z

Între 2-4 octombrie 2026, la Pitești se va desfășura Ediţia a XXVI-a a unei importante manifestări culturale şi civice:

 

Simpozionul „Experimentul Piteşti – Reeducarea prin Tortură”

 

*Cristian Sabău

 

Motto: 

„Într-o zi se va vorbi despre noi

La fel de simplu ca despre stejari

Oamenii vor fi spalaţi de noroi

Iar copiii de-acum- oameni mari

 

Bâtrânii vor spune scurmând amintiri:

-Erau tineri şi din răni sângerau.

Mâinile nevestelor, subţiri,

Cu fâşii de cămăşi îi legau.

 

Nimeni nu va plânge pe gropile noastre,

Cum nu plângi iarba mieilor din lunci

Sau infinitul zărilor albastre

Că prea vom fi ai tuturor atunci

 

Într-o zi se va vorbi despre noi

La fel de simplu ca despre izvoare,

Şi oamenii cu pumnii amândoi,

Vor bea, din apa care-am fost, răcoare.

 

Acest motto reprezintă de fapt un poem (“Simplitate”) al marelui poet Andrei Ciurunga (1920–2004), basarabean (născut în Cahul) care a fost condamnat pentru că a scris articole şi poezii care n-au fost pe placul noilor autorităţi comuniste. Între 1945 şi 1964 a făcut puşcărie în 3 rate, dar valoarea poeziei sale a fost – totuşi – confirmată prin reprimirea în Uniunea Scriitorilor din România în 1964. Este unul dintre poeţii care alături de mult mai cunoscuţii Radu Gyr, Zahu Pană, Nichifor Crainic sau Sergiu Măndinescu. ar trebui să-şi găsească locul în manuale, nu pentru fronda politică ci pentru valoarea poetică evidentă.

**

Organizatorii evenimentului “Fundaţia Culturală Memoria” (filiala Argeş), “Fundaţia Sfinţii Închisorilor Piteşti”, AFDPR (Filiala Argeş), Centrul de Investigare a Crimelor Comunismului, Institutul Român de Istorie Recentă (IRIR), Muzeul Judeţean Argeş, Primăria Piteşti, au reuşit ca în cele aproape 3 decenii care au trecut de la întâia ediţie, să lumineze anumite aspecte insuficient cunoscute ale acestui FENOMEN care s-a legat de numele orașul Pitești. Prin foarte multele comunicări, luări de poziţii, dezbateri, controverse şi (uneori) clarificări a contribuit la „rotunjirea” perspectivei, la elucidarea unor zone de umbră la amplasarea spoturilor de lumină exact asupra problemelor şi aspectelor încă neclarificate. Toate aceste i se datorează – în primul rând – tenacităţii profesorului dr. Ilie Popa de la Universitatea de Stat din Piteşti, preşedintele Fundaţiei Culturale Memoria mai întâi includerea acestei manifestări „Experimentul Piteşti – reeducarea prin tortură” pe agenda culturală naţională şi mai apoi ridicarea nivelului său teoretic până la ţinuta de important eveniment internaţional care atrage atenţia presei şi mediului cultural în general. Îi dorim organizatorului să continue pentru că – aşa cum am văzut la trecutele ediții- mai sunt multe aspecte de clarificat. Tot organizatorului evenimentului îi datorăm şi un scurt istoric al acestei manifestări pe care-l redăm în continuare:

 

Reeducarea prin tortură – experimentul criminal Pitesti, scurt istoric

* prof. univ dr. Ilie Popa

 

După cel de-al doilea război mondial, România a intrat în sfera de influenţă a Uniunii Sovietice, ca urmare a “târgului“ dintre Churchill şi Stalin făcut la Moscova, în noiembrie 1944 şi a Conferinţei de la Yalta din februarie 1945. La 6 martie 1945, Vâşinski, emisarul Moscovei a impus cu forţa primul guvern comunist condus de Petru Groza, chiar dacă în vara anului 1944 partidul Comunist din România avea mai puţin de opt sute de membrii. Politica noului guvern a fost teroarea de stat şi încarcerarea poporului român pentru a impune dictatura proletară, în timp ce Armata Roşie a rămas treisprezece ani în România. A urmat arestarea abuzivă a mii de potenţiali oponenţi ai regimului comunist: ofiţeri, lideri politici, intelectuali de elită, conducători religioşi, studenţi şi ţărani. Acestora li s-au înscenat procese şi li s-au fixat condamnări maxime.

