pitești, îl vizitam la două-trei săptămâni și ne întâlneam la hotelul-restaurant Posada unde era client fidel și unde se bucura și de credit, dat fiind faptul că anual, pentru o săptămână asigura zeci de clienți la cazare+masă… Erau adevărate bucurii acele întâlniri periodice sau extraordinare, la zile onomastice, aniversări, la sărbători (civile)… Îi aduceam câte un tort pentru că grozav îi mai plăceau dulciurile. Poate și din cauza asta orașul său preferat era Istambulul, o capitală a celor mai dulci dulciuri… Ne creasem și un limbaj de comunicare, când toată lumea trecuse la expresii împopoțonate ca domnia-sa și excelența-sa, (chiar, cum sună excelența- sa băsescu, ceva doldora de ghiolbănie) în contra-timp cu spiritul vremii am trecut la mult mai democratica formulă „tovarășe”. O bună parte din vina pentru adoptarea acestui aparat conceptual o are prietenul comun -tovarășul Gheorghe Ungureanu, care înainte de 1989 dăduse în judecată instituțiile statului comunist (de două ori, bineînțeles, fără efect…), iar după 1990 a înființat Partidul Comunist Ne-Pecerist… Să mai zică cineva că țărișoara noastră tristă nu dă pe-afară de humor, vorba unui colegde prin Bacău…

Dumitru M. Ion, Bio-bibliografie
Născut în 26 septembrie 1947, în satul Brăteşti – Argeş a făcut toate studiile pre-universitare (Şcoala elementară, Şcoala de meserii şi Liceul „Vlaicu Vodă“) în Curtea de Argeş. Apoi, după un an de filologie (1965-1966) urmează Facultatea de critică de teatru, film şi televiziune din cadrul I.A.T.C. „I.L. Caragiale“ – Bucureşti, absolvită în 1971. Debutează timpuriu (1960, la 13 ani… până la vârsta de 25 de ani având deja 3 volume publicate!) în reviste literare ale USR (Uniunea Scriitorilor din România, nu partidul!) iar în 1966 i se publică primul volum de versuri – IADEŞ. Din 1967 este membru titular al Uniunii Scriitorilor din România, fiind ales în câteva rânduri în forurile de conducere ale acesteia. Încă de la debut, critica literară l-a considerat drept o personalitate a literaturii române contemporane. Până în 1989, dar și după 1990 a trăit exclusiv ca scriitor profesionist ca autor și traducător. Este prezent în peste 25 de antologii de poezie şi proză română contemporană apărute în ţară şi în străinătate. Volume din lirica sa au fost publicate în peste 15 limbi.
Este autor a 7 romane şi volume de nuvele, a 5 cărţi de proză pentru copii şi tineret, a 3 drame şi a 2 volume de eseuri; a alcătuit şi tradus antologii esenţiale din lirica georgiană, armeană, macedoneană, din R. Moldova. A publicat peste 100 de eseuri dedicate filmului şi teatrului. Poezia, proza şi traducerile sale au fost distinse cu peste 20 premii naţionale şi internaţionale. A obţinut mai multe burse de studii şi invitaţii de călătorie în: S.U.A., R.F. Germania, Italia, Iugoslavia (apoi Serbia şi Muntenegru), Bosnia şi Herţegovina, R. Macedonia, Grecia, Turcia, Egipt, Cipru, Georgia, Armenia, Uzbekistan, Spania, Tunisia, Columbia etc. A participat ca invitat special la Festivalurile Internaţionale de Poezie de la: Struga, Sarajevo, Budva, Véles, Tetovo, Las Palmas, Bagdad, Medellin, Smederevo, Belgrad, Negotin (Serbia), Jedlienne (Tunisia) etc. A fost membru al unor prestigioase societăţi, asociaţii şi uniuni de creaţie din mai multe ţări, iar din 2000 – membru al Academiei de Ştiinţe şi Arte din R. Macedonia. În anul 1991 a fondat Editura Orient-Occident, al cărei preşedinte şi director general a fost. A fost și preşedinte al Festivalul Internaţional „Nopţile de Poezie de la Curtea de Argeş“, pe care l-a fondat în anul 1997 (împreună cu poeta Carolina Ilica) și preşedinte al Fundaţiei şi Organizaţiei Culturale ACADEMIA INTERNAŢIONALĂ ORIENT-OCCIDENT (Curtea de Argeş), pe care a întemeiat-o în 1998 (tot împreună cu poeta Carolina Ilica).
**
Și pentru că viața prietenului Ion a fost centrată și determinată de poezie să menționăm volumele sale de versuri: Iadeş, E.P.L. Bucureşti, 1966; Vânătorile, E. P.L. Bucureşti, 1969; Balcanice, Editura Albatros, Bucureşti, 1970; Fals tratat de vânătoare, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1973; Culoare şi aromă(Melancolii), Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1974; Orgolii, Editura Albatros, Bucureşti, 1974; Vânătorile (Selecţie, în colecţia Hyperion), Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1981; Ioan Metafora, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1986; Evanghelia după Ioan Metafora, Editura Orient-Occident, Bucureşti, 1997; El Evangelio según Ioan Metafora – The Gospel After John Metaphor (ediţie bilingvă spaniolă-engleză), Editura Orient-Occident, Bucureşti, 1999; Faraonul, Editura Convorbiri literare, Iaşi, 2002.
**
O mostră de performanță poetică: 3 poeme de Dumitru M. Ion
Pentru aceia care nu i-au cunoscut opera poetică, dar și pentru cei care au cunoscut-o dar au uitat-o, o mostră de performanță poetică: 3 poeme de Dumitru M. Ion, poeme cu Himere, Metafore, Euritmii…

Cărările Euritmiei
Prin odăile-albastre ale Ţării de Sus
Oştiri îngereşti deretică-n zori –
Pe fereastră aruncă de la al şaptelea cat
Fragede raze:
În sunetul lor,
Printre miresme de surle mărunte
Şi speriate chindvale,

Din spuma rănită
A minţii mele răsari
Tu, Venus Iudeopterix,
Cu anemona-nflorită
Între coapse de fier.

