Din 19 iulie 2026,

„Pușlamaua de la etajul 13” a rămas orfană. „Tatăl” său, Mircea M. Ionescu a trecut într-o altă dimensiune.

Poate părea puțin ciudat, dar am aflat despre decesul bucureșteanului Mircea M. Ionescu dintr-o sursă modoveneasca, mai precis dintr-o postare pe FB a regizorului chișinăuan (și directorului Teatrului Național Satiricus I.L. Caragiale) Alexandru Grecu, postare pe care o reproduc: „Azi, câteva minute în urmă a plecat la Ceruri, dramaturgul român și un bun prieten al Teatrului Național Satiricus I.L.Caragiale, Mircea M.Ionescu!… Am montat două piese al acestui remarcabil dramaturg: ”Beethoven cântǎ din pistol”(1995),cu care am colindat America în 1995, pe urmă au urmat multe țări din Europa, inclusiv Suedia, la Stockholm, în Sala unde se decernează Premiul Nobel!.. A doua piesǎ “Puștoaica de la etajul 13”, (2016) jucatǎ -la fel- în zeci de festivaluri, în mai multe țări din Europa și care se aflǎ în repertoriul teatrului și azi, la 10 ani de la premieră!!”… Oricât aș fi dorit să fie un Fake, anunțul a fost –din păcate- adevărat…

**

Scurt traseu existențial cultural-sportiv

După un an în care starea sa de sănătate s-a înrăutățit, Mircea M. Ionescu, un foarte cunoscut jurnalist sportiv și dramaturg a murit duminică, 19 iulie 2026. Avea 80 de ani. Născut pe 31 octombrie 1945, la București, absolvent al Facultății de Filosofie a Universității din București (în 1969) ulterior specializat în jurnalism, Mircea M. Ionescu a început parcursul jurnalistic (sau -cum se spunea pe-atunci-, s-a încadrat în muncă) chiar la ziarul „Munca”. Apoi a lucrat pentru ziarul „Sportul” și revista „Fotbal”, dar și pentru Radiodifuziune și Televiziune.

Comentator de evenimente sportive din categoria maeștrilor microfonului, pe care-i ascultam la emisiunea „Fotbal minut cu minut”, (adică Ioan Chirilă, Ion Ghiţulescu, Sebastian Domozină, Gheorghe Minoiu, Nicolae Soare, Coca Cozma Teoharie, Teodor Mateescu, Nicolae Secoşan, Dan Voicilă, Grigore Ilisei, Corneliu Mihăilescu), Mircea M. Ionescu (pentru prieteni, MMI, a nu se confunda cu MRI – sigla distinsului om de cultură ieșean Mircea Radu Iacoban) și-a dorit mai mult. Și-a dorit nu doar să transmită faptele sportive ale altora, ci să săvârșească el însuși astfel de fapte care să stârnească curiozități, să intereseze, să placă, -dacă se poate- să seducă… 

Și cum a fost din copilărie RAPIDIST, sedus deopotrivă de Potcoava sportului giuleștean dar și de Teatrul Giulești (devenit apoi, Odeon), după un accident suferit într-un meci de rugby, a renunțat la perspectiva de a juca în divizia A pentru Știința Petroșani și implicit la viața sportiv-tumultoasă de pe gazon, mulțumindu-se cu rolul de arbitru pentru diviziile B și C (un adevărat cavaler al fluierului, care a fluierat cea a văzut și nu ce i s-a sugerat de autorități!). Renunțând la Știința Petroșani (pe atunci eu jucam handbal pentru Știința) a renunțat și la perspectiva de a deveni inginer miner, dar a optat pentru o alta, nu mai puțin tumultoasă, a scenei… L-a evaluat foarte bine Valentin Silvestru, care după ce a văzut „Adio, Pele!” (la Teatrul „Sică Alexandrescu” din Brașov), a scris în România literară că „Mircea M. Ionescu are condeiul înmuiat în călimara lui Aurel Baranga.”

