Câte ceva despre
GHINION, dar nu de la SIBIU ci de la VERONA! De la LUCIA VERONA!

2025 – Anul Doamnelor
În maratonul Anului Dramaturgiei Feminine Românești – 2025, maraton desfășurat pe tot parcursul anului și încheiat la jumătatea lunii decembrie, teatrul Al. DAVILA a prezentat 8 premiere ale Doamnelor Dramaturge din România zilelor noastre. Adică, 8 piese noi, și judecând după titlurile anunțate inițial și apoi schimbate, unele texte au fost concepute chiar în anul ce stă să treacă. Și cum am reușit ca (până în momentul când scriu aceste rânduri) să văd 7 din cele 8 piese pot declara -cu conștiința împăcată- că inițiativa echipei manageriale piteștene a fost și valoroasă și apreciată de public. Sper ca în anul ce vine să pot vedea și ultima piesă (Fracturi de Mihaela Michailov) din seria celor 8 pentru a avea o privire completă asupra acestui demers managerial, inedit, curajos și valoros, pentru care teatrul piteștean merită toată lauda.
În cadrul acestui maraton teatrul piteștean a prezentat la sfârșitul iernii trecute (premiera în 28 februarie 2025) la Sala Studio, piesa Ghinionistul de Lucia Verona. N-am văzut prea multe piese semnate Lucia Verona, născută într-o zi de 4 martie (oare cum o fi petrecut aniversarea de junețe din 1977?) la Arad și școlită (bine!) la liceul Ioan Slavici (actualmente Moise Nicoară). N-am văzut, și-mi pare rău, fiindcă judecând după acest GHINIONIST, dar și după dificultățile cărților traduse (Jokai Mór, Karinthy Frigyes, Árpád Göncz, Shakespeare, Ben Jonson) chiar ar fi meritat o atenție mai mare din parte teatrelor românești. E adevărat că s-a bucurat de o atenție (poate ceva) mai mare prin cele străinătățuri, texte semnate de ea fiind puse în scenă la Chicago sau în Franța. Și e foarte bine că autoarea multor texte de diverse facturi de la traduceri, romane polițiste, teatru și până la artă culinară a ajuns și pe scena piteșteană. Câteva dintre operele sale merită să fie menționate: Logodnicul (1978), Dragoste la prima vedere (1984), Luna de pe cer (împreună cu H. Salem) (1985), Noaptea – o comedie albastră (1989), Secretul atomic (1997), Grand Hotel Europa (1998 premiul Asociației Scriitorilor din București, 2000), Povești cu zîne si amanți (2000), Călătoarea și Shakespeare (2005), „Labirint obligatoriu” (2001), “Don Juan și ceilalți” (2005, tradusă în limba franceză, «Don Juan et les autres» în 2006), “Fără canguri” (Tracus Arte, 2009), “Crima de la jubileu” (2010), “Moartea zboară cu low cost” (Tritonic, 2012), “Crimă în centrul vechi”, (Tritonic, 2015), “Crime la festival”, (Tritonic, 2013).