După 30 decembrie 1947, când comuniştii au forţat abdicarea regelui Mihai, ultimul obstacol în calea comunismizării şi rusificării României, represiunea s-a extins în toate sectoarele sociale. Mii de consilieri sovietici controlau activitatea din principalele întreprinderi economice şi instituţii publice. S-a introdus cenzura totală, s-a interzis activitatea partidelor democrate, s-a adoptat sistemul sovietic de învăţământ, cu limba rusă, obligatorie, fără religie şi limbi de circulaţie internaţională.

Au fost scoşi din învăţământ profesorii cu vederi liberale, iar din armată, toţi ofiţerii patrioţi. A fost desfiinţată proprietatea particulară asupra activităţilor şi instalaţiilor economice, asupra locuinţelor şi terenurilor. Anchetele penale şi condiţiile de viaţă din puşcării au devenit total inumane. Morţii erau aruncaţi în gropi comune, fără cruci. Românii au dovedit puţine afinităţi pentru comunism şi au fost singurii europeni care i s-a opus organizat, cu arma în mână, din 1949 până în 1958. De aceea au avut de înfruntat cea mai sălbatică dictatură, asemănătoare celor impuse Republicilor sovietice din Caucaz şi din Asia Centrală. Aproximativ un milion de români au fost arestaţi sau deportaţi şi peste o sută de mii au fost exterminaţi. Pe harta României au apărut peste o sută de puşcării, lagăre de muncă, centre de domiciliu forţat şi pseudo-spitale de psihiatrie. Cele mai celebre locuri de lichidare fizică şi psihică a deţinuţilor politici au fost la Aiud, Gherla, Piteşti, Sighet şi canalului Dunăre – Marea Neagră  numit Canalul Morţii.

Sălbăticia maximă a ororilor s-a realizat în puşcăria din Piteşti între ani 1949 – 1952. Aici s-a experimentat în premieră cea mai draconică metodă de tortură numită în epocă reeducare şi cunoscută acum sub denumirea Experimentul criminal Piteşti. Alexandr Soljenitân, cunoscut scriitor şi sovietolog rus, fost deţinut politic în Uniunea Sovietică, în cartea sa Arhipelagul Gulag, aprecia că tratamentul penitenciar comunist de la Piteşti a fost cea mai teribilă barbarie a lumii contemporane.

Tineri anticomunişti, în majoritate studenţi, au fost victimele acestei experienţe sadice, imaginate de pedagogul sovietic Makarenko şi aplicată în România de spionul rus Alexandru Nicolski, ajuns general de Securitate. Serviciul sovietic de poliţie politică (N.K.V.D.) l-a pregătit să recruteze deţinuţi politici cărora li se promitea eliberarea din detenţie şi grade superioare în poliţia politică română (Securitatea), dacă, prin torturare continuă, vor afla de la deţinuţi tot ceea ce se presupunea că aceştia nu au declarat în timpul anchetelor. Şeful grupului de torţionari din puşcăria din Piteşti a fost deţinutul Eugen Ţurcanu, după ce acesta fusese instruit de Nicolski în arta reeducării în puşcăria de la Suceava. Ţurcanu şi-a format o echipă din nouă deţinuţi politici care au început acţiunea de reeducare în ziua de 6 decembrie a anului 1949, ziua Sfântului Nicolae. În vara anului 1950, reeducarea a fost extinsă şi în puşcăriile din Gherla, Tg. Ocna, şi Canalul Morţii din Dobrogea.

Rostul nedeclarat al acestui experiment a fost distrugerea identităţii etnice şi religioase, morale şi politice a poporului român. Dacă în cazul câtorva mii de persoane obiectivele acestui aspect al procesului de sovietizare a românilor au fost atinse, mulţumim lui Dumnezeu că a vrut altfel decât forţele întunericului şi nu am fost toţi reeducaţi în aceeaşi măsură! Rostul declarat al monumentului care evocă ororile comuniste de „Reeducare prin tortură – Experimentul Piteşti” este cunoaşterea şi înţelegerea procesului de bolşevizare a României, în general, a metodelor utilizate aici şi a factorilor implicaţi în această activitate, în special.