E adevărat că prin anii 80, fiind la început de carieră scriitoricească nu avea și talentul special al lui Baranga, acela de a evita ciocnirea contondentă cu obtuzitatea unor activiști PCR din Cultură, care nepricepuți dar zeloși, interziceau texte sau opreau unele spectacole pe diverse motive ideologice, dacă nu chiar de teamă de a nu părea destul de revoluționari…

În 1985 interzicerea unui spectacol (Aventura unei femei cuminți) la Naționalul bucureștean după ce piesa (montată la Teatrul Bacovia din Bacău) se jucase câțiva ani, de sute de ori în țară a fost picătura care a umplut paharul nemulțumirilor și l-a împins la „evadarea” din România regimului Ceaușescu (în 1986). Se vede treaba că apropierea (geografică) de C.C. al P.C.R. îi făcea mai „scrofuloși la datorie” pe unii „trepăduși ai culturii” din acea perioadă.  

Simțindu-se persecutat și chiar amenințat, MMI a „evadat” la câteva luni și a așteptat –în condiții foarte grele- aproape o jumătate de an din lagăre în Italia (la Latina și Roma) „viza de America”.

În lagărul de la Latina a cunoscut doi borfași români, Iani și Nelu, maeștri în activitățile lor ilegale, cu activitate infracțională internațională, dar focusați pe zona Roma. „Băieții noștri” după ce i-au furat Dacia cu care „evadase”, când au aflat că este crainicul sportiv pe care-l ascultau cu plăcere, nu numai că i-au restituit-o dar i-au propus să-i ofere o mașină mult mai bună (bineînțeles, tot furată!). Temându-se să nu fie prins conducând o mașină furată, MMI a acceptat ca cei doi prieteni să i-o valorifice cum știau ei, iar prețul obținut a fost dublu decât cel pe care conta… mare lucru să ai prieteni pricepuți și săritori!     

După obținerea vizei s-a stabilit, pentru un deceniu la New York, unde a început un nou capitol de viață palpitantă – de taximetrist de noapte (ce-i drept actorul Dan Nuț u îl precedase în această meserie cu un deceniu!), experiență pe care a transformat-o mai târziu în piesa „Taximetrist de noapte la New York”. O viață curat palpitantă dacă a transportat celebrități ca Greta Garbo, Anthony Quinn, Imelda Marcos sau fiica dizidentă a tovarășului  Fidel Castro, dar a simțit și cum e să te trezești cu cuțitul la gât, sau cu pistolul la tâmplă… Senzații tari, senzații de care cu plăcere s-ar fi lipsit, dar, cum totul vine la pachet…

La New York a fondat primul săptămânal sportiv în limba română din afara țării „Lumea Sporturilor”, care după un început timid a ajuns să fie cunoscută și să aibă mulți abonați. „Lumea Sporturilor” (New York, 1987–2005), din august 1989, a avut și suplimentul de cultură și politică „Lumea Noastră”.

Mircea M. Ionescu a publicat și numeroase volume de proză și dramaturgie. Printre cele mai cunoscute citez: „Asasinul acordă interviuri”, „Pierdut în New York”, „Deținuți în Statuia Libertății”, „Jucătorul de baseball”, „Pierdut în New York”, „Hamlet a murit degeaba”, „Bărbatul cu trei picioare„, „Condamnat la Libertate”, „Actriţa fără teatru„,„Animalul, acest om ciudat”, „America de-acasă„, „Valoroasa actriţă fără teatru„, „Exilul. Ultimul drum al nopţii către zi„. Piesele sale au fost prezentate cu succes pe multe scene nu doar din România, ci și din Bulgaria, Austria, Serbia și Republica Moldova.