**
Ghinionistul Luciei Verona ne prezintă o zi din viața funcționarului ghinionist Popescu. O zi un din cele standard, o zi mai specială, ziua programată pentru revanșa contra establishmentului. O zi planificată să fie reținută de istoria locală ca o zi de pomină. Piesa ar putea să poarte titlul O zi din viața unui funcționar ghinionist dar prea ar semăna cu O zi din viața lui Ivan Denisovici (celebrul roman al lui Aleksandr Soljenitsin). Ei, și dacă ar semăna, ce? Tot este de menționat pentru că de fapt în amândouă este vorba de o zi din viața în Gulag. Un Gulag sovietic autentic din anii ’50 și un altul cu față veselă, disimulat în democrația României zilelor noastre. Fiecare cu tipul său caracteristic de oprimare a neadaptaților la vremurile noi, a refractarilor la “schimbarea în bine a societății”… De fapt toată acțiunea piesei durează cam 24 de ore și se desfășoară între două toalete matinale ale Ghinionistului Popescu, prima la domiciliul său, a doua – în biroul directorului Gabriel unde fusese închis din nebăgare de seamă… Lucia Verona îi dă cuvântul Ghinionistului Popescu pentru un monolog de început și de sfârșit: “Am reușit să opresc dezastrul… semn rău, toate-mi merg pe dos. De fapt, m-am obișnuit. Chiar m-aș mira să-mi meargă bine ceva. Așa sunt eu, ghinionist”. Așa este, chiar un ghinionist profesionist aș putea spune… Culmea Ghinionului este că deși piesa ni-l desemnează încă din titlu pe cel care ar trebui să fie personajul central, funcționarul POPESCU – GHINIONISTUL, până și locul din prim-planul acțiunii îi este uzurpat de directorul Gabriel și de personajul colectiv, strategic grupat în jurul șefului… Adevărat GHINION, curat GHINIONIST. Dar nici n-ar putea concura cu mai toate fetele firmei alese pe sprânceană, semn că s-a făcut o selecție riguroasă, pe bază de super-competențe! Așa cum se cade în societatea noastră super-eficientă.
Ghinionistul Popescu se pregătește pentru Ziua Revanșei, și-a făcut un desfășurător cu vorbe și fapte menite să-l umilească pe directorul Gabriel. Are toate motivele să fie frustrat pentru că este –cum s-ar spune în popor- “și ne-promovat, și cu banii luați”. Adică pe nedrept sancționat destul de drastic: diminuarea cu 15% salariului pe 3 luni. Diminuarea unui salariu de mizerie care oricum un acoperă necesitățile curente … sau coșul zilnic. Și, mai mult, a fost sancționat pentru o faptă petrecută pe când el era undeva departe, în concediu de odihnă… Ce să mai spunem de promovarea pe care o aștepta zadarnic de vreo două decenii… În locul lui a fost promovată o tinerică provocatoare: “șefa mea, o fâță, o puștoaică de nici 25 de ani cu fusta până-n fund și unghii lungi purpurii… precis s-a culcat cu toți șefii, de-aia o promovează…”
Asta e, soarta, destinul, Karma și voia șefului au vrut altfel; și așa se face că prin concursuri de împrejurări favorabile (și de promovări dificil de explicat) unii/unele se găsesc unde n-ar trebui să fie… În rest, doar.. ghinion, vorba unui fost-președinte de penibilă amintire. Să ne amintim de un refren de cartier pe care-l dacă-l up-datăm și-l adaptăm situației nostre ar deveni: “nu te pune băi cu sistemul, sistemul, că te sancționează băi, te sancționează…”
**
Repetarea, zi de zi a acelorași acțiuni după același orar pare să devină un ritual al înjugării cu inconștiență și voluptate la carul cel mare al societății capitaliste cu față veselă, care-ți permite să trăiești doar dacă o servești și o slăvești. Veselia victorioasă este permanent de circumstanță, să muncești cu zor și spor și să-ți slăvești șefii cam ăsta e sloganul câștigător, asta e cheia succesului zilelor noastre.
Acțiunea piesei e simplă și se petrece într-o întreprindere de Stat, cu o selecționată de favorizați, aleși pe placul șefului, replici în cascadă, cu focus pe personajul colectiv, amorf, costumat în salopete unisex (uniforma muncitorului!) elegante, făcute poate de vreo casă de modă selectă, așa cum se cade pentru o firmă care se respectă. Așadar, o schemă de personal precis “suplă și eficientă” construită probabil pe sănătosul principiu valah “prin noi înșine, dar doar pentru noi și ai noștri”. Cu personal de încredere, dresat, uniformizat, cu reflexe condiționate cunoscute și ușor de anticipat. În centrul Întreprinderii de Stat tronează figura dominantă a directorului general Gabriel, slăvit de angajații săi, periat și masat de secretara sa, apreciat și luat în vedere pentru o eventuală promovare de ministrul de resort, fost coleg de liceu. Este sigur pe sine și pe colaboratori, nonșalant până la răsfăț, berbant cu damele din vecinătate (și din biografia sa sentimentală). Relațiile cu femeile se reflectă direct (și) în vestimentație, orice amănunt contează! Ca să meargă bine noua relație e aproape obligatoriu să schimbe cravata galbenă (aia cu iepurașul yankeu Bugs Bunny) cu una liliachie – cadoul primit de la ACTUALA-Lili.