Din îngheţata Siberie, din stepele ruseşti şi până în centrul Europei, unde s-a întins imperiul răului comunist, arsenalul cruzimilor din închisori a fost odios. Dar metoda Reeducării prin tortură nu s-a aplicat decât în România, când victimele s-au transformat în călăi, când deţinuţii politici au fost torturaţi de colegii lor de suferinţă. Această metodă criminală s-a experimentat numai pe deţinuţii politici tineri şi intelectuali. Scopul educării satanice prin tortură era distrugerea totală, fizică şi psihică şi transformarea victimelor în atei, turnători şi călăi ai prietenilor lor.”

 

**

 

După cum se poate constata prin simpla parcurgere a programului, în această ediție sunt propuse spre prezentare 77 de lucrări. Așadar, un program foarte dens, foarte încărcat, cu teme propuse de participanți veniți din toată lumea, începând cu spațiul românesc (România și Republica Moldova) dar și din alte țări europene sau chiar din (destul de) îndepărtata Canada. Judecând după titlurile propuse va fi o nouă ediție cu subiecte interesante, inedite (poate și polemice!) subiecte menite să aducă în actualitate aspecte mai puțin cunoscute ale istoriei României din ultimele 8 decenii.

Pentru ilustrare vă oferim în continuare contribuția cercetătoarei Donia Felicia Poștoacă din Schitu Golești, județul Argeș, doctor în istorie și fostă muzeografă la Muzeul Câmpulung. Cele 2 lucrări pe care cercetătoarea musceleană le propune au la bază atât o temeinică documentare în Arhivele Militare din cadrul UM 02405 Pitești, cât și cercetări de istorie locală a colectivității din Schitu-Golești, interviuri și discuții cu martori ai evenimentelor sau apropiați ai acestora.   

Atât lucrarea despre represiunea comunistă din Schitu Golești, căreia i-au căzut victime mai mulți locuitori ai comunei, cât și figura eroului – sublocotenent Ilie Cristea care (deși originar din Bacău) s-a simțit muscelean sunt subiecte demne de atenția cititorului doritor de istorie adevărată și de cunoașterea unor adevărați (și foarte puțin cunoscuți!) eroi ai neamului.

 

**

 

REPRESIUNEA COMUNISTĂ ÎN SCHITU GOLEȘTI DUPĂ 1952

1. Donia Felicia Poștoacă

 

Mișcarea de rezistență ,,Haiducii Muscelului” în zona Câmpulungului era condusă de colonelul Gheorghe Arsenescu (n. 03 mai 1907).

A fost condamnat pentru sabotaj economic. Din această organizație, în afară de PNL condus de Brătianu, PNȚ condus de Iuliu Maniu, PND condus de Nicoale Iorga, PNL aripa tânără condus de Tătărăscu, partidul plugarilor de Petru Groza, partidul național popular condus de Mitiță Constantinescu și George Călinescu, au făcut parte și cetățeni neafiliați vreunui partid politic uniți însă de convingerea că trebuie să ia atitudine de ceea ce se întâmplă în țară.

Printre susținători erau și cetățeni care făceau parte din ,,Regimentul  30 Muscel”, care era condus de colonelul Arsenescu – transformat în ,,Batalionul 27 Vânătorii de Munte” condus de maiorul Dumitrache.

Aceasta forma principala zonă de rezistență anticomunistă din țară, prin blocarea uneia dintre arterele vitale de comunicații între Muntenia și Ardeal.

Colonelul Gheorghe Arsenescu demarează tratative cu un tânăr militar, trecut în rezervă, locotenentul de cavalerie Toma Arnăuțoiu, similar în zona Nucșoara Argeș, dar cu o organizație mai mică.