În calitate de director-manager, a preluat Teatrul Valah din Giurgiu (în 2010) pe care nu doar că l-a transformat în Teatrul „Tudor Vianu”, dar l-a transformat și într-o citadelă a dramaturgiei românești, în perioada directoratului său prezentând cu precădere piese din dramaturgia românească. În plus a creat și un pod de teatru între Giurgiu și Ruse și a inițiat un Festival al Teatrelor Dunărene (Viena, Bratislava, Belgrad, Giurgiu, Ruse, Brăila, Galați), proiecte abandonate după plecarea sa (în 2016)…

A fost membru al Uniunii Scriitorilor din România, al Asociației Scriitorilor București, al Foreign Press Association (New York) și al Asociației Internaționale a Presei Sportive. Ca recunoaștere a importanței activității sale a fost recompensat cu numeroase distincții. A primit Premiul Uniunii Scriitorilor București, Premiul „Iosif Naghiu” pentru dramaturgie al Asociației Scriitorilor București sau Premiul „Cel mai bun spectacol din Balcani”, pentru piesa „Animalul, acest om ciudat”. UNITER l-a recompensat cu Premiul pentru întreaga activitate în 2020, dar a mai primit Premiul „Opera Omnia” pentru întreaga activitate (2021), oferit de Uniunea Scriitorilor din România. Premiul Academiei Române pentru anul 2017 „Ion Luca Caragiale” – pentru piesa „Bărbatul cu trei picioare„. Mircea M. Ionescu, a fost premiat și la Gala Premiilor revistei „Rinocerul”, în decembrie 2021 primind distincţia de „Dramaturgul anului”.

Mircea M. Ionescu a fost -din 2015- cetățean de onoare al municipiului Giurgiu. Dar -trebuie să recunoaștem că- toate aceste scrieri și onoruri nu s-ar mai fi întâmplat niciodată dacă activitatea de taximetrist new-yorchez pentru care a fost distins cu titlul Safe Driver Award acordat în 1995 de New York City Taxi&Limousine Comission, nu ar fi fost desfășurată fără incidente majore.

**

Despre „Pușlama„ sau „Puștoaică„… Dar tot de la etajul XIII!

Am intitulat articolul de despărșire de MMI „Pușlamaua de la etajul 13 a rămas orfană„. Așa și este plecarea dintre noi a autorului său lasă personajul – o adolescentă foarte sprințară- orfană de parintele care l-a conceput. Dar, nu doar „Pușlamaua de la etajul 13″ (titlu sub care s-a jucat în România) ci și pe „Puștoiaca de la etajul XIII„, titlu sub care s-a jucat în Republica Moldova (acolo există anumite sensibilități, termenul Pușlama putând avea alte conotații). Și nu numai personajele au rămas fără autor ci și actrițele care au interpretat acest personaj, probabil, cel mai reușit și mai jucat din creația lui MMI. Cu regretul că la teatrul DAVILA, Pușlamaua lui MMI n-a fost pusă în scenă, le amintesc în continuare pe acele actrițe care au îndrăgit și jucat personajul (chiar mai multe satgiuni):

Anca Sigartău -2011 la teatrul „Tudor Vianu”, Giurgiu, regia Dan Tudor

Petronela Buda -2012 la teatrul, „Fani Tardini”, Galați, regia  Vili Nikolov (Bulgaria)
Ecaterina (Catiușa) Bozianu – 2012 lateatrul”Genesis Art”, Chișinău, regia Emil Gaju

Claudia Motea, 2017, în regia semnată de Vlad Stănescu de la TNB

Alexandrina Grecu – 2016, Teatrul Național Satiricus-I.L.Caragiale, Chișinău, regia Alexandru Grecu

Sper ca acestor actrițe care au dat viață faimosului personaj memeist în viitor să li se adauge alte nume… Pentru că personajul o merită!