Liniile strâmbe ale şoldului tău
Sunt cu mult mai frumoase
Decât liniile drepte
Ale căii fără păcate
Care duc către cer.

Un ritm senzual născoceşti:
Ochii tăi – două golfuri
Unde se joacă delfinii,
Gura ta – voluptuosul coral
Care mă cheamă să eşuez:

Iei cu o mână
Laptele cald al luminii,
Cu cealaltă rupi o fărâmă
Din drojdia norului,
Cerni de pe tobă,
În ritmul ursitei,
Praful făinii –
Le pui laolaltă şi-ndelung le frămânţi
Cu unealta piciorului,
Aşezi aluatul apoi la dospit
Şi, când a crescut
Cât trupul unui copil,
Azvârli plămada cea vie
În gura cuptorului.

Dar acolo, acolo pe tavă
Tu vezi altceva rumenind
La un foc domolit
Precum al chindiei.
O, Venus Iudeopterix
Ce pâine albă vom mânca amândoi
Pe Cărările Euritmiei!

Ioan Metafora
Ce dor mi se făcuse de tine, Io,
            Ioan Botezătorul Ioan,
            Ioan Scărarul Ioan,
            Ioan Fără Ţară Ioan,
            Ioan cel Groaznic Ioan,
            Ioan Lumina Lumii Ioan,
Ce dor mi se făcuse de tine
            Io, Ioan Metafora Io.

Îţi aduceam flori ofilite în mâini,
Mireasma maramelor morţii
Închinând-o pe treapta în care
Talpa atâtor picioare săpase
Spre mine-un Colisseum minor.

Ce dor mi se făcuse de tine, Io,
            Mâna-mi urcând în văzduh a cosit
            Aerul plin de urlet de fiare –
            De frică-am uitat să mă port,
De spaimă murisem în mine!

Fie numele tău lăudat,
            Floare cu gâtul tăiat,
            Stâlp de Himeră-nghiţit,
            Ochi ce-ngrozeşte-ngrozit,
            Ţărână în care-i murit omorât,
            Fragă a ciumei oprită în gât,
            Vultur dinastic canonizat,
            Fie numele tău lăudat!
Ce dor mi se făcuse de tine, Io,
Din pricina unei femei de pe drum –
Mergeam împotriva obrazului ei
Şi ea m-a cuprins blestemând:
            – Te sărut cu gâtul întins,
            Cu gâtul de spadă tăiat.
            Prin vânzare să fii cumpărat!
M-aş fi lipsit chiar atunci de păcat,
În cugetul meu să rămân încuiat,
Dar Lebăda-n cer a cântat:
            – Ioan Metafora, Hristos a-nviat!

Ce dor mi se făcuse de tine, Io,
Cum altora li se face urât,
Cum şi mie mi se face urât
Când fulgerul alb te hrăneşte
C-un trăsnet, Ioan Metafora, Io.

Monologul Himerei
1.
Sus, sus, bunule Scrib,
Sunt ele, uriaşele peşteri
Zidite-n divinele timpuri –
În urechile lor
De sfincşi ai abisului,
Pe eternele tronuri,
Stau nouri în formă de creier –
Cu ei ceru-ţi gândeşte
Sfâşierea de sine.
2.
Fructul abstract
De pe spinii Sophiei
Şi lunatecul lotus solar
Ce-şi cască precum înecaţii
Gura lui roză
Din noroaiele nopţii,
Date ţi-au fost călăuze:
În semnele lor ai deprins să citeşti
Punctele cardinale
Ale intrării şi ale ieşirii
Din pustia tăgadei.
3.
Deasupra izvorului Empatiei
Ostenit te apleci să te cureţi
De transhumanţele colbului;
O poftă mai mare decât suferinţa
Îţi ia oboseala cu mâna –
Îţi dă în schimb o speranţă
Soră cu Moartea:
Numele tainic al Poesiei
Ar putea fi chiar numele tău!
4.
Cuvintele vin să-şi primească botezul
În apele minţii:
Pe prapurii lor de porfiră,
Aşa cum dinţii seminţelor
Sunt smulşi în eter
De firul de lună,
La fel îşi brodează şi zorii
Recolta de spice.
O, Scribule, ce mărturie
Că nu eşti singur pe lume
La utrenia imnului.
5.
Rosteşti numărul numelui
Şi-n rama iluziei
Dublul ţi-l vezi
Cu genunchiul la gură,
Ţinând în echilibru Balanţa:
Încrucişate, mâinile sale
Fac semnu-armoniei.
6.
Pe-un talger Metafora naşte –
Pe altul, în leagănul fără picioare,
Plânge Simbolul.
Scoţi de la piept o tăbliţă de lut,
În două o frângi
Ca pe-o bucată de pâine,
Fericit că ai cu cine-mpărţi
Monologul Himerei:
7.
– Eu sunt Tu, îi şopteşti
Prin sita luminii.
– Tu sunt Eu, îţi răspunde
Prin hăţişul de raze.
– Tu eşti El, te încumeţi să-ntrebi
Căutând pe furiş să-i descoperi în palme
Cuneiformele jertfei.
Dar nimeni nu-ţi mai răspunde –

Te trezeşti urcând pe Vârful Omul
Cu mâinile-ntinse în vânt.