Doi simpli membri de bază ai grupului Arsenescu ca liderii unei grupări locale de partizani și răzvrătiți au fost Ion Șerban și Ion Voican din satul Capu Piscului, țărani chiaburi, aveau puternice convingeri țărăniste. Se ocupau cu menținerea legăturilor ascunse cu localnicii care îi sprijineau, cu alimente, cu haine, muniție și de acțiunile de sabotaj, împotriva reprezentanților autorităților comuniste în comuna Godeni- Capu Piscului și Berevoești, asigurând rezistență.

Din păcate majoritatea grupărilor de partizani, din munții Făgăraș și zona Muscel, membrii grupării, Arsenescu, Voican și Șerban, au fost prinși de trupele de Securitate prin trădări infiltrate, unii au rezistat supraviețuind mai mulți ani, datorită unei rețele de sprijin, formată din rude, prieteni, localnici. Colonelul Gheorghe Arsenescu a stat ascuns în casa familiei Elena Poștoacă de pe Livezi, lângă satul Chilii, o casă retrasă de la marginea Câmpulungului, până în anul 1960 31 ianuarie – 1 februarie noaptea, când un cetățean de pe Valea Bărbușii, aproape de domiciliul acestuia, Țică Croitoru muncitor tâmplar, l-a denunțat. Colonelul a fost prins după aproximativ 10 ani, în 1960, condamnat la moarte și executat la 29 mai 1962 în penitenciarul Jilava.

După 1955 a mai urmat o tentativă de capturare a partizanilor, pretextul era găsirea unui aparat de emisie, străin.

În toamna anului 1957, Ion Șerban și Ion Voican, fugari fiind au trecut dealul și la Schitu Golești în satul Valea Pechii la Ion Pătrașcu pe care îl cunoștea, acesta fiind din Capu Piscului, căsătorit cu Maria Lăzăroiu din satul Valea Pechii. În acea noapte Ionel Pătrașcu era schimbul 3 la mina Poienari, nu era acasă. Atunci Voican și Șerban au strigat la poarta lui Ionescu Ion Pătrașcu, tatăl lui Ionel. În acea perioadă era primarul comunei, acesta i-a găzduit două zile, după care s-au mutat la fiul său Ionel încă o zi și următoarea zi au dormit și mâncat la un nepot, vecin, Nicolae Lăzăroiu.

Ionescu I. Pătrașcu în 1955 până în 1957, a fost primar și avea din prima căsătorie un copil, pe Ionel – soția sa a decedat din cauza unei boli necruțătoare. Din a doua căsătorie cu Floarea din Capu Piscului, zisă Lica, a avut pe Nicolae – a făcut parte din Regimentul 30 Dorobanți, iar în anul 1941 a fost trimis pe front și a murit la 23 de ani în septembrie 1941 în Ucraina. A mai avut trei fete Elena, Maria, Filofteia și trei băieți Ștefan, Vasile (decedat la 24 de ani) și Florian – cel mic.

Ion (Ionel) născut în 15 noiembrie 1907, muncitor la mina Poienari, fiul cel mai mare al primarului, avea și el doi băieți și o fată, Iulian, Gheorghe și Maria.

În acea vreme ei aveau o situație materială foarte bună, dar printre puținii din sat, avea un radio nemțesc mare AG, căruță cu boi, vite, o casă frumoasă și livezi cu pomi.

Iulian era premiant și absolvise o școală tehnică  de mine, lucra în cadrul I.M.C. (Întreprinderea Minieră Câmpulung), bine cotat la vârsta lui de 28 de ani.

După 1957 a mai urmat o razie cu același pretext, găsirea unui aparat străin de emisie.

Au fost arestați toți trei, Ionescu I. Pătrașcu (primarul), Ion Ionel Pătrașcu, fiul său și Nicolae Lăzăroiu (Culae) nepot, acuzați că au sprijinit mișcarea de rezistență, anticomunistă din Muscel, condusă de Șerban Voican. În 24 decembrie 1957 au fost duși la pușcăria Pitești, torturați, înfometați, interogați de căpitanul Cîrnu. După proces au fost condamnați, Ionescu I. Pătrașcu pe viață, Ion Ionel Pătrașcu la 5 ani închisoare, iar la recurs a mai primit 3 ani (fuseseră reclamat că avea un radio AG), total 8 ani, și Nicolae Lăzăroiu a primit 5 ani. Le-au fost confiscate toate averile, copiii au fost dați afară din școli, serviciu, securitatea recurgând la cele mai jignitoare pedepse. După condamnare – de la Pitești au fost duși la închisoarea din Gherla, una dintre cele mai dure închisori de execuție a pedepsei, din țară. Deținuții politici din loturile de partizani erau supuși la un regim foarte sever, prin izolare, înfometare (erau puși să își mănânce fecalele), prin reeducare lentă.

