Despre ce nu ştiam… Și am aflat… la DAVILA!

Nu fără o puternică motivație tema celei de-a XXVIII-a ediții a Festivalului Internațional de Teatru de Studio (din 9 – 18 Mai 2025) s-a numit FRAGILITATE. Și nu fără un motiv serios în deschiderea festivalului (chiar în 9 mai, de Ziua Noastră, a europenilor) a fost programat spectacolul „Despre ce nu ştii” de Adriana Bordeanu. Dacă omul ca ființă -cum susține(a) prietenul BLAISE- e fragil ca o trestie, reuniunea a doi oameni este –indiferent de forma și tipul reuniunii- muuult mai fragilă. Povestea imaginată de Adriana Bordeanu nu este tocmai inedită, am mai auzit, am mai citit, am mai văzut filme pe tema acelor schelete (bine și demuuult) ascunse prin dressig room-uri. Schelete care într-un anumit moment –ales de autor/scenarist- plictisite sau enervate să stea degeaba la păstrare, ies să ia puțin aer, provocând crize de diverse facturi și anverguri. Uneori crize mai ușoare, alteori chiar de-a dreptul cutremure familiale sau/și cataclisme conjugale. Totul conform celor scrise în scenarii sau în stele.

O situație existențială (destul de) ciudată dar (destul de) posibilă
Nucleul familiei Munteanu -aflăm la un moment dat- era compus din Mama (Lizica), Tata (Gică) și -oficial- 4 copii: Silvia, Cristi, Andreea și Elena. La aceștia prin căsătoriile copiilor s-au adăugat alți membri, ai familiei extinse. Și, de unde se părea că în familia lărgită totul merge bine, dintr-o dată apare criza: Elena nu e fericită, se consideră neglijată de soț și vrea să divorțeze. Motivul posibilului divorț – soțul Paul este permanent morocănos și certăreț, dar –mai ales- este obsedat să câștige mai mulți bani, muncește prea mult, “stă prea mult la calculator”, este un adevărat Workaholic. Și cum pentru mulți Workaholismul este mult mai de neînțeles (și poate și mai condamnabil!) decât alcolismul, iată un motiv întemeiat al posibilului divorț.
Temperamentala Elena și workalholicul Claudiu sunt o familie obișnuită, oficială, un cuplu care n-a fost construit pe baza unei pasiuni răvășitoare… sunt oameni buni, oameni de treabă, oameni cum-se-cade dar care, luați de grijile vieții, nu prea mai comunică… oameni buni luați individual, dar care pot pica (individual!) la testul de bună conviețuire… sau pot co-genera o situație existențială dificilă. Care situație, pentru remedieri necesită intervenția membrilor (mai cu influență ai) familiei, sau chiar o reglementare de către “organele (judecătorești ale) statului”…
Elena, e clar că “nu se simte bine în pielea ei”, și asta, cam de multișor… S-a sconsiderat tot timpul neglijată, mai întâi de părinți în special de tatăl său care se ocupa mai mult de fratele Cristi, căruia îi făcea toate poftele, unele chiar extravagante în raport cu posibilitățile materiale ale familiei… “S-au adunat toate. Nu știu…. Parcă nu-mi găsesc locul” spune cu obidă Elena care e sătulă de regimul de funcționare a familiei (pe principiul “make money, not sex”) care după Claudiu înseamnă doar “casă, muncă, muncă, casă, ca să avem la bătrânețe. Păi și ce facem până la bătrânețe? Nu mai trăim? Că nici sex nu mai facem.”
Viața cuplului Elena-Claudiu dovedește că într-o existență oarecum ordonată, situată în buna medie socială, pot apărea -când nici nu te aștepți- urcușuri, coborâșuri, pante periculoase și curbe existențiale nesemnalizate. “Surprise, surprise!” pare să strige îngerul păzitor însărcinat (se pare) și cu condimentarea existenței cu oarece fapte mai ciudate folosite pe post de sare și piper.