**

DUMITRU M. ION – Omul-Instituție
De prin 1970, atunci când Louis de Funѐs juca în „Omul-orchestră”, foarte mulți au fost cei care au preluat expresia și au aplicat-o ca pe o etichetă unor oameni care păreau să facă cea mai mare parte a activităților unui grup ba chiar să fie considerați ca de neînlocuit. Nu cred că referirea la actorul francez și filmul cuitat este cea mai apropiată de adevăr. Mai degrabă ar fi fost citarea ca întemeietor al sintagmei a jazzman-ului Sydney Bechet, american prin născare (și formare), dar stabilit, mort și îngropat în Franța. Sydney Bechet a fost cel dintâi care a cântat (și a înregistrat) o melodie, succesiv la 6 instrumente, de parcă ar fi fost interpretată de o orchestră de 6 instrumentiști. Și totuși, nu prea îmi place această expresie, poate fiindcă am văzut-o aplicată cu multă larghețe și cam fără discernământ. Și dacă asta nu-mi place, recunosc, prefer o altă expresie și anume Omul-Instituție, expresie care se pliază mult mai bine pe câte un om + sfera sa de activitate (fie aceasta “cu răspundere limitată”, vorba economistului..)
Am cunoscut (și încă mai cunosc) Oameni-Instituție, oameni care au creat intituții și zeci de evenimente culturale de marcă, de talie mondială. L-am cunoscut și apreciat pe omul de cultură Ovidiu Cornea care a creat festivalul de teatru clasic la Arad, pe maeștrii Emil Boroghină și Constantin Chiriac creatori ai unor mari festivaluri de teatru la Sibiu și Craiova. Chiar și în Argeș am mai avut un Om-Instituție în persoana profesorului Gheorghe Gomoiu care pe durata câtorva decenii aproape că s-a confundat cu Festivalul Coral D.G. Kiriac. Din păcate, după dispariția sa…
Pentru un sfert de veac de Nopți de Poezie de la Curtea de Argeș, Dumitru M. Ion, artizanul principal al evenimentului merită stima și recunoștința nu doar a argeșenilor ci a tuturor românilor. Nu este o exagerare, pentru că la început de mileniu III, România se putea lăuda doar cu singur mare festival: Festivalul George Enescu. Dar acesta era un festival pentru organizarea căruia se cheltuiau mulți bani și pentru care lucrau sute de oameni avea deja o istorie de câteva decenii. „Festivalul lui Dumitru și al Carolinei” a pornit de la un teren viran pe care munca organizatorilor și talentul participanților l-a transformat în poezie. De-a lungul unui sfert de secol la Curtea de Argeș au poposit poeți din toată lumea din Japonia și Australia până în Canada și Chile, s-a prezentat poezie în zeci de limbi. Întorși acasă, mulți poeți au prezentat în publicații orașul Curtea de Argeș cu istoria sa, pitorescul zonei Argeșului și mai ales cu poezia românească. În doar câțiva ani festivalul argeșean a intrat conștiința publicului amator de poezie din întreaga lume, iar în preferințele specialiștilor a intrat în TOP5 alături de mari festivaluri de poezie din lume ca Medellin, Las Pamas, Struga… Dar mai ales festivalul a atras atenția asupra orașului organizator și asupra culturii române atât cea scrisă cât și asupra culturii populare. Prin dispariția poetului Dumitru M. Ion, Curtea de Argeș a pierdut un vector al propulsării culturii locului în lume. Poate că membrii Fundației Orient-Occident (foarte frumos nume, care dezvăluie și intențiile de apropiere culturală) și mai ales vice-președintele festivalului, poeta Carolina Ilica vor găsi resurse fizice și materiale pentru a reporni festivalul, pentru care Dumitru M. Ion a lucrat până la ultima suflare. Și nu este o figură de stil este a fost realitatea cruntă a bolii cu care s-a luptat Dumitru M. Ion, care era dependent de două aparate de oxigen, situate de o parte și de alta a camerei în care dormea și lucra. De la pat la masa de lucru avea de parcurs vreo 6-7 metri, care pentru el în ultimul an erau ca o cursă de 10.000m… Împuținat fizic cu vreo 6 coaste rupte, ajungea epuizat și trebuia să se odihnească. Uneori nici nu putea vorbi, nu putea răspunde la telefon.
Acest om a ars pentru poezia românească și pentru orașul pe care l-a iubit, Curtea de Argeș. Acest om, cetățean de onoare al orașului pe care l-a iubit, merită un omagiu vizibil în marmură sau bronz, sub forma unui bust. În acest sens o inițiativă cetățenească (sub forma colectării fondurilor necesare) a fost demarată. Mai trebuie ca și autoritățile locale să-și facă partea ce le revine. Sperăm să vedem cât mai repede un bust al poetului DUMITRU M. ION în orașul de care n-a vrut să se despartă niciodată!

Dumitru M. Ion

Dumitru M. Ion

Medicul–scriitor Viorel Pătrașcu la a Douăsprezecea lansare de tablete dulci-amare

Sâmbătă 28 octombrie la ceasul amiezii, doctorul Viorel Pătrașcu a adunat lume multă și deloc măruntă la Biblioteca Județeană Dinicu Golescu Argeș. Prilejul a fost prezentarea în fața unui public cunoscător și amator de medicație literar-jurnalistică cu tablete dulci-amare. Ba chiar mai mult decât amator, chiar dependent de astfel de pilule… Tabletele cuprinse în al 12-lea volum sunt rodul ultimilor 2 ani de tablete publicate în Argeșul de atentul observator al fizice și sociale care ne macină de muuuultă vreme. Și, strânse în volum, tabletele doctorului Pătrașcu par să aibă o eficacitate sporită poate pe principiul că o rafală de mitralieră (bine țintită) este mai eficientă decât o serie foc-cu-foc… Ca să nu mai vorbim de colecția volumelor cu tablete care –iată, culmea perseverenței- s-au făcut o duzină!

