Ba-i chiar aici… la DAVILA!

*Cristian Sabău

Prin prezentarea piesei Furnici de Saviana Stănescu, Teatrul „Alexandru Davila” a mai parcurs o etapă în frumoasa inițiativă de a oferi publicului un florilegiu de lucrări dramatice  recente, scrise numai de dramaturge. FURNICI este (încă) o piesă tare, cu subiect mondializat actual (ce poate fi mai mondializat decât visul american?), în care actorii (dar și spectatorii invitați în mușuroi) s-au simțit bine. Jucată și răs-jucată, piesa FURNICI (pentru noi) sau ANTS (pentru ei – The Yanks, vorba unui minunat film al lui John Schlesinger care cântărea diferențele mari de cultură între vorbitorii aceleași limbi) de Saviana Stănescu a avut multiple producții în New York și New Jersey, adică acolo, în zonele NOI, din lumea nouă, în ESTul “Statelor”. Și -în plus- a fost publicată de o editură de marcă din SUA – Samuel French, dar și în România, în volumul “Pentru o femeie barbară”, apărut la editura Tracus Arte în 2022.

După studii de inginerie la Politehnica bucureșteană (și nu la orice secție, chiar la Automatică, adică la acolo unde admiterea era foarte dificilă!), Saviana Stănescu s-a dedicat jurnalisticii și literaturii (în special teatrului) având câteva rezultate notabile. Dar nu s-a mulțumit cu atât, așa că a preferat efervescența Lumii Noi… Ca atare,  plecată/sosită în Lumea Nouă în 2001, autoarea română a început să scrie în engleză și iată că va deveni foarte curând o scriitoare americană (mai exact, yankee!) sfert-seculară. Pentru că și în State, după ce a fost studentă, Saviana Stănescu a devenit profesoară (de studenți!) mai întâi la NYU – New York University – Tisch School of the Arts (școală faimoasă pe-acolo… și mai nou și pe-aici, că doar e din satul nostru global), iar mai apoi la Ithaca College. O fi fost această întoarcere la It(h)aca debutul unei re-startări a creației sale? Se pare că da, pentru că inspirația vine în valuri, tehnica s-a șlefuit, a găsit și antenele de recepție ale subiectelor și vectorii de transmisie ai produsului finit – piesele sale de teatru. Și dacă în debutul său ca dramaturg în România, Saviana Stănescu scria cumva europenește, folosind absurdul și utilizând din plin situațiile domestice ale românilor, în State a fost obligată să-și reconsidere și temele și tehnicile, să le adapteze la viața trepidant-newyorkeză, dar și să satisfacă orizontul de așteptare al potențialului public în general tânar și educat, dar și foarte eterogen ca proveniență. Aparținând în mod cert unui nou tip de avangardă permanentă (poate nu fără o motivație serioasă, ascunsă profanilor, bunica Savianei se numea DADA…), așadar dacă nu chiar dadaistă, că a trecut valul, măcar un pic absurdă, iată ce declara în noua patrie:

“Când am ajuns în Statele Unite, m-am lovit de o realitate a emigrantului. Mi-a fost greu. Mi-a fost greu să o iau de la zero, mi-a fost greu să fiu diferită, să văd că nu sunt recunoscută, că nu sunt considerată de același nivel cu scriitorii de acolo. Așa că am luat-o iar de la zero, am încercat să arăt ce pot să fac, am încercat să învăț de la ceilalți. Cumva, această nouă realitate de care m-am lovit mi-a dat de înțeles că în România eram răsfățată. În România, îmi permiteam să explorez zona absurdului, să evadez în diverse lumi. În America m-am lovit de greutăți financiare, am avut de înfruntat o lume mai dură, mai ales în New York. Cum spuneam, am luat-o de la zero. Am devenit studentă, deși în România eram o scriitoare recunoscută. E ceva puternic în a lua totul de la zero… am trecut și prin niște momente social-politice importante. Iar în America, scrisului meu i s-a mai adăugat o temă: relațiile de putere între țări. Pentru că mi-am dat seama că este vorba de un raport diferit de putere, nu putem compara percepția asupra SUA cu percepția asupra României. Și mi-am dat seama că sunt într-o altă lume, o lume a puterii, o lume a dominației economice, o lume cu probleme de discriminare rasială și de gen, o lume cu altfel de probleme economice decât cele din România. A trebuit să mă adaptez, a trebuit să intru în alt tip de ritm. Firește, în piesele mele au apărut aceste noi realități. Fiind empatică, dacă trăiesc o perioadă într-un loc, voi scrie o piesă care reflectă problemele locului respectiv și ale mediului de acolo, sperând că textul meu va vorbi și la un nivel mai amplu, va avea rezonanță globală…