Deși înțelepciunea populară europeană (mă rog, italiană, dar azi întreaga lume este un sat) zice că nu trebuie să te amesteci în treburile unui cuplu nici măcar cu un deget, adică Tra moglie e marito non mettere il dito, părinții Elenei încearcă să-i tempereze elanul de a intenta divorț. Discuția prin care părinții încercau să-i domolească Elenei tentația de a se plimba prin sălile tribunalelor, acea controversă familială pe tema posibilului divorț, pornește de la un schimb liber de opinii despre viață și familie și se transformă într-o ceartă a Elenei cu părinții. În această ceartă agrementată cu diverse reproșuri, o replică scăpată de tatăl său în toiul disputei îi schimbă Elenei complet perspectiva. Într-un moment în care domnul Munteanu Gică-tatăl îi enumera Elenei sacrificiile făcute pentru a o crește și a o educa îi scapă replica “te-am iubit ca pe copilul meu”. Acea scăpare la vreme de supărare îi aprinde Elenei luminițele de alarmă, și-i interzice somnul, ținând-o trează toată noaptea. Cum adică, vine asta “ca pe copilul meu? Mamă, m-ai făcut cu alt bărbat? M-ați înfiat?” o chestionează Elena pe mama sa. Întrebări legitime despre trecutul personal deja îndepărtat și uitat… Eeei, nici chiar așa, uite că doamna Munteanu n-a căzut în păcatul desfătării extra-conjugale, situația este cu totul alta, am putea spune “ceva mai complexă”. Ba chiar, muuuult mai “complexă” pentru că schimbă radical locurile și statutele tuturor membrilor familiei. Pentru că, de fapt, Silvia – sora mai mare pe care pentru modul foarte grijuliu în care s-a ocupat de ea cât a fost mică, Elena o considera ca pe o a doua mamă și pe care chiar o numea “Mama 2” este în realitate “Mama1”… adică mama biologică, iar “Mama 1” este de fapt bunica. Iar ea, Elena este rezultatul păcatelor tinereții (de fapt ale adolescenței) Silviei. Pe scurt, pentru Elena, “Mama 2” devine “Mama 1”, “Mama 1” devine bunica, ceilalți doi (foști) frați devin unchi… și tot așa… mai mare deranjul la nivel familial. Mama Lizica, tatăl Gică și Silvia cunoșteau adevărul dar nu știau (sau se temeau) să-l destăinuie, dar Elena l-a aflat (aproape din întâmplare) și a fost zguduită… iar când se răcorește cu un “futu-i mama mă-sii” aproape că e dificil de aflat cine e “beneficiarul” actului sexual invocat în tradiționala înjurătură…
Rezolvarea spinoasei chestiuni a divorțului pe care-l dorește Elena care părea marea sa problemă existențială, de care credea că-i depinde viitorul, trece pe plan secundar, mai important i se pare Elenei deslușirea felului în care a venit pe lume și care e de fapt poziția sa în Arborele genealogic (am putea spune chiar “ginecologic”) al familiei. O situație cam încurcată cu acest Arbore ale cărui crengi se re-aranjează, schimbările simțindu-se până la nivelul “rămurelelor genealogice”.
**
Distribuția trimisă în scenă de regizorul Felix Alexa este aleasă cu grijă și satisface din plin cerințele (în unele secvențe, chiar implicare fizică intensă) piesei:
ADA DUMITRU este Elena – în acte fiică a mamei Lizica, dar în realitate fiica Silviei. Elena, personajul central și agentul motor al acțiunii este vindicativă, se află în stare de război cu toată lumea vorba lui Ionesco. Mai întâi cu soțul un băiat bun care n-o bate (poate treaba asta ar fi cotată ca deficiență în societatea românească tradițională) dar nici n-o face să se simtă fericită. Apoi cu părinții care i-au impus un alt mod de viață decât și-ar fi dorit. Pentru că ea s-a născut la oraș, vrea universul citadin, nu fundătura unde -ca s-o citez- “se cacă în fundul curții”. Elenei nu-i place la țară nu se regăsește în mediul rural, viața ei este la oraș, încrâncenată, vehementă în limbaj și cu priviri ucigătoare la început când e nemulțumită de viață, de soț, de părinți, de oraș, de toate, de tot și de toți (O fi oare vinovată monotonia vieții în capitalismul românesc din primii ani ai mileniului III?)… Cu fiecare replică este tot mai supărată pe soț, pe familie, pe lume, pe viață, o supărare care crește în intensitate așa încât mă așteptam ca la întâlnirea cu tatăl Mircea (acela despre care ea credea că “îl doare în cur de ea”) ranchiuna adunată să se descătușeze, să răbufnească într-un maxim al refulării. Dar, ceea ce părea o catastrofă iminentă a fost evitată de puțin printr-o situație emoțională de o intensitate nebănuită, la care nu se aștepta și care o împinge la gesturi de tandrețe… O face să-și schimbe radical atitudinea vizita la atelierul auto dotat cu tot ce e nevoie (truse de unelte de specialitate, chei, șurubelnițe și tradiționalul ciocan… doar rampa lipsește, dar lipsa asta pune în valoare suplețea mecanicului – Gabriel Gheorghe), dar mai ales cu un mecanic foarte cooperant, dispus să ajute, să pună umărul și nouhaul specific la rezolvarea oricărei probleme din domeniul auto. Un tip de treabă, chiar foarte amabil, care-și oferă fără ezitare competențele specifice profesiei, dar dă și dovadă de un coeficient înalt de empatie.