Au fost încarcerați în mai multe închisori de la Gherla la Jilava, la Poarta Albă, la Aiud și la Peliprava. În urma detenției severe și a vârstei înaintate (avea 70 de ani) a primarului Ionescu I. Pătrașcu, a lipsei de asistență medicală, la data de 23 martie 1963 a decedat în închisoarea de la Aiud. A fost înhumat în secret la Râpa Robilor, groapă comună a deținuților politici care mureau. Fiul său Ion Ionel Pătrașcu a fost transferat de la Aiud la Jilava, apoi la Poarta Albă și la Peliprava în 1962. La Peliprava a dus-o puțin mai bine, aducea apă cu carul tras de boi în niște cărătoare de la Dunăre la bucătăria închisorii, unde pe traseu mai puteau prinde un șarpe, un pește când nu erau văzuți de milițieni. Simțeau și ei că mai mâncau ceva, foarte rar.

În anul 1964 pe 24 iulie a fost dat decretul numărul 411, oficiat la 1 august 1964, de Regimul condus de Gheorghe Gheorghiu Dej, pentru eliberarea ultimilor deținuți politici ai lagărelor din închisorile comuniste și grațierea lor – 1962-1964 aceasta făcânu-se treptat. Acasă au venit doar 2 din cei 3 arestați, Ion Pătrașcu în vârstă de 58 ani și Nicolae Lăzăroiu în vârstă de 40 ani.

Aspectele din viața din închisori au fost povestite de Ionel Pătrașcu după anul 1991, când situația politică din țară o permitea și nu mai avea rețineri.

 

**

 

Eroul sublocotenent în rezervă – Ilie Cristea

1. Donia Felicia Poștoacă

 

La 22 iunie 2026 s-au împlinit 85 de ani de la „înrolarea” României în cel de-al doilea război mondial. Entuziasmul care a animat sufletele românilor ce intra în această imensă conflagraţie mondială ce avea ca substrat dorinţa generală ca să ne înfăptuim un vis, o moştenire a generaţiilor trecute, de a readuce la patria mamă cele două provincii surori, Basarabia şi Bucovina. Ostaşii români, oameni simpli, au ştiut întotdeauna să-şi apere glia strămoşească şi să alunge popoarele hrăpăreţe, care şi-ar fi întins bucuroase mâna peste pământurile noastre. Cuvintele pline de încredere şi profeţie ale poetului Ştefan Octavian Iosif sunt reprezentative pentru înverşunarea cu care fii ţării şi-au apărat hotarele.

 

Ce credeţi voi, noroade nesătule

Că nu ne are grijă Cel de Sus?

N-am înfruntat noi, năvăliri destule

Din Miază-Noapte, Răsărit şi Apus?

…

La arme, cei de-un sânge și de-o lege!
…

Când Patria ne cheamă sub drapel,
Datori sunt toți copiii ei s-alerge,
Să-l apere, să moară pentru el!

Istoria a consemnat pentru eternitate faptele pline de sacrificiu şi eroism ale românilor pentru atingerea idealului dorit. Întreaga ţară a fost zguduită de durere; părinţi care nu şi-au mai văzut copiii, soţii a soţilor duşi pe veci, orfani ce poate nu au cunoscut bine încă mângâierea unui tată plecat pe drumul cel fără de întoarcere şi care aveau să poarte de-a lungul vieţii un statut dureros – orfan de război. Pentru că este scris în legea firii să nu-i uităm pe cei ce s-au jertfit pentru această cauză nobilă vă voi prezenta portretul unui tânăr sublocotenent din Regimentul 30 Infanterie Muscel care şi-a pus mai presus decât viaţa dragostea de ţară, murind în fruntea plutonului său la 21 septembrie 1941 pe pantele de vest ale Dealului DRILINŢCAIA.