Poate vine din zona mea jurnalistică, poate vine din faptul că întotdeauna mi-a plăcut să explorez diverse subiecte. Întotdeauna m-au interesat diverse domenii, de la matematică la literatură, de la tehnologia informațieila dans. Și pentru mine, toate acestea se regăsesc în felul în care încerc să scriu teatru. Sunt o fire curioasă, mi se pare important să surprind aceste realități ale momentului într-o piesă. Mi se pare important să creez o situație dramatică, să creez o poveste. ”

**

De la povești cu (și despre) trenuri și infante, numărători pe dos sau apocalipse umflătoare până la cercetări despre (și intervenții în) viața furnicilor nu s-ar putea spune că Saviana Stănescu -pe care cu mândrie putem s-o numim nu doar newyorkeză ci și (un pic, mai pe la începuturi) armâncă argeșeană- nu are o ofertă diversificată pentru orice fel de scenă, pentru orice tip de public. Poate că o justificare a celor spuse/scrise este și faptul că în țara natală, piesele sale au fost montate de regizori cu importantă carte de vizită ca Radu Afrim, Theo Herghelegiu, Anca Maria Colțeanu, Tudor Țepeneag…

**

Se poate spune că fiecare națiune are o narațiune (pentru a putea fi bine înțeles de contemporanii ultimului deceniu ar fi trebuit să zic “o narativă” sau poate –pentru egalitatea șanselor – chiar “un narativ”,) a sa, rezumativă sau/și explicativă; narațiuni cu ceva variațiuni, unele mai realist-psihologice și mai sumbre, altele mai destinse, mai jucăușe, chiar mai frivole, după cum le-a fost (sau poate după cum și-au perceput) istoria. Și dacă noi, românii dădusem culturii vest-europene (mai exact celei franceze) câteva figuri nu doar importante ci chiar de prim rang (să nu mai dăm și nume!), iată că a venit și rândul yankeilor să fie ajutați să se dezvolte în domeniul artelor scenice prin talentele românilor/româncelor care au crezut (sau poate mai cred încă) în acel “american dream”, în faimosul vis american, în multe perioade devenit coșmar.

Hărnicuță ca și furnicuțele sale, ordonată în gândire de parcă ar fi nemțoaică și foarte tenace Saviana Stănescu este -un fel de discipolă- a meșterului de poduri Apolodor damaschinul, o discipolă modernă care aruncă punți peste balta atlantică… ceea ce nu-i rău deloc! Cu condiția ca punțile și podurile chiar dacă sunt metaforice să fie zdravene, să aibă multe benzi pe sens ca să încapă toate vehiculele culturale… Doar prin circulația în ambe sensuri poate evolua Teatrul trans-frontalier, trans-atlantic, trans-național, trans-rasial (sau teatrul în transă) pe care-l cultivă scriitoarea americană de origine română. Un tip de teatru care acumulează, amestecă, amalgamează și adaptează cu ușurință pentru orice scenă și orice (tip de) public teme și subiecte din mai multe culturi spații culturale. Cu foarte multe beneficii: o groază de deschideri, o multitudine de posibilități rezultate din intersectarea culturilor, să le tot folosești. Așadar Construiți Doamnă, construiți punți de legătură trainice, așteptăm cu interessă tăiem panglici (imaginare!), săvedem și să palpăm rezultatele…

Despre opera Savianei Stănescu, o perspectivă cuprinzătoare formula profesoara Diana Benea de la Catedra de Studii Americane a Universității din București (nu știam că avem și așa ceva…), care beneficiind de o bursă Fulbright la New York a urmărit cariera Savianei (și a altor dramaturgi contemporani): „În ultimii douăzeci de ani, Saviana Stănescu a devenit o figură emblematică a dramaturgiei americane, o exponentă a intersecției dintre Est și Vest, dintre culturi și tradiții teatrale diferite, dintre absurdul și carnavalescul est-european și realismul psihologic american. ”