După doar câteva replici, e clar, mecanicul auto Mircea de la Tulcea este un tip de treabă, cu care te poți înțelege, pe care te poți baza. O țigară făcută poștă și câteva replici ajută la detensionarea atmosferei, la calmarea Elenei care părea mânată de aceeași stare de spirit sumbră… o tensiune de profundă neînțelegere cu toată lumea, tensiune care a pus stăpânire pe ea de când și-a aflat părinții adevărați. Și se pare că a înțeles și Elena că uneori e bine să păstrezi scheletele în dulap să nu le scoți a plimbare fiindcă poți cauza –fără să vrei- ditamai deranjul familial (sau chiar social)… Cunoașterea -se știe- are și Dânsa limitele sale și cum bine ne dăscălea prietenul Voltaire, acum vreo două veacuri și jumătate – “La paix vaut encore mieux que la vérité” – sau mai pre limba noastră – “Liniștea este mai de preț decât adevărul”.
Elena înțelege că în momentul în care a fost concepută părinții săi adevărați Mircea și Silvia aveau cam vârstele “lui Romeo și a Julietei sale”. Adică habar n-aveau că “joaca de-a sexul” poate avea urmări demografice. Și (implicit) familiale. Vehemența cedează brusc și (aproape) neașteptat (dar eternul feminin are resurse pe care nici nu le bănuim) înțelegerii și duioșiei. Pe cunoscutul principiu al înșelătoarei părelnicii – “nimic nu este ce este, totul este ce pare să fie”, e preferabil să lase lucrurle așa cum sunt, să nu mai aducă la suprafață adevăruri generatoare de tensiuni. Traseul Elenei prin piesă s-ar putea rezuma la: cearta cu soțul, cearta cu mama, cearta cu tata, cearta cu sora Silvia și împăcarea cu mecanicul auto (de fapt, tatăl biologic) și –în final- telefonul de împăcare cu soțul. Ei, totul e bine când se termină așa cum zice leitmotivul piesei: “o să fie bine!”. Și ca un bonus urarea de la sfârșitul vizitei la atelierul auto al tatălui – succes în toate!
GOGU PREDA este Claudiu soțul Elenei, băiat bun și muncitor. Atât de muncitor încât omite să-și satisfacă soția care se simte neglijată. Un om absorbit de munca sa, care nu are antrenament pentru sentimente. Îi lipsește -cum poate ar fi zis “colegul” Vasile Voiculescu- “Gimnastica sentimentală”, atât de importantă în viața de cuplu. Claudiu prezentat de Gogu Preda este un băiat de treabă, foarte muncitor care n-a descoperit adevărul simplu ascuns în formula anglo-saxonă “Happy wife, happy life”. Prioritizarea muncii și neglijarea zonei romantice a vieții de cuplu, se dovedește nefastă și poate împinge chiar la destrămarea familiei… De reținut!
CĂTĂLIN MIREA este Tatăl (Gică) în principal om al muncii (fost maistru oțelar), dar și al familiei. Un om care toată viața a făcut ce a știut – a muncit pentru familie și pentru copii (are 4 deși doar 2 apar pe scenă), chiar dacă și-a favorizat băiatul în detrimentul fetelor pe care le-a măritat rapid pe principiul – primul venit interesat – verighetă, casă de piatră și la revedere. Venit dintr-un mediu dur, mai scapă o înjurătură de tipul grijania mă-sii, mai scapă și o palmă conform normelor tradiționale de educare, care prin anii 60-70 dădeau roade. Pe atunci, (într-o perioadă în care întreaga țară era un șantier), dacă țării acesteia îi lipsea ceva, apoi sigur îi lipseau psihologii… care acum abundă!
GABRIEL GHEORGHE este Mircea – mecanicul auto care la 16 ani dintr-o joacă (sexuală) cu Silvia a ajuns tatăl fetiței acesteia, adică tatăl Elenei. O paternitate de care n-a avut habar și despre care nici nu va afla. Cum zice scriptura, Fericiți cei săraci cu informațiile că a lor va fi liniștea sufletească. Un tip de treabă, familist, amabil, serviabil, glumeț și săritor… luat prin surprindere de efuziunea sentimentală a fiicei sale (a cărei identitate n-o va cunoaște), după un moment de ezitare, va răspunde îmbrățișării Elenei și –cu multă blândețe- o va asigura că nimic nu-i prea grav, totul se poate rezolva… Păi, să tot ai un astfel de tată!