Născut la 16-11-1918 pe plaiurile Moldovei, în localitatea Căiuţi, jud. Bacău, fiu al Mariei şi al lui Gheorghe. Absolvent al Liceului Comercial a fost înrolat ca soldat cu termen redus la Regimentul 30 Infanterie Muscel. La 30-11-1939 a devenit elev al Şcolii Ofiţerilor de Rezervă de Infanterie nr. 1 Piteşti, fiind clasificat al 108-lea din 630 de cursanţi. După absolvire a fost repartizat la Compania a 3-a Instrucţie a Reg. 30 Infanterie.

Începând cu 17-07-1941 se afla pe front în funcţia de comandant de pluton în Batalionul de Instrucţie şi marş până la 21-08-1941 când a devenit comandant de pluton al companiei 5. Pe foaia calificativă comandantul de regiment, colonelul Munteanu îi prezintă frumoasele calităţi de om, militar, camarad. „Era o fire hotărâtă, foarte energic şi cu multă iniţiativă atât în timp de pace cât şi de război. A fost un exemplu pentru camarazii săi. Foarte inteligent, cu memorie bună, cu foarte multă putere de muncă, fiind animat de un puternic sentiment patriotic. Cultură generală frumoasă, simţul datoriei foarte dezvoltat, modest, demn, moral. A comandat plutonul în foarte bune condiţii cu prestanţă şi demnitate.

În războiul conta Rusiei Sovietice a luat parte la luptele la Vest-Kobacenco, unde s-a distins în mod deosebit la atacul din ziua de 12-09-1941 prin destoinicie, curaj şi avântul cu care a atacat puternicele rezistenţe inamice, precum şi în luptele de la Dealul Bostanaia şi Driliniţcaia. În luptele de pe Dealul Drilniţcaia (21-09-1941) a căzut rănit mortal în timpul când îşi antrena plutonul la atac în urma unui baraj rulant. În acest atac s-a distins în mod cu totul excepţional.

Prin exemplul personal de vitejie şi spirit de sacrificiu a antrenat plutonul său la acest asalt asupra reduitului inamic prevăzut cu adăposturi puternic întărite şi pentru această faptă a fost propus pentru decorare cu Ordinul Mihai Viteazu cls. a III-a. A fost considerat de comandantul său pe bună dreptate – UN EROU AL NEAMULUI.

 

Deşi generalul Ilie Şteflea, comandantul Diviziei a II-a aprecia că merită cu prisosinţă această decoraţie, a fost răsplătit cu ordinul Coroana României cu Spade în grad de comandor cu panglică de Virtute Militară, în baza Înaltului Decret 2.417 din 17-08-1942 – Brevet 6.803.

În mijlocul infernului în care se afla a intuit desigur şi o posibilă moarte, care în acele împrejurări era iminentă pentru toţi cei prezenţi. Gândul l-a purtat către mama sa, scriindu-i o scrisoare, în situaţia că, în orice moment putea fi secerat de un glonţ. În cuvinte pline de dragoste şi sensibilitate şi-a exprimat credinţa în Dumnezeu, convingerile pentru care a pornit la luptă, dragostea faţă de cei dragi şi faţă de „Câmpulungul Puternic, pentru mine, pentru viaţa mea”. Intuiesc că fiind fiu de militar a locuit în acest orăşel, fermecător şi azi.         În încheierea scrisorii el îşi mângâie mama spunându-i „A muri pentru ţara ta este o cinste de care nu toţi se bucură, onoare de care nu toţi sunt vrednici”.

Adresa mamei: Maria Buduluca Str: Buzeul Fundeni nr. 17 Câmpulung Muscel

 

(Această scrisoare am găsit-o în port­hartul slt.Ilie Cristea, mort în fruntea plutonului 2 din Compania a 5-a, în ziua de 21-09-1941, în valea ce desparte Bolşaia- Bostania de Bolşaia- Bliniţcaia.

Cdt. Companiei a 5-a / R. 30D.