**
O zi de mare însemnătate pentru Întreprinderea de Stat este Ziua Șefului care are și foncție, și protecție dar și tot apanajul; o adevărată șleahtă de curteni contemporani care –în funte cu secretara- se pare că nu s-ar pricepe la altceva și n-ar avea alt rost pe lume decât să îndeplinească poftele șefului. Dar –se vede că- societatea de azi nici nu-și propune altceva.
Între toți acești curteni eficienți, face notă discordantă doar unu’ Popescu, un individ ușor de categorisit ca refractar la nou, ciudat, asocial… Ne-adaptatul Popescu nu-și află locul și nu-și găsește rostul în acest tip de super-cultură-organizațională, alcătuită întru glori(ficare)a șefului… Sigur că pentru promovare în locul unui astfel de individ este de preferat “o tinerică de 25 de ani cu fusta până-n fund și cu unghiile lungi și purpurii”.
“Satiră timpului meu” s-ar putea sub-intitula farsa tragică pe care ne-o servesc autoarea Lucia Verona și regizoarea Mona Gavrilaș. Dar, propun să nu fim prea drastici cu personajele lor (și nici cu ființele noastre!), viața e scurtă, bucurii avem nu tocmai multe, rutină cât vezi cu ochii… Așa că, haideți să ne bucurăm de ce avem la dispoziție, o aniversare, o onomastică, ceva acolo… Crăciunul vine –din păcate- mai rar, și trece repede… Și atunci când vine, vine și cu posturile adiacente, alea de regularizare (reprimare) a poftelor de diverse tipuri. Așa că angajații se bucură (programat, dar entuziast) de aniversarea șefului, îl felicită, îi aduc ceva cadouri, îi cântă (cam fals da’ merge și așa, că doar nu-s corul Madrigal) “mulți ani trăiască”, beau un păhărel, o cupă, fac o poză, două… și treaba mergeee! Merge așa cum merge, cu toate automatismele vieții de la spălatul pe dinți și savuratul cafelei, până la munca cu aceleași gesturi de rutină cotidiană… Puaah!

Ghinionistul Popescu. Și… ceilalți
Regizoarea Mona Gavrilaș cunoaște bine trupa piteșteană și a știut să aleagă o distribuție potrivită cu personajele textului. Distribuția Ghinionistului cuprinde mai mulți actori (Gogu Preda, Alina Diaconu, Adrian Duță, Petrișor Diamantu, Robert Tudor), actori pe care regizoarea i-a distribuit, în urmă cu ceva timp, într-un spectacol foarte bun – Urmuz de Valeriu Butulescu.
Gogu Preda este funcționarul Popescu, singurul care ține în mână o carte, un veritabil frondeur; este evident un individ periculos care nu se încadrează în disciplina de firmă/socială… Nu se încadrează nici măcar în disciplina călătoriilor cu metroul bucureștean (sau poate, în viitor – clujean-napocean), unde e normal ca toți călătorii să țină în mâini un telefon mobil și în niciun caz -Doamne ferește!- o carte… se dovedește –încă o dată- că Alteritatea este mai mult decât un păcat, este o infracțiune care se plătește scump, poate chiar cu încetarea existenței într-o lume care dacă nu ești ca ea – nu te vrea… Sau, mai precis – te vrea out! Da, out, chiar dacă “evacuarea din lume” se face într-un frumos ambalaj care ia forma armurii medievale primită în dar de directorul general Gabriel de la Adriana – FOSTA… Și într-o scenă care parcă-mi amintește finalul din Once Upon a Time in America, sau mă înșel?