IOANA PODĂREANU este Silvia, la început sora mai mare a Elenei (dar și Mama 2), de fapt -cum aflăm pe parcurs- mama biologică a acesteia. Căutând să evite conjunctura nefavorabilă – aproape mușatesciană – “fată mare cu copil mic”, la naștere, Elena este trecută în actele republicii de-atunci ca fiind fiica bunicilor săi Lizica și Gică Munteanu. Între prieteni și cu ceva stimulente oricând se mai poate aranja câte ceva (vreo scutire de armată sau chiar și un certificat de naștere)… Că doar nu se făcea gaură-n cer, Elena tot cetățeancă a republicii urma să fie indiferent de cine i-au fost (declarați) părinții.
VLAD POPESCU este Medicul care-i acordă îngrijiri Mamei Lizica după ce aceasta a suferit un atac de cord. Explică pe înțelesul oricui și folosind doar atâția termeni tehnici cât e nevoie starea internatei de urgență – Mama 1. Sigur pe el, cu un comportament de un profesionalism ireproșabil, e cam încurcat doar atunci când e obligat să refuze atenția (sau poate deja tradiția) – pe care domnul Munteanu ține cu tot dinadinsul să i-o vâre în buzunar, într-o scenă de stânjeneală generală foarte bine lucrată cu bancnotele risipindu-se pe podea.
Fiind surmenat după câteva gărzi Medicul îi asigură pe aparținători că Mama Lizica este în afara oricărui pericol si că “totul va fi bine”. Acest “va fi bine”, rostit de câteva ori pare să fie leit-motivul optimist al unei piese despre un trecut un chiar foarte vesel și lipsit de griji…
MIRELA POPESCU este doamna Munteanu (Mama Lizica), o femeie dedicată trup și suflet familiei și copiilor. Și, nu i-a fost ușor “să crească 4 copii” lucrând în ture. Și nu i-a fost ușor nici s-o treacă în acte ca fiind născută de ea pe Elena – fetița născută de Silvia pe când aceasta era o liceană de 15 ani. În discuția foarte tensionată în care îi spune Elenei cum a venit pe lume Mama Lizica, izbucnind în plâns, își recunoaște limitele și neputințele: “am făcut și noi ce-am putut. Poate o să faci tu mai bine cu copiii tăi. Că noi atâta am putut. Atâta am știut. Că noi suntem proști…” După pensionare, retrasă la țară, are parte tot de muncă în gospodăria proprie dar este torturată și de foarte slaba prezență în viața sa a copiilor care sunt prea ocupați cu viețile lor… Cu acea culpă de ascundere a adevărului cărată în spate prea mulți ani, epuizată de muncă, de atâtea griji și treburi, mai uită să-și ia la timp pastilele, omisiune care coroborată cu stress-ul provocat de divulgarea acelui secret și cearta cu Elena (fosta fiică, devenită nepoată!) duce la un atac de cord și la spitalizare.
Scenografia semnată de MARIA MIU este dintre cele mai interesante, adecvate și eficiente pe care le-am văzut în ultimii ani pe diverse scene. În doar 2 minute scena se transformă din sufrageria unei case de la țară în salonul de așteptare al unui spital sau în atelier de reparații auto, toate, foarte, foarte credibile, dotate cu tot ce trebuie de la fotografii de familie la distribuitor de apă sau automobil aflat în reparație…
Regia artistică semnată de FELIX ALEXA (care semnează și Ilustrația muzicală și lighting design-ul) mizează pe o distribuție foarte echilibrată și bine aleasă, chiar optimă, judecând după criteriul primordial – actor per rol. Regizorul se joacă permanent cu stările personajelor, personaje care parcurg evenimente ce oferă din plin materie de prelucrat. Foarte bine gradată creșterea tensiunii în scenele de ansamblu cu familia neliniștită de posibilul divorț al Elenei și pe holul spitalului îngrijorată de starea Mamei Lizica internată de urgență după un atac de cord.
**
Pe lângă Historia mare pe care o trăim ca nație și umanitate, fiecare dintre noi are o istorie personală, și să recunoaștem că această istorie la purtător, are și Dânsa destule secrete… Sau măcar ceva pete albe ale trecutului. Un Trecut poate uitat, poate niciodată 100% cunoscut.