Lt. Floru Stan)

 

1 septembrie 1941

Scumpa mea mamă

În atac. Îţi scriu acum când în jurul meu, cad vitejii, fii ai Muscelului în lupta Sfântă a Crucei contra Iadului comunist. Obuzele se sparg, gloanţele şueră şi totuşi nimic nu se opreşte. – ÎNAINTE! Cu DUMNEZEU pentru VICTORIE. Avioanele ruseşti ne seceră de sus cu mitralierele, brandurile ce curmă firul zilelor şi totuşi Odessa tot se apropie de noi încet, încet – încă 1512 m şi gata.

Mamă Dragă; ştii cât de bun cu toţii am fost. Acel ce vrea să vadă puterea lui Dumnezeu, să vină aicea şi Dumnezeu ne va ajuta să învingem, căci dreptatea biruie minciuna, dar câte jertfe!!! Şi câţi vor mai cădea!! Mulţi… Mulţi de tot.

 

Gândul meu numai la Dumnezeu este şi acolo în Câmpulungul Puternic, pentru mine, pentru viaţa mea. De voi muri Mamă, dacă Dumnezeu va vrea ca şi ultimul copil ce ţi-a rămas să-l ia la El… nu mă plânge… Sus în Ceruri voi fi la Lenuţa… sora mea… pe care am visat-o râzând chiar astăzi. E rău… aşa mi-ai scris… corpul meu va fi înmormântat aicea în Ucraina, unde tot se mai aude cuvânt românesc. N-ai să mă poţi vedea şi nici aduce la Câmpulung.

 

Buna mea Mamă, fii mândră că fiul tău… a murit pe câmpul de onoare în fruntea plutonului său, pentru Legile în Hristos şi în Dreptate. Sublocotenentul llie Cristea, fiu de militar, nu putea muri altfel. Din lumea cea de veci… voi vedea o Românie fericită, Mare, aşa cum Bunicii au visat-o…           Te voi vedea pe tine Mamă, gârbovită de durere, cu ochii orbiţi de lacrimi, plângând doi copii pierduţi în acelaşi an. Şi de va fi prea greu a lacrimei povadă, vin-o la noi, scumpa mea Mamă şi sus în ceruri vom fi iarăşi la olaltă… iubindu-ne!!

 

Logodnicei mele, Lenuţei mele dragi, spune-i Mamă, că voi veghea de sus asupra fericirii ei,… că am murit apărând ŢARA şi pe ea ca să fie mândră de mine. Am meritat dragostea ei. Să se mărite cu unul care o va face fericită. Eu am iubit-o prea mult. Poate de aceea nu va fi a mea. Spune-i lui Tăticu, să crească pe Nelu, cu grije, să nu se stingă neamul nostru. Numele de Cristea să rămână mai departe, să-l facă şi pe el ofiţer, ostaş al Crucei şi Dreptăţii. A muri pentru Ţara ta, este o cinste de care nu toţi se bucură, onoare de care nu toţi sunt vrednici.

Fi mândră Mamă, Tată şi logodnică – Fiţi mândri! Nu plânsul răscumpără moartea mea – Eroii – nu se plâng, ei se preamăresc.

Slt. ILIE CRISTEA

Cdt. Plutonului 3 din Compania 7

 

Colonelul Gheorghe Arsenescu a făcut parte din Regimentul  30 Muscel, cunoscându-i pe eroii sublocotenent Ilie Cristea și sergentul Nicolae Pătrașcu din Valea Pechii – au luptat și și-au dat viața la numai 23 de ani , amândoi în luptele din Ucraina.

 

Arhivele M.Ap.N. Centrul de Studiere şi Păstrare a Arhivelor Militare

Fond: Diviza 3 Infanterie, nr. cr. 1722 f. 303-304

“Cultul Eroilor” Piteşti

 

**

Ilustrez aceasta avancronică a ediție 2026 a Simpozionului Internațional EXPERIMENTUL PITEȘTI cu aspecte de la trecutele ediții. Voi reveni cu relatări despre ediția ce urmează să se deruleze la Pitești între 2 și 4 octombrie, la sediul Filarmonicii Pitești, Muzeului Județean Argeș, dar și la Vila Florica și Muzeul Ștefănești.