Să nu uităm că nu oricine este primit cu brațele (mai mult sau mai puțin) deschise în țara care exportă democrația. Ca să ți se deschidă porțile trebuie să ai mare noroc, să câștigi la vreo loterie (specializată!) sau/și să poți fi etichetat ca făcând parte din categoria acelor nu prea mulți „Aliens with Extraordinary Skills“ („Străini cu abilităţi extraordinare“ sau mai pe românește străini extraordinar de talentați), că doar de ăștia mai are nevoie Lumea Nouă… Rezumând și aplicând cele mai noi observații unei stră-vechi mantre eminesciene (poate cam uitată astăzi) am putea susține că mai nou,

Ale noastre fete la New York învață

Astăzi, cum se construiește trama…

Dar dacă-n piesă nu-i destulă viață

Și nu-i aplaudată, gata-i DRAMA!

Eei, în general, după ceva dificultăți de debut, totul începe să meargă… Daaa, învață la New York și-apoi aplică cele deprinse… și în lumea largă (și mai ales anglofonă) dar și în țara de origine, ceea ce nu-i tocmai rău… circulă ideile, circulă tehnicile, circulă creatorii… Un indicator al importanței operei scriitoarei bucureștean-newyorkeze este faptul că se fac cercetări și se scriu lucrări despre opera sa, piesele sale nu sunt doar texte de pus în brațele regizorilor ci și în atenția cercetătorilor fenomenului interculturalității tot mai complexe și mai global(izat)e. Și chiar dacă fenomenul noii frontiere est-west (sau invers) se manifestă cu câteva decenii mai târziu decât al celei nord-sud (mă gândesc la fenomenul chicana), este un fapt benefic și o tendință de urmărit cu atenție. Acum când fenomenul amalgamării diverselor arii, curente și tendințe culturale, când temele predilecte ale unor zone se regăsesc (poate cu mici variații) –surprinzător!- și în alte spații atunci chiar asistăm la fenomenul hibridizării culturale. Dar cum acum avem o groază de plante-hibrizi (mulțumim, Miciurin!), avem război-hibrid (bată-i soarta pe cei care-l practică!), ce mai contează un pic de literatură-hibrid în special literatură pentru scenă… Așa că, hibridizați băieți, hibridizați fetelor, hibridizați, hibridizați, ceva tot o ieși! Poate chiar ceva bun!

Sistemul om – furnică

Poate că aș putea să scriu un studiu despre pisici, dar –recunosc-, nu știu prea multe despre furnici. Știu doar că pe la 11-12 ani am trecut printr-o criză mistică panteistă, eram convins că Atotputernicul este peste tot în natură… Chiar și într-o colonie de furnici care au descoperit o fisură în peretele casei unde locuiam (la Petroșani, într-o colonie muncitorească) și au pătruns într-o cămară de alimente unde au dat peste o comoară: niște firimituri. S-au apucat să transporte acele firimituri ca pe ceva de mare preț, cu un entuziasm ordonat, în mușuroiul situat la câțiva metri de zidul casei. Am fost atât de entuziasmat și interesat de modul disciplinat în care acționau, încât părinții mei n-au cutezat să oprească fluxul de transport, au așteptat plecarea mea în vacanța de vară…  În rest, mai citisem despre termitele africane ale lui Jules Verne din acel “Căpitan la 15 ani”, iar mai târziu, “Mușuroiul de furnici” de Paul Henricks un roman polițist de-acum vreo jumătate de veac… Dar în niciuna din operele menționate, furnicile (ca și în fabula lui La Fontaine) nu fac o figură foarte simpatică. Singura ipostază în care o furnică este personaj pozitiv este crăiasa furnicilor (că o fi avut rang de regină sau de împărătesă, nu mai știu, că nici Creangă nu ne spune…) care, cu tot neamul, său îl ajută pe Harap Alb să scape dintr-o mare încurcătură… Așa stând lucrurile dacă atunci când mă interesau furnicile n-am putut fi entomolog,cu atât mai puțin mă pot lăuda că -după ce am văzut piesa Savianei Stănescu- am deveni “furnicolog”.

O lume parfumată… pentru furnici!

