Dependenţa, gelozia, invidia

Principalele riscuri în relaţia de cuplu sunt dependenţa, gelozia şi invidia, care au tendinţa de a închide relaţia (şi persoanele) în scenariile repetitive ale gesturilor, emoţiilor şi gândurilor.
Cel care a experimentat o relaţie blocată în dependenţă, gelozie sau invidie, ştie ce înseamnă să te simţi fără speranţă, neîndrăgostit de celălalt sau încărcat de resentimente împotriva sa.

Dependenţă

Legătura ataşamentului favorizează şi sprijină, în special în faza iniţială a relaţiei, formarea unei legături de ataşament în sine şi a unei griji care devine progresivă (paralel cu relaţia care se dezvoltă) indicele cel mai prezicător al duratei relaţiei în sine (Weiss , 1982; Ainsworth, 1982, 1989, Belsky, Nezworski, 1988; Hazan, Zeifman, 1994).
Pentru a stabiliza legătura se apelează la un ataşament din ce în ce mai dens şi intens până când devine atât de indispensabilă acea relaţie, că se trăieşte cu frica de a o pierde.

„Dacă urmărirea dezvoltării solicită un număr tot mai mare de tehnici și tehnologii, atunci este și mai multă nevoie de indivizi cu o gândire și capabili de reflecții profunde, dedicați cercetării unui umanism nou, care permite omului modern de a se regăsi pe sine, asumând noi valori de iubire, de prietenie, de rugăciune și de contemplație.”[1]

În epoca post modernă relația de ajutor găsește în figura profesională de counselor o resursă importantă caracterizată de capacitate de ascultare, de empatie și mai ales de afectivitate. Vorbind de ajutor nu mă refer la o acțiune gen caritas a zilelor noastre, dar la o conștientizare a relației de ajutor cât și a instrumentelor necesare și cu adevărat utile pentru ca într-adevăr relația să își îndeplinească misiunea. Pentru a asculta mă servesc de rabdare care vine din afectivitate și cunoaștere, pentru a intra în empatie deschid canalele de sensibilitate și detașare, pentru afectivitate…

de Nuccio Salis[1]

Un om privea cum valurile se despicau pe stânci. Observa acea mișcare cu mare interes, la adăpostul ferestrei din pridvorul casei. Era capturat în mod special de cum acel continuu du-te vino se prăbușea cu o violență zgomotoasă, înainte de a abandona stânca învăluită cu spumă, și mai ales cum, acea mișcare, în afara faptului că acoperea și reacoperea continuu stânca cu insistență, provoca de asemenea și zdrobirea algelor marine ferm atașate. Acestea dansau în ritmul refluxului furtunii marine, lăsându-se însoțite exact ca spicele de grâu pieptănate de vânt. Nu opuneau rezistență, așa evitau să fie smulse și sfâșiate de pe piatra pe care se stabiliseră. Din orice punct de vedere, această alegere, era o strategie inteligentă. Reprezenta, de asemenea, un fel de mod de a fi. Omul gândi că trebuie să existe o cuorioasă analogie între iarba marină care reapare de fiecare dată când un…

Seda, de Alessandro Baricco

Hace casi veinte años atrás, cuando leí por primera vez este pequeño libro, me sentí irremediablemente atrapada por sus personajes y la historia que contaba, quizás porque es una historia de amor. Pero no es simplemente una historia de amor, sino algo más, como si hubiera sido contada entre la realidad y el sueño. Su originalidad reside en pequeños capítulos orquestados como una obra de arte, que semejan acuarelas desdibujadas de otro tiempo, en las cuales, se mueven los personajes y las situaciones como en una danza quieta. Un lector avezado puede advertir la melodía que se desprende de los textos y tiene que ver con la naturaleza; el agua, el aire, los pájaros y seres que se mueven como ejecutando un vals leve, transparente. Toda la obra me recuerda un Haiku, ese mínimo y bello poema japonés.

El personaje principal, Hervé Joncour, compra y vende…

„Numai prin lume omul se cunoaşte pe sine, descoperindu-şi propriul trup în anumite relaţii cu celelalte lucruri. De aceea, cercetarea lumii este calea pe care trebuie să apuce omul pentru a-şi cunoaște nevoile şi pentru a se lămuri încotro vrea să se îndrepte. Doar printr-un ocol prin experienţa lumii,  poate el să-şi orienteze impulsurile, la început lipsite de direcţie, şi dobândeşte interese şi nevoi. Iar, odată cu progresul experienţei, se schimbă nevoile înseşi. Numai pe această cale dificilă poate încerca omul să se lamurească în legătura cu el însuşi.”[1]

Pre-textul de mai sus introduce primul pas în  întreprinderea unei căi, deloc ușoară dar esențială pentru progresul experiențial al vieții căci în cele ce urmează voi vorbi de mândrie şi de posibilităţile ei evolutive sau involutive, contextualizând-o în cadrul counseling-ului relaţional de tip PREPOS ca şi caracteristică dominantă a delirantului[2], dar şi ca nuanţă secundară a altor idealtipuri

La literatura narrativa castellana de importancia comenzó con una nouvelle o novela corta: El lazarillo de Tormes. También El lazarillo de Tormes es un trabajo de índole social: desnuda el hambre que sometía a los campesinos y las torturas de los ya entonces nuevos modelos de esclavitud. La diferencia más destacada de aquélla con “Letra marginal”, es que de esta última conocemos a su autor: Leonardo Gastón Herrmann, quien, además de haber remedado el inicio de las letras castellanas, lo hizo con un lirismo que el Lazarillo no tuvo más que en alusión o paisaje, y también lo hizo, Leonardo, con una circunstancia que en tiempos del Lazarillo era el común denominador en el viejo mundo, donde resultaba imposible luchar contra el poderoso. Si bien estos tiempos modernos, humanitariamente hablando, no difieren mucho de aquéllos, hoy tenemos la posibilidad de escribir un libro, publicarlo y ponerle nuestro nombre. El Lazarillo…

Borges me comunica siempre una singular exaltación pacificadora a causa de su prodigiosa vocación de aprisionar, aunque sea por un instante, entidades tan ambiguas y enrarecidas como el tiempo, el destino, la muerte, los sueños, en operaciones mentales portentosas y refinadas, en mecanismos conceptuales poderosamente simplificados, libres de los oropeles de la lógica, de los juegos de equilibrio de la dialéctica. Sobre todo para un hombre de cine, Borges es un autor particularmente estimulante en cuanto a que lo excepcional de su literatura consiste en ser muy parecida al sueño, como una extraordinaria visión onírica al evocar del subconsciente imágenes innatas donde la cosa y su significado coexisten simultáneamente, exactamente como en una película. Y justamente como en los sueños, también lo incongruente de Borges, lo absurdo, lo contradictorio, lo arcaido, lo repetitivo, aún conservando toda su virulenta carga fantástica, son igualmente iluminados como los rigurosos detalles de un dibujo…