Doctorița Mariana Clemens colegă de cu Viorel Pătrașcu la liceul piteștean „Zinca Golescu”, apoi IMF Institutul Medico-Farmaceutic din București, așadar colegă de adolescență, tinerețe, idealuri, aspirații, planuri, de ceva vreme colegă și la ziarul Argeșul în calitate de corespondentă din Germania unde s-a stabilit de patru decenii, scria în pre-cuvântarea intitulată Un cronicar dureros de original: ”…când cititorul are în față o tabletă din prezentul volum, este ca și când s-ar afla într-un muzeu. Primul tablou are o temă tristă, pe un fond întunecat, apoi privești personajul. Ghidul nostru este autorul, care îți explică cu claritate și sens un subiect ce plutește între știință și literatură. Tabloul are însă și o conotație socială. Personajele nu sunt fictive, ci autentice, ele ies din cadrul tabloului și vorbesc. Limbajul lor este unic, adesea confidențial, pentru că personajul își dezbracă sufletul în fata doctorului salvator. Când ai părăsit tabloul, ai adesea un gust amar. Doctorul salvează omul, dar nu și mizeria umană. Textele tabletelor sunt de o rară onestitate, ele descriu boli și bolnavi, adevăruri triste, care nu încap în cuvinte. Autorul le scrie pentru ceilalți, pornind de la iluzia că spusele lui vor avea o rezonanță de durată. Oare vă amintiți cum se sfârșește Ciuma lui Albert Camus? Doctorul Rieux s-a hotărât atunci să redacteze această povestire ca să nu facă parte dintre cei care tac, pentru a depune mărturie, ca să lase o amintire și ca să afirme ceea ce se învață în timpul unui flagel. Autorul Viorel Pătrașcu, ghidul nostru instruit, cu mare experiență medicală și narativă, are și ipostaza privilegiată de martor. El nu caută subiectul sau senzaționalul… Ceea ce scrie este dureros de original. Toate scrierile lui sunt adevărate…” Poate prea Curat-adevărate, aș zice ca Nenea Iancu care ne-a citit și povestit atât de bine…

Cu prilejul publicării volumului ”PATIMĂ ȘI MOTORINĂ”, cel de-al 12-lea de tablete dulci-amare, poeta Denisa Popescu l-a avut ca invitat la TV Argeș pe doctorul Viorel Pătrașcu și a constatat că acesta “se confesează cu o naturalețe absolut fermecătoare… Cum lucrează cu Sfânta Inspirație, cum își selectează, dintre pacienți, personajele, cum își măsoară credința în Dumnezeu, suferă de frica de moarte? Are răspunsuri la toate întrebările…”

Revenind la prezentarea volumului, amfitrionul Mihai Sachelarie, după ce ne-a asigurat că nu s-a întors la Bibliotecă și doar prezidează lansarea de carte, privind sala plină cu importanți oameni de cultură din Pitești, a făcut observația că oamenii valoroși aduc oameni valoroși (qui s’assemble se rassemble, zic încă–francofonii). După părerea sa sociologul empiric Viorel Pătrașcu prin seria de pastile reușește o frescă a societății românești de după 1990…

Mihai Golescu a arătat că efemeridele doctorului Pătrașcu alcătuiesc o enciclopedie… nu poți face abstracție de ele, sunt spectaculoase, doctorul Pătrașcu este puternic implicat într-o istorie a Piteștiului. Ca o adevărată curea de transmisie între primarul Cristian Gentea (care prin Cristina Munteanu, PR-ul primăriei și președinta UZPR Argeș) și publicul prezent la lansare, Mihai Golescu a transmis mesajul mai-înainte numitului primar al Piteștilor: „Citesc cu mare plăcere tot ce scrie medicul publicist Viorel Pătrașcu, iar astăzi, 28 octombrie, îl felicit din nou, pentru apariția editorială! Al 12-lea volum din seria Bolnavi și bolnavi, cu titlul Patimă și motorină… este o nouă dovadă a pasiunii autorului pentru medicină și jurnalism, o reușită valoroasă pentru toți cei interesați de sănătatea și aspectele sociale cu care ne confruntăm. Stilul inconfundabil al doctorului, plasticitatea și umorul ne fac dependenți de textele domniei sale”

Traian Ulmeanu l-a acuzat pe față pe autor de bigamie căsătorit fiind și cu medicina și cu publicistica, cabinetul lui ca o sală de expoziție, decorat cu tablouri frumoase iar rezultatul a 30 de ani de publicistică sunt aceste 12 volume de tablete, care au efectul pe care-l are Boleroul lui Ravel, aceeași temă reluată și tot mai amplificată. Cele dousprezece volume suntun rezultat al tenacității, al perseverenței ieșite din comun cu care a publicat, 30 de ani, câte două tablete pe săptămână… Tablete care aduc în fața cititorului suflul vieții, imagini dintr-o zonă cunoscută doar de el, medicul-autor.

Să le mulțumim celor care i-au fost nași întru publicistică doctorului Viorel Pătrașcu, lui Sergiu I. Nicolaescu (criticul literar, nu regizorul!) și jurnalistului Dan Giurea amândoi trecuți în altă dimensiune, dar și lui Traian Ulmeanu și Călin Vlasie, pe atunci directorul Editurii Paralela 45.

Armata a fost cu noi!