Într-un orășel universitar american un băiat și-o fată pun la cale o (mică?) revoluție în lumea furnicilor transformând lucrătoarele în regine. Acum, că băiatul are aproape 50 și e profesor universitar și fata are aproape 30 și e doctorandă, nici că mai contează. Ceea ce contează este că studiile despre “schimbarea comportamentului și tiparului reproductiv” aplicate acelui “fioros animal” care pe latinește se numește Aphaenogaster cockerelli (este că n-ați mai auzit de așa ceva?) au dat roade! Da, au dat roade și acum rolurile sociale ale “fiorosului animal” (care de fapt este furnica și trăiește în comunități ordonate, bine organizate) “pot fi modificate și chimic, nu doar genetic”. S-a demonstrat științific pentru că în experimentul Miei și al profesorului Kohn “lucrătoarele au făcut pui care hrăniți științific pot deveni regine”. Este o adevărată (mică) Revoluție în știință. Unde sunteți voi bărboșilor, Karl, Friedrich și Vladimir Ilici? Unde sunteți să vedeți și să vă minunați că uite chimia poate ajuta revoluția?

Secretul revoluției constă în producerea feromonilor – subsanțe chimice care sunt purtătoare de semnale de disponibilitate pentru reproducere (sau de alarmă). Feromonii pot fi asemuiți cu un parfum (pe care noi nu-l percepem, dar ele “Aphenogasterele”, DA!). Da, din când în când, atunci când le vin poftele, furnicile trăiesc într-o lume parfumată… Și sunt muncitoare, solidare, curate, disciplinate și parfumate; asta fiind situația, despre Aphaenogaster cockerelli, nu poți scrie decâtcusimpatie…

Studiul pe furnici îi poate ajuta pe oameni, se pot trage învățăminte interesante. Există și oarecari asemănări bazate pe disciplină și reprimarea tendințelor asociale – armonia socială depinde de pedepsirea (exemplară? a) indivizilor care trișează. Iar trecerea cu succes de la teorie la practică – transformarea lucrătoarelor în regine ar fi nu doar o revoluție în lumea furnicilor ci ar atrage pentru autoarea experimentului recompensele meritate: poate un post full-time, poate premiu mare, poate o bursă mare…

Personajele unui triunghi științifico-amoros…

… sunt în număr de 3, (că de-aia e triunghi, dar nu din cel clasic!): cele două surori Kara și Mia și profesorul Adam Kohn, foarte apropiat de cele două surori. Kara este sora mai mare, aproape cvadragenară și care după 17 ani de muncă “la bandă” (alături de alți 80 de muncitori) este dată afară (sau “trecută în șomaj” s-ar zice pe la noi). Așa simplu, fără preaviz, doar cu un discurs consolator de tipul: “n-avem ce face, industria nu merge, mașinile nu se mai vând, trebuie să strângem cureaua, ești încă tânără, sigur poți găsi ceva mai bun…” Descrierea în doar două rânduri a unei zile din viața de lucrătoare la bandă a Karei este: “deșteptător, duș, cafea, ou fiert, mașină, fabrică, muncă, muncă, muncă, pauză de prânz, muncă, muncă, muncă, mașină, acasă, duș, cină, TV, pat, somn”. Sigur că după atâta “muncă, muncă, muncă” plus acțiunile întreprinse tot în slujba muncii, rezultă ceva care cu greu poate trece drept viață, crede Kara…și îi dăm dreptate. Definiția condensată de Kara seamănă mult cu sloganul parizian foarte apropiat de realitate “Métro-boulot-dodo” transformat în perioada marșurilor anti-macroniste de-acum câteva luni în “Métro-boulot-tombeau”. O schimbare de slogan, cu destulă acoperire în fapte… “I work all night, I work all day, to pay the bills I have to pay” cânta ABBA, acum vreo jumătate de veac… Ce să-i faci, în State ca și în Franța (și în Suedia) capitalismul înseamnă profit pentru patroni, exploatare pentru angajați, sau poate asta nu se mai învață la școală? E foarte posibil (și consolator!) că și pe acolo, pe tărâm yankeu funcționează doctrina existențială “un șut în fund înseamnă un pas înainte”. Dar, cum veștile rele vin în tandem, Kara, după ce a fost dată afară de la muncă, își dă seama că mai e și însărcinată…  O sarcină neașteptată (pe fondul unei neatenții în întrebuințarea anticoncepționalelor!) venită după ce timp de 5 ani, Kara “i-a curățat aura, săptămânal și gratuit” profesorului Kohn în întâlnirile programate într-o cameră de motel. Acolo -între două activități foarte diferite, una la universitate, cealaltă în familie- profesorul Kohn putea practica “sexul fără sentimente”. De bună seamă “sexul fără sentimente”, este –în general – benefic ambilor parteneri… dar, se știe, însărcinat(ă) poate rămâne doar unul dintre ei –de obicei– femeia! Și așa se întâmplă cu această sarcină chiar nedorită, pentru că proaspăta șomeră Kara are cu totul alte proiecte pentru viitorul imediat; vrea să scape de sarcină și să plece la New York, să înceapă o afacere pe care o consideră de mare viitor.