Povestind în prefața cărții lui Mircea M. Ionescu „Jurnalul unui om norocos” (Editura Creator, Brașov, 2020) despre spectacolul America de-Acasă prezentat la Centrul de Cultură Gheorghe Apostu din Bacău, actrița Claudia Motea adăuga un amănunt esențial la colaborarea artistică de durată cu MMI: „A existat și o Pușlama de la etajul 13, un personaj adolescentin memeist, care, deși părea de basm pentru o actriță cu vârsta de peste 45 de ani, a fost o perioadă considerabilă protagonista vieții mele artistice… DA, am jucat cu mare bucurie PUȘLAMAUA lui Mircea M. Ionescu în regia regretatutlui Vlad Ionescu de la TNB, la București, Brașov, Brăila, Chișinău, Lucerna (Elveția), în legendarul Catalina Club din Los Angeles, culminând cu o reprezentație la Teatro Atlantico din Roma în fața a 5000 de spectatori. Acest moment din Italia a fost sacru pentru că ne-a legat sufletele artistice într-o prietenie pe viață. Un pariu pe care l-am câștigat împreună, eu prin credința mea statornică pentru teatru, Mircea M. Ionescu prin măiestria lui incontestabilă de dramaturg… Și pentru că amândoi, în perioade diferite, am respirat aerul continentului nord-american, el ca emigrant în SUA, iar eu în Canada, pot spune că nu oricine poate supraviețui eroic ca el într-o lume nouă, trăind pe viu fascinația zgârie-norilor și a vieții cotidiene new-yorcheze… nu oricine ar fi putut fi ca el, taximetrist de noapte la New-York…” Toate astea înseamnă „izbândă la Academia Vieții, cursuri de zi și de noapte, izbândă ajutată și de un gram de noroc… Înclin să cred că bunul meu prieten, Mircea M. Ionescu a fost un Om cu adevărat Norocos”

**

O fațetă mai puțin cunoscută: MMI – poetul!

Desigur Mircea M. Ionescu va rămâne în memoria colectivă și în istoria culturală a românilor mai întâi ca un mare comentator sportiv, apoi ca un înzestrat dramaturg și -în sfârșit- ca un manager cultural vizionar, capabil să făurească nu doar evenimente remarcabile ci și punți culturale internaționale. Foarte puțini știu că în ultimul deceniude viață printre atâtea preocupări literare, MMI a încercat și poezia, și a făcut-o cu succes!

Cândva, pe la început de mileniu, poetul român din Serbia, Ioan Flora, lansa la un târg de carte vreo 3 volume, printre care și un volum de versuri de dragoste. Poetul (din păcate plecat prea repede dintre noi), mai că nu-și cerea scuze pentru „tupeul de a apărea în fața cititorilor -la peste 50 de ani!- cu poezie de dragoste, poezie care-și are anotimpul său la tinerețe, la 20, ei hai, poate la 30 de ani”, zicea „vinovatul” Ioan Flora… Ei bine, Mircea M. Ionescu a scris poezie, ceva mai târzior, pe la 70 de ani. E adevărat, că tot de dragoste dar de dragoste de sport, în special de fotbalul românesc, de zeii, regii și mari vrăjitori ai balonului rotund. Invitat –într-o companie interațională foarte elevată- la Ediția din 2016 a Festivalului Internațional „Nopțile de Poezie de la Curtea de Argeș” (un festival select care s-a întins pe un sfert de veac, până la decesul lui Dumitru M. Ion și deteriorarea sănătății poetei Carolina Ilica – ctitorii și organizatorii festivalului) Mircea M. Ionescu a fost recompensat cu „Premiul pentru Arte” pentru întreaga și variata sa activitate literară dar în mod special pentru volumul de poezie „Condamnat la libertate„. Pentru că veștile bune circulă repede despre acest „Condamnat la libertate„a apărut imediat o cronică (-unde putea să apară dacă nu) în cotidianul craiovean „Cuvântul libertății„. În ziarul craiovean Mircea Canțăr scria: „Poate părea oarecum surprinzător pentru cei care și-l amintesc pe Mircea M. Ionescu –pe vremuri un bun comentator sportiv- deturnat datorită vocației indubitabile, la dramaturgie și poezie. Ironic pe alocuri, în referirile sale la lumea în care trăim, dar nu acrit, nu dezabuzat, Mircea M. Ionescu, veteran șarmant al jurnalismului, etalează luciditate și umor fin, de care nu a dus lipsă niciodată, scrisul său având mereu tonul potrivit de natură a produce un răcoritor efect terapeutic… Indiscutabil, ne aflăm în fața unui poet mai special, cu sensibilitate aparte și trăiri inegalabile.” Poate pentru a-și confirma (și) vocația poetică, -poate stimulat de premiul primit- MMI – acel „veteran șarmant al jurnalismului” a mai publicat imediat un volum de poezie intitulat „Ambasadorii mei din Olimp„. Un volum în care marii sportivi ai României din mai multe discipline (fotbal, canotaj, gimnastică, rugby, handbal, atletism, dar și echipe) au primit fiecare în dar câte un poem-evocare a unei realizări deosebite…