La lansarea cărții lui Viorel Pătrașcu, Armata a fost cu noi prin prezența și cuvintele a doi colonei “civilizați” (adică trecuți în rezervă, în civilie), George Ene și Firiță Carp. Regret că n-a fost și colonelul (R) Liviu Martin, foarte prezent la manifestările culturale interesante din oraș, dar am înțeles că avea o nuntă în familie, așadar un alt eveniment, la care nu putea lipsi. George Ene a vorbit despre atracția pe care o exercită tabletele lui Viorel Pătrașcu, despre subiectele care îl caută la cabinet redate cu expresivitate și precizie, despre atenția pe care doctorul o acordă mai ales vârstei a treia. Cu analiza de eminescolog George Ene a încadrat tabletele într-o specie de graniță între literatură și jurnalism. Poate că faptul că Viorel Pătrașcu este membru și al Uniunii Scriitorilor Români (USR) și al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România (UZPR), confirmă categorisirea lui George Ene. Firiță Carp consideră că scrierile lui Viorel Pătrașcu sunt înrudite cu acelea ale lui Cehov, cu marea literatură rusă, iar faptul că un scrie romane ne privează pe noi românii de posibile opere capitale. Ajuns cu povestea lansării în acest punct îmi amintesc că în urmă cu vreo două decenii când Editura Paralela 45 a lansat cartea cea mai cunoscută a doctorului Pătrașcu – Jurnalul de la Filipeni, editorul Călin Vlasie i-a adresat îndemnul prietenesc: “doctore, dacă vrei să intri în istoria literaturii mai lasă tabletele și treci la o etapă superioară, la romane…”

Doctorul Pătrașcu? Enervant, Îngrozitor, Supărător, Jenant, Diabolic!

Deconspirându-l, Da, sunt gata să declar sub jurământ și pe Biblie și pe Constituție, ba chiar și pe cartea Sfântă a lui Baha’U’llah că –rezumând– Viorel Pătrascu este un om Enervant, Îngrozitor, Supărător, Jenant, Diabolic! Detaliind, subliniez că este Enervant de Punctual, Îngrozitor de Săritor, Supărător de Prompt, Jenant de Organizat și Diabolic de Disciplinat. Iar ca să le pună capac la toate mai e și Dezarmant de Sincer și de Modest. Un piteștean get-beget, care deși are un nivel social ridicat nu și-a uitat prietenii din copilărie și colegii de la Zinca… Și nici pe colegii de jurnalism din ultimii ani pe care-i invită aproape săptămânal la o cafea + o ceva… Este un om cu un acut simț al datoriei și care n-a dat curs invitației poetului și editorului Călin Vlasie de a scrie romane pentru a intra în istoria literaturii, ambiția sa (foarte realistă, aș zice) fiind să-și slujească comunitatea, atât cât poate de bine, ca medic și jurnalist… Cam așa ar dori să fie perceput de contemporanii săi și –dacă se poate- și de urmașii acestora. Mai este și locuit de o neliniște organică, neliniște care-l mână (cam trimestrial!) să cunoască alte locuri, alte civilizații, alte obiceiuri, alți oameni… De aici și frecventele excursii peste hotare, excursii care se lasă cu câte o carte de note de călătorie și foarte frumoase fotografii (făcute tradițional, cu un aparat cu film…)…

Doctorul Pătrașcu vă păcălește, vă ademenește cu pastiluțe dulci-amare, da asta -dacă un cumva e o chestie de gust- e păcălelă de-a binelea. … Care Tablete dulci-amare? Hai, să fim serioși, mie mi se par amar-acrișoare uneori cu o creștere a intensității de amăreală… Cabinetul lui Viorel Pătrașcu funcționează ca un Casting de subiecte și personaje, casting limitat doar de regulile stabilite de Ministerul Sănătății. Ca o pasarelă pe care trec candidații la următoare pastilă, fiecare pacient interesant defilează cu stindardul propriului beteșug și –prin pixul doctorului- devine Personajul Principal (și unic!) al propriei tablete.

La 30 de ani de publicistică debutantul din 1994, încă timorat că îi cunoaște pe viu pe jurnaliștii pe care îi citea în presa locală, oameni dintr-un domeniu care i se părea cu totul aparte și despre care știa câte ceva doar din filme i-a și numit pe cei care i-a cunoscut, adică pe Sergiu I. Nicolaescu, Dan Giurea, Gheorghe Moraru, Mihai Golescu, Ion Nicula, Viorel Zorilă, Mara Hagiu, Gabriel Lixandru (care-i scriesăptămânal “spală-mă”!)… și a mai prins vremea dinaintea calculatoarelor când se scria ori cu pixul, ori la mașina de scris… Apoi a declarat tranșant: “Pentru că redau discuțiile cu pacienții am fost întrebat cum procedez, dacă am vreun aparat de înregistrare… Nu, am doar o memorie foarte bună, imediat cum am timp notez conversația și observațiile și asta-i tot… Am încercat să respect jurământul făcut nu pe biblie (și nici pe constituție – n.a.) ci în fața propriei conștiințe, întotdeauna contează vocația și caracterul… mie nu mi-a fost frică că mă îmbolnăvesc de la pacienți de boli transmisibile, am vizitat leprozeria de la Tichilești (care există și acum)… Le mulțumesc pentru prezență colegilor medici de mai multe specialități care cu toții joacă în Superliga Medicinei…”

Am impresia că “doctorul de boli rușinoase” Viorel Pătrașcu (ale cărui tratamente m-au lecuit de multe ori și care de multe ori m-a recomandat colegilor din Superliga Medicinei) și-a propus să joace pe două fronturi. Mai întâi vrea să-i însănătoșească fizic pe bolnavii (adevărați) de la cabinet și să contribuie -pe cât poate- la însănătoșirea sistemului social bolnav de-acum cronic de boli mai greu de tratat… Măcar prima parte îi iese, cum zicem noi, tinerii…

… Și poate că n-am fost crezut chiar 100%, așa că aduc mărturie câteva din tabletele volumului la a cărui prezentare am participat. începând cu tableta care-i dă titlul Patimă şi motorină, pastilă în care e vorba de un țigănuș (că doar un puteam să-i zic rromișor), care să vedeți ce a făcut… Lectură amăruie și hazlie!