Kara cea însărcinată și șomeră, la o (ultimă) întâlnire amoroasă cu Adam Kohn îl roagă pe acesta să-i ofere Miei un post cu normă întreagă, ceea ce Adam nu poate să facă din cauza legilor și  normelor care reglementează viața universitară americană. Profesorul Kohn are argumente, susține că în țările de unde au venit ei orice șefuț era un mic dictator cu drepturi de promovare, premiere, retrogradare, și (mai ales) sex asupra subalternelor. Că bietele subalterne, dacă-și doreau continuitate pe cartea de muncă erau obligate (nu chiar prin fișa postului!) să presteze pentru șefii lor niscaiva servicii sexuale, era considerat un fapt perfect normal. Dar, în țara tuturor posibilităților așa ceva nu e posibil, sunt reguli stricte, există conceptul de hărțuire, că doar așa e în democrațieeeee!…

**

Încercările disperate ale Miei de a-și împiedica sora să avorteze, inclusiv recurgerea la opinia publică conservatoare prin plasarea unui anunț mobilizator pe zidul casei și pe mașina Karei (“Femeie însărcinată, șomeră, nu o lăsați să avorteze!”), eșuează, “reacția societății” e palidă, “mecanismele de control” nu funcționează. Deși se străduiește din răsputeri, Mia -emigrantă fiind- nu-și găsește niciun job, pericolul de a pierde casa e mare, singura șansă care rămâne este tot profesorul Kohn. Și șansa se joacă sub forma unui mic șantaj negociat de Mia pentru că în țara tuturor posibilităților o palmă peste fund (care pentru unii/unele ar trece drept un gest de apreciere!) poate fi taxată ușor drept hărțuire sexuală cu urmările inerente și –cel puțin- foarte neplăcute. Dacă se mai adaugă -ca bonus!- și că a fost obligată să-l servească pe profesor cu un sex oral (chiar inventat), deja lucrurile iau o turnură mai gravă. Dar, cum profesorul are și ceva antecedente (adică niște reclamații mai vechi) iar socrul nu mai este mai-marele universității, situația devine și mai complicată! Și fiindcă nu te poți pune cu regulile democrației, profesorul Kohn este de acord cu alocarea unui mic ajutor lunar de 4000 dolari ca pensie alimentară (lunară!) pentru copilul care urma să se nască… “Am fost curva lui, merit acești bani”, comentează Kara…

Dar, băiat bun, Adam Kohn face chiar mai mult: obține pentru Mia “bursa decanului”, ei, nu chiar mult, un mizilic de 35.000 de dolari, și ăia în două rate. Nu foarte mult dar suficient ca să le salveze pe cele două surori și să le facă cânte și să danseze pe refrenul aceleași trupe ABBA: “Money, money, money/ must be funny/ in the rich man’s world”. Funny ar putea fi, n-am fost niciodată în pielea vreunui bogătaș, nu pot garanta…

**

Mia simte o presiune, o apăsare, un disconfort care poate că ar putea dăuna performanțelor sale de cercetător științific aspirant la gloria nobeliană. Virgină la aproape 30 de ani, Mia suferă de “Complexul fetei cuminți” cum era intitulat best-seller-ul autoarei de “romane seducătoare” Elle Kennedy după cum îi făcea reclamă NYT (New York Times). Dar, pentru a se salva de “Complexul Virginității”, obsedată de perfecțiune și atentă la orice detaliu, programează științific “Evenimentul” primei experiențe sexuale – “Duminica Pierderii Virginității”. Momentul ales – este exact “în vârful curbei lunare a fertilității între 5 și 8 seara”… cu amendamentul că “dacă totul merge bine se poate prelungi toată noaptea”