**

O zi cu nostalgia fotbalului mare

În ultimul deceniu m-am văzut destul de des cu MMI… În diverse situații, la Bucureși mai ales la Festinul teatral nottarescian, (pe când -foarte bun!- manager era teatrologul Marinela Țepuș, care știa să găsească fonduri pentru o manifestare de amploare), la Pitești cu prilejul unor premiere sau festivaluri, ba chiar și la Oradea… Peste tot, la o cafea, înghețată sau pizza ne aminteam de vremea în care sportul românesc de echipă (adică acela care contează, care vorbește despre performanțele sistemului!) era printre cele mai bune din lume, de marile rezultate ale unor echipe de club (Rapid, U.Craiova, Steaua, UTA), despre fotbaliștii pe care i-am cunoscut personal, dar și despre jucătorii de handbal, volei sau rugby pe care-i cunoscusem, cu care fusesem colegi. Și chiar erau destui, aveam despre cine și ce discuta. Bineînțeles, nu putea să nu vorbească despre F.C.Argeș și despre Dobrin. Așa că nu m-a surprins deloc când mi-a solicitat să mergem să vedem un meci „pe stadionul lui Dobrin”. Era în 6 noiembrie, 2019 și pe atunci FCArgeș era în divizia „A„ și se lupta să ajungă în Super-Liga Națională (după unii autori – „Liga lu’ Mitică„). Așa că am fost mai întâi la Muzeul Sportului Argeșean unde am fost primiți (foarte bine!) de directorul muzeului dr. Cornel Popescu și de dr. Sebastian Tudor ambii foarte competenți în materie de sport argeșean (în general) și de F.C.Argeș (în special!). Apoi directorul Cornel Popescu ne-a oferit nu doar o cafea ci și două invitații (la tribuna oficială!) la partida F.C. Argeș – C.S.M. Reșița. A fost un meci cu suspans, s-a terminat 3:2 pentru F.C.Argeș după ce echipa reșițeană a condus cu 2:0… Adaug că nu mai fusesem pe stadionul piteștean din 1979 (adică de 4 decenii!) de la meciul din CCE (Cupa Campionilor Europeni), FCArgeș–Nottingham Forest 1:2…

**

La plecarea dintre noi a acestui foarte important intelectual-creator-ziditor în mai multe domenii, menționez un fragment dintr-un interviu în care MMI apăra cu înverșunare, patos și -mai ales!- argumente dramaturgia românească:

M.M.I.: „Există și dramaturgie românească autohtonă! Există!„

„dramaturgia română contemporană nu este citită! De către directori, regizori, cronicari dramatici. E o teribilă tragicomedie să declari că ea nu există, când nu o citești! Și afirm acest lucru, detașat, eu fiind un dramaturg norocos, cu patruzeci și trei de premiere în cinci țări, semn că nu pot fi subiectiv! Mi-am permis să îmi iau din viață 5 ani, 11 luni și 22 de zile pentru a demonstra cum laudae că avem și dramaturgi contemporani autohtoni! Am renunțat la Televiziune și, implicit, la un salariu dublu, pentru a fi director de teatru în briza Dunării, unde am ctitorit „Giurgiu – Cetatea Dramaturgiei Românești„. Acolo, incredibil, însă strict autentic, timp de aproape șase ani, s-au jucat numai texte românești (patruzeci!), cu încasări peste cele ale unui repertoriu de teatru universal!… Există! Există și dramaturgie românească autohtonă! Trebuie, doar, citită, și promovată cu încredere!”  