Alina Diaconu – Ex-nevasta Adriana (“FOSTA” cum “respectuos” este numită în literatura de specialitate cancănească a ultimelor decenii fosta soție), este tot ce și-ar putea dori un manager al zilelor noastre: seducătoare, timbru plăcut și ademenitor de sirenă, ochi alunecoși, zâmbet insinuant, decolteu irezistibil, o voluptoasă care cântă cu accente marlymonroești Happy Birthday Mr… Se poate cere mai mult? S-ar putea, dar am cădea în păcatul lăcomiei Că unde abundență e, măcar să fie și (un pic de) temperanță… Fosta nevastă, se simte eliberată după o căsătorie care i-a epuizat pe soții componenți, fiecare fiind obligat să facă față istețimii sau/și șaradelor celuilalt. Cu ocazia aniversării lui Gabriel, Ex-nevasta, -permanent pusă pe șotii cam scumpe, (dar distracția costă)- mai pune la cale o farsă. Nu contează cât de costisitoare, doamna dispune de numerar (cash, adică) suficient cât să-și permită o nevinovată distracție: o armură de cavaler medieval trimisă la sediu, așa ca să se râdă toată lumea… și –mai mult- trimisă fără nicio carte de vizită a expeditorului, așa ca să se interogheze toți, de unde, de la cine, ce-o fi vrând să spună? Expertă în arta relațiilor inter-umane și a necesităților existenței, FOSTA declară ca o instanță a cunoașterii că “shoppingul este cel mai bun medicament pentru depresie”. O fi știind ea ceva…
Cornelia Niculescu este Sonia, o distinsă membră a primului cerc al puterii din firmă care –imună la frământările și vânzoleala de lângă ea- privește cu superioritate nedisimulată peste ochelari. În calitate de psiholoagă a firmei face presupuneri și interpretează (încadrează) cu hotărâre acțiuni și obiecte (inclusiv armura medievală străvezie) în tipare doar de ea (și poate și de tagma sa) cunoscute.
Petrişor Diamantu este rockerul Nae, un personaj ieșit din tiparele admise de firmă, costumat adecvat (poate cam hipserist) și cu libertăți de comportament precum acelea din depărtatul an ’68 (ah, ce vremuri!), bun dansator, dar și având subtilități ale gândirii demne de reținut (de tipul whisky-ul nu este niciodată prea mult!)
Adrian Duţă intră perfect în pielea, costumul și cravata (galbenă cu iepurașul yankeu Bugs Bunny) personajului directorului general Gabriel în jurul căruia se învârte acțiunea, pentru că lumea are nevoie de lideri puternici, respectați, adulați… Un lider care împreuna cu FOSTA chiar formau un cuplu sapiosexual, fiecare fiind sedus de competențele intelectuale ale celuilalt. Este afabil, îngăduitor cu subalternii, pe care-i poftește în biroul său, și-i cinstește de ziua lui… un adevărat șef de tip nou, democrat și luminat. Și chiar și generos, inclusiv cu ghinionistul asocial Popescu, dar doar în reveria acestuia, în visul de revanșă și promovare ca director-adjunct… “Nu știa de-i vis, ori aieve-i ”, vorba poetului… Ei bine, a fost doar un vis, dar ce vis frumos…
Robert Tudor este Ministrul, fost coleg de liceu cu directorul general Gabriel și care deși nu-și mai vede capul de treburi, și-a rupt o bucățică din timpul său și a trecut pentru a-și felicita fostul coleg… Frumos gest, nu? Un prieten din liceu nu te uită chiar dacă ajunge ministru… așa că merită cu prisosință să calce pe covorul roșu întins atunci când trebuie, în fața cui trebuie, și strâns imediat ce nu mai trebuie… mai mult ca sigur pus la păstrare și conservare pentru a arăta impecabil, ca o invitație de a fi călcat cu voluptate, la vreo viitoare vizită ministerială…
Tatiana Serghi este o secretară pricepută, amabilă și foarte promptă în a satisface dorințele/necesitățile șefului, orchestratoarea și dirijoarea foarte dinamică a corului de lingușitori ai directorului. Este un fel de Factotum al firmei cea care-i face (dictează?) agenda de lucru și-i shedulează activitățile zilei directorului general care ce s-ar face fără eficiența și competența secretarei? N-ar mai avea parte nici de un masaj relaxant, nici de cravate călcate… Doar se știe că un șef fără o secretară pricepută la toate, nu e șef decât pe jumătate…
Și dacă Alina Diaconu este FOSTA, Daniela Marinache este Lili, ACTUALA amică a lui Gabriel. O prezență feminină decorativă și plăcută simțurilor, parteneră mai nouă a directorului, aflată poate în acea period of adjustemet… poate și puțin cam geloasă, dar la început de relație își permite să se bosumfle dacă ceva nu-i convine… că așa-i mai pe la început… Oricum, o femeie potrivită (“în lume sunt mai multe femei potrivite decât bărbați potriviți” susținea absurd-aforistic Lucia Verona într-un roman despre Don Juan… și ăilalți) cu statutul social (sau standingul?) al directorului Gabriel, păi altfel cum?