Procesul selecției “pentru un mascul sănătos cu care să se împerecheze” este foarte riguros, are în vedere “masculii între 20 și 50 de ani, dar numai din mediul academic” adică să vină dumnealor domnii cu ceva atribute genetice pentru “un mix de natură și genetică”. Curat științific, păi nu? Dar să recunoștem că una-i împerecherea și alta-i iubirea adică “acea ecuație chimică prea complexă și irațională”. Participant (unic!) la selecția lansată public profesorul Kohn este norocosul câștigător al concursului și trebuie să-și facă treaba… Foarte simpatic este tratată scena “procesului de împerechere” cu toate etapele sale, de la preludiu și până la “homerun” (un cuvânt care e mai ușor de priceput în liga de baseball) dar și efectul vinului roșu (și/sau al șampaniei) asupra procesului împerecherii… Cine știe, –procesul se petrece într-o altă zonă a mușuroiului- poate că utilizând oarece bed tricks, dezvirginarea Miei a fost etapizată științific ca un ritual frumos. Pentru debutanta Mia, chiar dacă procesul n-a fost chiar ca o mostră de paradis, pare să fi fost plăcut și instructiv. Mai ales că după câteva luni, Mia se laudă cu un abdomen rotunjit… După diverse tipuri de experiențe, cercetătoare tenace, Mia are tot dreptul să se întrebe, oare ce-i poate da aripi unei femei? Banii? Iubirea? Speranța? Visurile? Este foarte probabil –crede ea- că dacă te îndrăgostești îți cresc aripi, devii regină. Așa că, voi, fetelor, munciți ca furnicile și petreceți ca reginele!

**

Creatorii FURNICILOR piteștene

Teodora Colț este Mia pe care o prezumăm ca pe un șoricel de laborator drăguț și muncitor – cercetător pasionat și (aproape) asexuat. Este o fată hiper-activă și zglobie care aproape prin mimetism capătă alura unei furnicuțe foarte hărnicuțe. Cercetarea devine pentru ea adevărată obsesie, cel mai important lucru din viața sa este tiparul reproductiv, se află într-o permanentă stare febrilă, se mișcă non-stop într-un ritm alert. Și poate pentru că după limba maternă și engleza-americană își însușește și limbajul hidrocarburilor, Mia va avea o deschidere largă către noi posibilități de cercetare. După atâta trudă și experimente, va deveni o femeie de știință independentă, o mamă singură fericită și veselă. Și poate își va realiza visul: se va acoperi de glorie (științifică!), având drept țintă (științifică!) nu vreun amărât de premiu al vreunei academii (că doar acum sunt sute!), ci exact premiul Nobel pentru Biochimie. Ei, ăsta da vis, mai ales că ar fi primul Nobel pentru țara de origine, oricare ar fi aia!

Ioana Podăreanu, este Kara, cea i-a fost și soră dar i-a ținut loc și de mamă surorii mai mici. A fost ocrotitoarea Miei în care a văzut potențialul realizării profesionale pe pământ yankeu și transformării într-o adevărată personalitate în ramura sa de activitate – Biochimia. Îmbinând plăcerea cu interesul direct, chiar și relația intimă cu profesorul Kohn a fost cel puțin parțial o recompensă pentru acceptarea Miei în programul de cercetare pe un post la care aspirau mulți tineri cercetători promițători. Ei, democrația aia consolidată are și ea câte o fisură, câte o crăpătură, și un mic serviciu intim poate face ca selecția pentru un post să fie optimă… Dar, bursa decanului o salvează și pe Kara eliberând-o de grija de mamă față de surioara Mia și oferindu-i un bun restart pentru o altfel de viață. O viață nouă, newyorkeză,

dedicată dezlegării misterelor existențiale folosind cu inteligență și inspirație cele 78 de cărți ale TAROTULUI. Toată lumea fericită, cine spunea că visul american nu e roz?

Cosmin Dominte este profesorul Adam Cohn, coordonatorul tezei de doctorat a Miei și amantul de lungă durată (5 ani!) al Karei. Un tânăr ca bradul și cu talent cât carul cu multe roluri în picioare atât pe scenă și pe (marele) ecran, un actor care convinge cu fiecare replică, cu fiecare gest. Când a venit în State, Adam Kohn a contractat o căsătorie din interes cu Eliza(Beth), fiica președintelui universității, cu 12 ani mai în vârstă decât el. O cetățenie merită o căsătorie ar fi spus –dacă ar fi fost întrebat – regele Henric al IV-lea al Franței. Și-apoi, ce nu face omul pentru cetățenia statului cu cea mai puternică armată și cu cel mai dibaci serviciu de spionaj? Profesorul lui Cosmin Dominte este cinic și seducător, are carismă și e conștient de acest dar al firii. Nici că te mai miri că după ce a fost ani de zile amantul Karei devine (în urma acelei riguroase selecții mai înainte amintite!) agentul deflorator –să vorbim științific!- al Miei. N-aș spune că este sfâșiat de posibile opțiuni contradictorii (sau impedimente etice), dimpotrivă este calm, calculat, știe exact care-i sunt următorii pași în viață, care sunt alegerile viabile. Dar, cum cele două surori și-au împărțit competențele în materie de viață socială și sexuală, să nu facem mare caz de prea generoasa disponibilitate a profesorului, gata să satisfacă unele dorințe (inclusiv intime) ale Miei și Karei.