**

Despre jurnalistul, dramaturgul, managerul și -mai ales!- despre OMUL Mircea M. Ionescu merită reținute două opinii ale unor reprezentante de seamă a breslei teatrale: teatrologil și managerul Marinela Țepuș și actrița Claudia Motea

Marinela Țepuș – „MMI„
„S-a stins o voce a sportului românesc! Vocea unui mare comentator sportiv! S-a stins un om de teatru: dramaturg, jurnalist cultural, manager de teatru! S-a stins un scriitor! S-a stins un om! Un OM! (RE)cunoscut de o țară întreagă! A trăit atât de intens și a povestit atât de frumos încât n-ai cum să-l uiți! Iar dacă nu i-ai ascultat/citit poveștile, dar dacă ai 60+ și ți-a plăcut fotbalul, sigur i-ai auzit vocea la radio!
Mircea M. Ionescu – MMI, cum îi plăcea să-și spună – a avut o viață atât de bogată în întâmplări de toate felurile, încât mereu simțea nevoia s-o reverse în șuvoaie peste ceilalți! Nu era doar scriitor, era și un povestitor excepțional! Știu, pentru că băteam, la pas, festivalurile de teatru împreună! Între două spectacole, alergând de la o sală la alta, sau adăstând în vreo cafenea să se facă ora de reprezentație, sau plimbându-ne prin vreun parc… mereu în așteptarea unui eveniment, MMI îmi/ne spunea câte un episod din viața-i tumultuoasă. Că mereu ne adunam câțiva împrejuru-i! Nu însemna că nu știa să asculte! Asculta politicos, dezbătea cu suflet! Era mereu atent cu cei din preajmă! Și elegant, și rafinat în rostirea cuvintelor!
A scris cărți pe care le împărțea cu generozitate tuturor cunoscuților, uneori și necunoscuțior! A scris cu viteză, încât, de la una la alta, n-apucai s-o citești pe cea dinainte! Te simțeai prost pentru că nu știai ce să-i spui. Nu se supăra, ți-o înmâna, discret, pe următoarea, zâmbind: o să le vină vremea! O să fie și ele citite! Să fie acolo în bibliotecă pentru cândva! Eram privilegiată: eu știam deja multe din întâmplările aflate între pagini! Pe lângă multele cărți, articole risipite pe unde găsea spațiu (că nu prea mai erau la modă revistele/ ziarele printate, iar el nu credea în cele on line), MMI a zidit! Manager fiind, a transformat teatrul din Giurgiu într-un adăpost al dramaturgiei române contemporane (înainte de a fi existat Teatrul Dramaturgilor Români în București). I-a dat și un nume de elită: Teatrul Tudor Vianu!
Și-a urmat visul cu atâta patimă încât, adesea, a completat bugetul minuscul al vreunei producții scenice cu bani personali. A făcut zilnic naveta la Giurgiu fără decont! Și-a folosit numele și vocea de comentator sportiv pentru a aduce lumea la teatru și pentru a găsi sponsori! Fără a fi un om bogat, a dăruit tot ceea ce avea în editarea unor cărți, în realizarea unor spectacole, în organizarea unor turneee și/ sau a unor evenimente! Neobosit! De neoprit!
Și totuși, cum se întâmplă în teatrul românesc, a fost înlăturat de la conducerea Teatrului Tudor Vianu când n-a mai corespuns politic! A fost simplu: deși era licențian în Filosofie, nu avea studii de teatru! Ce dacă era dramaturg?! Ce dacă dovedise că poate scoate teatrul ăla (dintr-un oraș fără public) din anonimat?! Ce dacă adusese spectacolele în București și le purtase prin străinătate! Măcar nu l-au umilit dându-i o notă proastă la evaluare; au așteptat să i se termine mandatul și i-au spus că „n-are studii de specialitate, deci nu corespunde cerințelor legii”! A suferit! Dar avea de partea sa poveștile! S-a refugiat în scris! S-a bucurat de apariția fiecărei cărți, a fiecărui spectacol pe un text al său, de fiecare invitatie în vreun juriu de teatru, de fiecare premiu… ca un copil! Pentru că MMI a fost un OM mare cu suflet de copil!
Apoi, a avut șansa de a fi la Ministerul Culturii o perioadă scurtă, dar din nou intensă pentru el! Pentru că dorea să zidească, să facă, să lase urme pe unde trecea! Așa mi-l voi aminti: alergând împreună prin multe orașe ale țării, între două spectacole, și ascultând poveștile din propria-i viață! A plecat în momentul în care vedem cu teatrul românesc se sfarmă în mici felii de interese! În momentul în care vedem cum teatrele se topesc în centre (pseudo)culturale cu iz propagandistic! În momentul în care legea e doar pentru fraieri! În momentul în care abuzurile sunt ridicate la rang de artă, iar arta e pusă la colț! Doamne, ce de subiecte pentru povestirile sale! Dumnezeu să-i lumineze veșnicia lui MIRCEA M. IONESCU!”