Este o piesă cu multe replici tăioase, convingătoare, nu lipsesc derapajele de limbaj, ba chiar aș zice că abundă. Și, ca să zic așa, într-o doară, de la o fată crescută la oraș (și stabilită în capitală) mă așteptam la un limbaj ceva mai urban. Chiar când amăreala (mai reală, mai închipuită) generată de micile insatisfacții ale vieții pare să fie mai multă decât ar putea suporta o tânără a societății zilelor noastre, să reținem că vehemența nu face bine nici la tensiunea arterială, nici la ten și nici la buna conviețuire. Și -cu atât mai mult- la coeziunea familiei (atâta câtă mai este, câtă a mai rămas)… Recunosc, de bună voie că -după ce i-am palpat vehemența și i-am savurat limbajul- dacă eram în locul soțului Claudiu la declarația că vrea să divorțeze aș fi fost tentat să-i spun în mod foarte elegant, “du-te fato, da’ hai, du-te!”. Dar ar fi fost mare păcat pentru că piesa s-ar fi terminat înainte de a începe de-a binelea…
**
Adriana Bordeanu se joacă de-a situațiile pe care le trage dinspre pașnice-normale spre enervante-limită. În trend-ul actual este de bonton (sorry! Este cool!) să arunci ici-colo câte un shit câte un fuck, câte un coño, câte un cazzo, câte un putain și câte și mai câte în limbi mai toate limbile purtătoare de literaturi (inclusiv dramatice) mult mai vechi decât limba noastră cea română… Asta e, progresul înseamnă și infuență, și interferență și conivență și co-existență… Așa că Adriana Bordeanu, nu face excepție de la trend plasează (poate, cu pera mare larghețe) violențe de limbaj, așa că în niciun caz nu va putea fi acuzată de glamourizarea poveștii Elenei din Tulcea și a familiei sale. În acest context este foarte bună și interdicția de a nu primi la spectacol copii care n-au încă buletin, adică n-au avut parte de tortul cu 14 lumânărele. Se consideră -cred- că la 15 ani au auzit de multe ori expresiile uzuale ale vocabularului Elenei (ca de ex “mă fuți la icre”,“îl doare în cur”,“ce pula mea”), expresii pe care le-am auzit (de prea multe ori!) la fete de gimnaziu în autobuzele piteștene… Și eu care auzisem sau citisem câte ceva despre delicatețea și rafinamentul acelei gingașe făpturi – FEMEIA. Dar probabil că lecturile mele sunt cam desuete (dacă un chiar deplasate!) și poate că în ziua de azi finețea și delicatețea, specific feminine, cu înjurături și măscări se întreține…
Autoarea este nu doar improvizatoare ci și trainer (oare vorba asta n-o fi având, și ea, vreun echivalent valah?) de improvizație… o știință sau artă sau o combinație între ele… din punctul meu de vedere este o știință (sau o artă) condamnabilă, fie și doar fiindcă mai toată politica românească… este (im)pură și neinspirată improvizație. Există cursuri de improvizație chiar și pentru dezvoltare personală cursuri care te învață să fii (mă rog, să pari, să lași impresia că ești) spontan și isteț… Pentru că –vorba Inteligenței (Naturale!) – e mai bine să fii pregătit decât surprins…
Cum (poate) ar zice autoarea, spectacolul cu piesa sa „Despre ce nu ştii” (care ar putea face parte din ciclul “Stories from the heart-Longform”) a fost o adiție bună pentru festival și pentru comunitate. Cât despre alegerea distribuției (n-aș spune chiar castingul) a demonstrat că s-a realizat the right call. Ei, asta fu! Și -și mai important!- “cu toții au lucrat la a fi mai buni”. Prin acest spectacol s-a dovedit că dacă trainerii știu carte, meserie și au chef de muncă, iese o treabă bună. Că –vorba des-cântecului milenar- “dacă trainărie nu e nimic nu e!”
**
Ca să termin așa cum am început, nu fără motive întemeiate am ajuns să scriu cronica unui spectacol la multe luni de la premieră. Impedimente generate de agendă sau de starea de sănătate m-au împiedicat să reacționez în scris la spectacolul pe care l-am văzut (de două ori) și care după cum rezultă din cele notate până acum, chiar mi-a plăcut. Un spectacol cu text bun, cu replici contondente, cu situații explozive, cu înfruntări fără mânuși, cu scene de familie credibile. Și -după zeci de minute în care Elena își plânge nefericirea – cu un final (parțial) fericit.