Regia semnată de managerul Teatrului Național “Marin Sorescu” din Craiova, Alexandru Boureanu a imprimat spectacolului un ritm alert, o mișcare continuă a actorilor care mișună non-stop printre alte zeci de furnici cu care-și împart spațiul existențial – noi, spectatorii. Alexandru Boureanu (deși avea -din plin- ocazia), nu merge pe linia minimei rezistențe artistice, a succesului facil și refuză rezolvările superficiale. Regizorul caută în textul autoarei (și subliniază prin jocul actorilor) acele pasaje care dau profunzime, care aduc tensiune, care subliniază diferențe de vederi/viziuni asupra existenței și maniere fundamental diferite de rezolvare a unor situații conflictuale. Și –culmea!– reușește să-și împace personajele cu propriile lor existențe, poate chiar pentru salvgardarea acelui (astăzi) atât de controversat (și -poate- de compromis) american dream.

Scenografia Mirunei Varodi aduce în mușuroiul de furnici un aflux important de spectatori, care din potențial privitori primesc statutul de participanți activi la zbaterile furnicilor. În care zbateri poate-și recunosc și propriile frământări, proiecte, speranțe, iluzii (mai mult sau mai puțin pierdute). Și ne simțim (noi cei care am dobândit statutul de furnici!) în mod egal frământați de problemele mușuroiului și poate-am dori să contribuim cu ceva mai mult la rezolvarea situției, dar… diktatul textului, mă-nțelegeți, nu ne lasă…

Proiecțiile video realizate de Florin Constantinescu au un rol important în spectacol aducând pentru orice spectator (pardon! Membru al familiei de furnici!) indiferent de locul său în mușuroiul saviano-davilian, clar și net, prim-planul actorilor/ personajelor.

**

„Furnici” este o piesă scrisă cu ironie, cu autoironie și cu un raport variabil între implicare-detașare. Textul ne servește câte ceva și despre feminitate, și despre (dreptul la) avort, și despre dialogul (de multe ori conflictual) dintre sexe, și despre greutatea opiniei publice (a mentalității dominante), și despre relația profesor-student, și despre exploatarea angajaților aflați la cheremul patronilor (și a vătafilor contemporani ai acestora – managerii)… Adică –în mod cert- câte un pic din tot ce frământă omul-furnică al zilelor noastre. De dincolo de balta atlantică, păstrând un set de teme mereu de interes, de subiecte actuale cu variații inedite, Saviana Stănescu anunță o nouă etapă în scriitura sa, o etapă mult mai incisivă, în care analiza este bine temperată de un amestec de (auto)ironie și duoioșie înțelegătoare (spre consolatoare) pentru indivizii bietei specii umane.

Într-o prezentare a piesei, teatrologul Dan-Marius Zarafescu consideră că “dramaturga Saviana Stănescu pune lupa pe alienarea modernă, iar regizorul Alexandru Boureanu o transformă într-un spectacol cu impact emoțional real.” Rezon, MAESTRE, rezon!

Da, textul este bun, regia – inspirată, scenografia – insolită, actorii – seducători, pe scurt este un spectacol de ne-ratat! Mai este de remarcat faptul că spectacolul presupune și efortul de reconfigurare a scenei, adică o activitate importantă a corpului tehnic, ținând cont de faptul că și alte spectacole își așteaptă rândul la întâlnirea cu publicul. Ca atare nu știu câte spectacole ar putea fi programate în scena-mușuroi. Ar fi deci de dorit să vedeți spectacolul cât mai curând, drept care vă fac o propunere greu de refuzat: veniți la piesa cu furnici, cât mai e încă pe-aici… pe la Davila! Nu pierdeți șansa de a vă lăfăi preț de o oră și jumătate în mușuroi, adică într-o scenă mai specializată, mai altfel, mai specială. Profitați, acum e momentul!