***

TABLETE DULCI-AMARE

Patimă şi motorină

Când i-a venit rândul, a intrat în cabinet un tânăr pirpiriu, purtând blugi flenduroși, o cămașă înflorată și un sacou cam larg, care stătea pe el ca pe gard. M-au frapat pielea cu tentă arămie, ochii negri și privirea expresivă, mustăcioara tunsă îngrijit, părul pieptănat pe spate și dat cu briantină, cum obișnuiau bărbații prin anii ’60. Singur și-a dezvăluit etnia. „Eu sunt țigan, că așa îmi place mie să spun, nu rom. Sunt din familie de gabori, de fel de prin Ardeal. Noi suntem altfel față de alți țigani, cum ar fi de mătase, sau ursari. Suntem credincioși, pașnici și cuminți, nu furăm, nu violăm, ne vedem fiecare de meseria care ne place. La noi, când îți zice tatăl tău ceva, nu poți s-o mai dai la întors. Ordinu’ se execută, nu se discută. Ca la armată! Am suferit un șoc foarte mare care mi-a dat peste cap sistemu’ nervos. Sunt pătimaș ca toți țiganii. Ați văzut filmu’ Șatra? Exact așa se întâmplă la noi mereu, că avem sânge foarte fierbinte. Eu am 21 de ani, iar iubita care m-a părăsit avea 15 ani. S-a dus după altu’, iar eu, de atâta durere sufletească, am vrut să mă omor. N-am avut curaju’ să-mi pun ștreangu’ pe gât și să mă agăț într-un pom. Am cumpărat o sticlă de Jac Daniel și am băut-o singur până m-am făcut praf. Aveam o siringă mare pregătită pe care, biat mangă, am umplut-o cu motorină. Dar n-am reușit să-mi înțep o vână de pe dosul mâinii. Așa că am apăsat pe piston până mi-a apărut o gâlmă cât o gogoașă. M-au dus ai mei la spital, unde mi s-a tăiat carnea ca să iasă motorina… Acuma mi-am găsit altă iubită și vreau să mă însor repede. Dacă îi dă tac-so zestre, dacă nu-i dă, nu contează!” (4 februarie 2020)

România, sub vremuri triste

Au trecut destule decenii de atunci, dar în memorie și pe retină păstrez o amintire dragă din copilărie. Eram un țânc frumușel și destupat la cap, în vârstă de trei-patru ani. Duminica după-amiaza, împreună cu părinții mei, tineri și îmbrăcați neașteptat de frumos pentru sărăcia de după război, ieșeam să ne plimbăm pe celebra Stradă Mare din Pitești, parcurgând de câteva ori distanța dintre Biserica „Sf. Gheorghe” și Teatrul Orășenesc. Lumea era civilizată, piteștenii se cunoșteau între ei, iar bărbații își ridicau ceremonios pălăriile când se salutau. Uneori, ai mei se opreau vreme de câteva minute să stea de vorbă cu alți familiști. Invariabil eram întrebat ce o să mă fac când voi fi mare. Fără să clipesc răspundeam țanțoș: „Doctor!”. Au urmat anii de liceu, n-am făcut nicio oră de meditație cu cineva, iar în 1964 am intrat prin concurs din prima încercare, devenind student medicinist și fericindu-i pe ai mei. Peste câțiva ani și sora mea a terminat Medicina. Din vremea adolescenței mele în Pitești, dar și din studenția de șase ani la București, unde am făcut practică în toate marile clinici universitare, îmi amintesc cum se comportau românii când intrau în orice unitate medicală: cu maximă decență, fără istericale și chef de ceartă, precum într-o biserică. După terminarea facultății am lucrat șapte ani în două dispensare comunale din Moldova și din Argeș (Buzoești, lângă Costești). Toți locuitorii, de la primar până la ultimul plugar, erau respectuoși. Pe atunci eram un doctor tânăr, aveam 24 de ani, iar în semn de prețuire mulți bătrâni încercau să-mi sărute mâna, ca la un preot… Filmul s-a rupt brusc în decembrie ’89. Scara valorilor s-a prăbușit, bunul simț și normalitatea cotidiană au dispărut, s-au înmulțit îngrozitor semidocții și interlopii. Românii au devenit din zi în zi mai egoiști, se urăsc între ei și sunt permanent cu capsa pusă. Mai ales în anii pandemiei, respectul pentru corpul medical românesc a scăzut spre cota de avarie. Deși acesta nu este o adunătură de ciubucari și de trecuți prin școli precum gâștele prin apă. De la ultimul dispensar rural, până la clinici de stat sau private se lucrează zi de zi sub presiune și te aștepți în orice clipă să fii jignit sau înjurat de mamă. (28 februarie 2023)