Publicul este invitat foarte aproape de poporul scenei adică de Baletul DAVILA compus din Lorena Sandu, Maria Popa, Ruxandra Dimulescu, Vlad Sandu, Valentin Dobrita, Daniel Maricescu. Baletul și personajele mai sus amintite sugerează foarte bine activitățile rutinei de igienă zilnică, rutina (și) disciplina muncii și a altor activități puse tot în slujba muncii (transportul la și de la locul de muncă). Dar și schematizarea vieții după tipul parizian metro-boulot-dodo (metrou-muncă-somn) care schematizare -după protestele din ultimul an- s-a transformat (sau să zicem, up-datat) în metro-boulot-tombeau (metro-muncă-mormânt).
Coloana sonoră semnată de regizoarea Mona Gavrilaş este ca un schelet sonor care leagă bine tablourile, oferind tot ce trebuie pentru pasaje cursive între momente de tutti sau de monologuri consistente.
Ghinionistul doamnelor Lucia Verona și Mona Gavrilaș este un spectacol cu ritm vioi, fără stridențe, fără abdicări de la bunul simț și bunul gust, jucat cu vizibilă și contaminantă plăcere de distribuția adusă pe scenă. Viziunea regizorală a Monei Gavrilaș a oferit un spectacol mișcat, sprințar, vesel, despre o realitate mai puțin veselă, ba chiar opresivă, o realitate înconjurătoare depersonalizatoare, dar acceptată cu condamnabilă nonșalanță de o majoritate zdrobitoare…
Coregrafia semnată de Andreea Drugulescu aduce în scenă, mișcare, multă și foarte frumos ordonată mișcare. Care mișcare de grup dă bine pe scenă și servește spectacolul mai ales așa cum e combinată (contrapunctată) cu ceva panseuri din înțelepciunea cotidiană, de uz curent, de pe la Hyper-market (utilitarism de zi-cu-zi, imperios necesar, nu Kant, fie la ei acolo!)
Scenografia semnată de Miruna Varodi reușește -fără să folosească cine știe ce resurse costisitoare- să sugereze ba un birou directorial, ba o masă de restaurant, ba un mijloc de transport în comun, ba o măsuță de toaletă, esențială pentru lucrările de înfrumusețare (la domiciliu! ale doamnelor din poveste… Iar cadoul primit din directorul Gabriel din partea Fostei – acea armură medievală- este cam tot atât de transparentă pe cât de străvezii erau, pe vremuri (prin anii ’90 ai trecutului veac), cabinele telefonice din București. Practic, o armură doar imaginată… dar de mare importanță în acțiunea piesei; și în destinul Ghinionistului!
… și cred că nu i-ar strica nimănui o documentare la fața locului (scenei) despre ce-i acela ghinion și cam cum să-l eviți. Parol!

*Cristian Sabău