**

Actrița Claudia Motea o Pușlama de cursă lungă despre plecarea dintre noi a lui MMI:

„Drum lin spre ceruri, Om al Cuvântului și al Prieteniei!
Plecarea lui Mircea M. Ionescu lasă în cultura română un gol care nu poate fi umplut. Dramaturg cu voce inconfundabilă, comentator sportiv cu eleganță și spirit, jurnalist, eseist, om al condeiului și al scenei, premiat inclusiv de Academia Română, Mircea a fost unul dintre acei creatori care nu doar au scris teatru, ci l-au trăit cu toată ființa.
Pentru mine, Mircea nu a fost doar autorul unor texte pe care am avut privilegiul să le joc — inclusiv Pușlamaua de la etajul 13, pe scene din țară și din străinătate — ci a fost un prieten adevărat, un om care a crezut în mine, în munca mea, în felul meu de a aduce teatrul în lume. Am avut evenimente împreună, am împărțit emoții, am împărțit lumină. I-am scris prefețe la două dintre cărțile sale, cu bucuria sinceră de a-i sprijini creația, iar eu am participat cu onoare la spectacole născute din piesele lui, simțind mereu că fac parte dintr-o familie artistică.
Întoarcerea mea din Canada a coincis aproape cu întoarcerea lui din America – și, ca o întâmplare predestinată, atunci s-a născut prietenia noastră. O prietenie frumoasă, caldă, luminoasă, care a crescut firesc, ca un copac plantat în pământ bun. Mircea avea darul rar de a te face să te simți văzut, apreciat, încurajat. Avea o generozitate care nu se anunța, ci se manifesta. Avea o noblețe a spiritului care nu se striga, ci se trăia. A iubit România, teatrul românesc, oamenii lui, actorii lui, publicul lui. A scris cu responsabilitate, cu pasiune, cu luciditate și cu tandrețe. A transformat realitatea în artă și arta în mărturie. Astăzi, când îl conducem cu gândul, nu plângem doar un dramaturg, ci plângem un om bun, un prieten, un constructor de emoții, un martor al vieții. Drum lin spre ceruri, Mircea… Teatrul te va pomeni. Prietenii te vor purta în suflet. Iar eu îți voi păstra mereu lumina. „