Vocaţia, caracterul şi jurământul

Fac parte din corpul medical românesc din toamna anului 1964 când mi-am citit numele pe lista celor admiși să devină studenți la Facultatea de Medicină Generală din București, într-o vreme când în ciclul primar, în licee și în facultăți se făcea școală temeinic. Iar concurența pentru a intra la Medicină, Arhitectură și Automatică era de șapte-zece inși pe loc. Acum, când teama de COVID-19 face ravagii la nivel mondial, am rememorat tot ce mi s-a întâmplat în acei ani, timp în care am fost student, iar mai apoi medic la dispensare rurale, clinici universitare sau policlinici din orașe. Și spun fără a brava: niciodată nu m-am temut că aș putea contacta de la pacienții mei gripă sau oreion, hepatită sau tuberculoză, lepră, râie sau orice altă boală transmisibilă. Mereu mi-am asumat inerentele riscuri și de fiecare dată menirea mea ca medic. Așa face majoritatea corpului medical românesc. Iar asta se întâmplă nu pentru că absolventul celor șase ani de studiu la Medicină depune la final un jurământ. Să fim totuși serioși! El nu are atunci în față nici Biblia, nici un reprezentant al clerului. Totul depinde de vocație și caracter! Restul sunt povești pentru imagine. Altfel, sunt un pătimaș cititor de presă. Nu pe net, ci cu ziarele în față la prima oră a dimineții. Cotidianul Național pe care-l cumpăr zilnic are un excepțional editorialist de prima pagină: Răzvan Ioan Boanchiș. Recunoscut și de Radu Banciu care rarisim laudă pe cineva. Săptămâna trecută a publicat editorialul cu titlul „Scrisoare către medici”. Reproduc, pentru că merită, câteva fraze, mulțumindu-i cu gratitudine în numele tuturor confraților din țară: „Dragii noștri medici, ne cerem iertare pentru că ne-am bucurat când vă vedeam în cătușe… Ne cerem iertare pentru că am fost egoiști spunând că am luat bacterii din spitale, dar nu ne-am gândit și la voi, care sunteți cei mai primejduiți. Voi stați în gardă 24 de ore și nu aveți unde să faceți un duș… Ne cerem iertare pentru că v-am înjurat și uneori v-am bătut, pe holurile spitalelor și chiar în sălile de operație… Ne cerem iertare fiindcă n-am înțeles că medicii sunt ceasornicarii și lutierii lui Dumnezeu!” P.S. Acum, în plină pandemie de COVID-19, am aflat că la un spital unde sunt internați astfel de pacienți, medicii au fost scuipați. Fascinanta Românie nu se dezminte. (24 martie 2020)

Nebunia tatuajelor

Eram student în anul VI, la finalul stagiului de Medicină Legală de la Institutul „Mina Minovici” din București. Fusese un calvar, fiind nevoiți, împreună cu ceilalți colegi de grupă, să asistăm, timp de câteva săptămâni, la zeci de necropsii. Mirosul de formol ne intrase până în ultimele alveole pulmonare. Eram șase băieți și șase fete, iar asistentul universitar ce ne păstorea ne promisese că, în ultima zi, o să ne conducă să vizităm muzeul institutului. Noi, băieții, eram apatici, dar fetele tot șușoteau între ele și l-am auzit pe asistent: „Gata, imediat în primul dulap o să vedeți borcanul cu penisul tatuat al celebrului Terente!”. În borcanul cu pricina, înalt de vreo 20 de centimetri și plin cu formol, era conservat, de câteva decenii, megapenisul acestui lipovean brăilean, mort în 1927. O namilă primitivă, înaltă de doi metri, care-și tatuase cu litere scălâmbe pe penis: „Fut tare și apăsat”. Dermatolog fiind, de-a lungul anilor – spre a le examina pielea – am rugat să se dezbrace la cabinet zeci de mii de pacienți. Având mereu cu mine aparatul de fotografiat, am o mare colecție de imagini cu boli rare, tumori și tatuaje pe care le prezint studenților mediciniști ce fac practică în clinica noastră. Dacă în urmă cu vreo două decenii, majoritatea celor tatuați erau bărbați cam încuiați la cap, neșcoliți sau foști pușcăriași, acum nebunia asta, la care recurg și femeile, s-a internaționalizat, a devenit o modă și este un fel de bravură să-ți exhibi desene mono sau policolore, grotești sau de prost-gust. În 18 decembrie 2022, la Doha, când s-a jucat finala Campionatului Mondial între Franța și Argentina, doar jucătorii din rasa neagră nu erau tatuați (pentru că nu le permitea culoarea pielii). Restul, parcă erau primitivi din jungla Amazonului.

P.S. Desigur, gusturile nu se discută. Totuși, ce rost au tatuajele spăimoase sau de gust îndoielnic precum cele care ilustrează volumul? (7 februarie 2023)

E plină ţara de părerologi!

Pandemia care în 2020 a pus la podea sistemele de sănătate din majoritatea țărilor de pe toate continentele ne-a arătat nouă, românilor, urmașii dacilor, cine suntem, încotro ne îndreptăm, cât suntem de suciți, de conservatori, de speriați de bombe mediatice și de creduli, care gândesc precum strămoșii din Evul Mediu. Nu trebuie să ai un coeficient de inteligență comparabil cu cel al geniilor pentru a înțelege și a nu contesta ce spun medicii virusologi și epidemiologi. Despre proveniența virusului SARS-COV-2 și despre riscurile presupuse de vaccinarea acceptată la nivel mondial ca singură șansă de a scăpa de această teribilă suferință, părerile unor avocați guralivi, oftalmologi, politicieni, părerologi, numerologi, preoți și vedete expirate din showbiz sunt pistoale cu apă. Ar trebui să își vadă fiecare de meseria și de viața lui într-o perioadă atât de critică pentru supraviețuirea pe o planetă din ce în ce mai încercată. Să facă tot ce-l duce mintea, să refuze vaccinarea, dar să nu mai apară în presă și pe la televiziuni profilate să întrețină zâzania spre a difuza mesaje de două parale. În lumea medicilor adevărați, indiferent de specialitatea lor, se știe că nu există boli, ci bolnavi. Fiecare om este un unicat ce poate face aceeași suferință trupească sau psihică în mii de feluri. Apoi, nu există un medicament administrat oral sau injectabil care să nu poată da reacții adverse banale sau foarte grave. Tratamentele nu ți le impune nimeni cu forța, iar dacă vrei să trăiești, ți le asumi. Când propriul tău organism nu acceptă un medicament pe care îl iau fără probleme milioane de alți bolnavi, nu declanșezi furtuni în pahare cu apă reclamându-l pe medic de malpraxis, cerând daune sau acuzând că de vină sunt Soros, masonii, Bill Gates sau oculta mondială. Acum câteva zile, când l-am întrebat pe un septuagenar dacă va accepta să fie vaccinat, mi-a răspuns: „Nu, că mi-e frică să bag otravă în mine! Eu, pentru Covrigul ăsta, mă vaccinez cu pălincă de 50 de grade. Dacă vreți, vă aduc și dumneavoastră o sticlă”. P.S. M-am vaccinat în 7 și 28 ianuarie. Antivacciniștilor care m-au întrebat de ce am făcut-o le-am răspuns răspicat: pentru că am încredere în Mossad, celebrul serviciu secret israelian. Fără acordul tacit al acestuia, evreii nu s-ar fi bulucit să se vaccineze cu milioanele în câteva zile. Apoi au un excepțional sistem național de sănătate și mulți cercetători de Premiu Nobel. (2 februarie 2021)

Expertiză versus tupeu

De când COVID-19 a năvălit în viețile pământenilor, românii de la sate și de la orașe nu mai știu pe cine să asculte. Pe avizații virusologi Rafila și Cercel, pe oculista mereu supărată și încrâncenată Monica Pop, pe avocata Șoșoacă, pe Olivia Steer și aprigul Lazarus, pe Dan Bittman, cel cu „Ți-am dat un inel”, pe Bahmuțeanca, fosta de trei-patru ori nevasta lui Prigoană, sau pe Garcea? Și pentru că suntem un neam de Gică Contra, pentru că ne pricepem pe bâjbâite la toate, iar unele televiziuni și părerologii care lansează în mediile de socializare orice aberații derutează lumea, dacă nu se vor vaccina în număr cât mai mare, românii nu pot scăpa de valurile 5, 6, 7 ale acestei pandemii. Iată cuvânt cu cuvânt ce mi-au răspuns în ultimele zile la cabinet bolnavii pe care i-am întrebat dacă sunt vaccinați. * „Deocamdată nu! Am văzut că-ți bagă acu’ ăla prea brusc!” * „Păi, mie îmi curge sânge din nas când mă lovesc.” * „Mi-e frică să nu-mi bage o chestie cu care te urmărește ăștia toată viața!” * „Nuuuu! Poate mai spre primăvară.” * „Nu e obligator. Face fiecare ce vrea. Am văzut că se îmbolnăvesc și cei vaccinați.” * „Nu mă vaccinez pentru că nici șefii mei nu s-au înțepat. Unde lucrez? La uzina de la Mioveni.” * „Nici să n-aud! De ce? Domnule, eu am 87 de ani și mai e puțin până când plec sub brazii de la cimitir. Ce rost ar mai avea? Vreau să mor de moartea mea.” * „Ce, sunt nebun la cap? Adică să-mi bag de bunăvoie otrava aia în sânge?” * „Să mă vaccinez? Taman acu’? Păi, oricum mai e puțin și eu plec la răposatu’ meu.” Doamne, dă-le românilor discernământul de a separa grâul de neghină și competența de tupeul nemărginit al pretinșilor atotștiutori! P.S. Declarație recentă a prof. dr. Șerban Bubenek, președintele Societății Naționale de ATI: „Dezinformarea legată de pandemie și de vaccinare este principala cauză a situației în care ne aflăm.” (5 octombrie 2021)

Pandemia şi modelul portughez

În timp ce în majoritatea țărilor europene rata de vaccinare anti COVID-19 se apropie sau a trecut de 85%, românii, căpoși, ignoranți și creduli, își dau cu stângul în dreptul, îi ascultă pe falșii specialiști și mor pe capete de au ajuns cimitirele neîncăpătoare. Și-au făcut mendrele tot soiul de „patrioți”, într-o situație gravă de siguranță națională în care Consiliul Suprem de Apărare a Țării ar fi fost cel mai indicat să stopeze nebunia și să limiteze numărul deceselor. Probabil că puțini dintre cei care citesc aceste rânduri știu cine este Henrique Gouveia e Melo. Ca să nu mai căutați pe net, iată răspunsul: este un viceamiral care a coordonat cu un succes răsunător campania de vaccinare din Portugalia și a salvat de la moarte mii dintre conaționalii săi. Acest om providențial, ajutat de stabilitatea politică din țară, dar și de faptul că nicio televiziune particulară nu a difuzat mesaje de la antivacciniști, știri false și bazaconii precum că, vaccinându-te, îți vor crește solzi pe corp, femeile vor deveni infertile, iar în viitorul apropiat vei dobândi inevitabil un cancer, a dat un interviu pentru un site de știri din România. Le-a spus portughezilor că țara lor este în război cu un virus devastator. „În război sunt două tabere: cea a aliaților și cea a inamicului… Am spus clar publicului că va trebui să facă o alegere: sunteți de partea virusului, îl ajutați să rămână în comunitate, sau sunteți cu noi, cei ce încearcă să lupte cu virusul? Am explicat cât de important este ca oamenii să fie raționali și să nu creadă în idei nebunești, în informații aiuritoare, cum sunt temerile de Ev Mediu sau mentalitățile de tip medieval. Au fost doctori care au indus în eroare oameni cu informații false, dar organizațiile profesionale ale medicilor au deschis un fel de proces împotriva lor. Pentru că era împotriva eticii medicale să răspândească informații care nu sunt adevărate.” (16 noiembrie 2021)