La 12 ani de la întâlnirea cu extra-tereştrii săi…
Să-l amintim publicului pe “foarte-pictorul” Costel Butoi

“Nu ne e ruşine să facem capodopere. Nu există artă fără mister şi emoție. Fără meditaţie.” – Manifest estetic din 25 martie 2013

* Cristian Sabău

Din ziua Sfinţilor Petru şi Pavel adică din 29 iunie 2013 despre Costel Butoi “acest pictor singular, retras la Piteşti” (după cum spunea criticul Iolanda Malamen la un vernisaj de-acum vreo două decenii) mai puţin cunoscut în oraşul de reşedinţă, decât în Bucureşti şi Cluj sau în străinătate am fost obligați să vorbim la trecut. Costel Butoi a spus adio vieţii pământeşti la Spitalul Universitar din Bucureşti unde, din păcate, a fost internat. În ultimii ani ai vieții a fost internat de mai multe ori pentru a se trata de o maladie rară care în cazul său s-a dovedit letală. Un artist rar – o boală rară și (din păcate) fatală…
Născut în Dolj (17 ianuarie 1954), format în Ardeal (absolvent al Institutului Ion Andreescu din Cluj, 1979) cu o cariera artistică începută în Moldova de sus (în Rădăuţii Bucovinei) și stabilit în Pitești unde a avut cele mai productive două decenii de activitate, Costel Butoi a fost prezent prin expoziţii personale şi de grup din Franţa, Belgia, Germania, Luxemburg, Portugalia, Italia, Turcia şi Statele Unite.
Membru al UAP din 1990, Costel Butoi a lăsat o operă plastică importantă (în covârșitoare proporție creată la Pitești!) alcătuită pe mai mult de trei decenii şi proiectată pe capitole de creaţie, pe teme care domină cu autoritate anumite perioade. Pentru că este evident, Costel Butoi a cultivat teme care revin frecvent pe pânzele sale, subiecte care l-au urmărit obsesiv, peisaje pe care – periodic – le-a revizitat poate pentru a retrăi emoţiile de altă dată.

Revenirea frecventă la PEISAJ
Pe modelul unui Utrillo român al începutului de mileniu III, atras de peisajul urban (dar nu numai), Costel Butoi a ştiut să extragă din fotografii şi ilustrate informaţie suficientă şi pretabilă la prelucrare plastică, şi s-o filtreze prin sensibilitatea sa în aşa măsură încât din model să mai rămână doar ideea. E adevărat că a simţit nevoia unor verificări de teren şi a confruntat realitatea sa cu realitatea urbanistică, din aceste confruntări repetate rezultând variante foarte diferite. Deşi recente, tablourile sale par să aparţină unor maeştri deja validaţi de istoria picturii. Au şi culorile, ştiinţa armonizării volum-culoare şi până chiar şi patina… Costel Butoi a fost îndrăgostit de Veneţia ca un vedutist de-acum 200 de ani. Desigur, laguna Veneţiei cu greu ar putea lipsi din palmaresul vreunui pictor. Dar nu numai Veneţia îl atrage ci şi arhitectura burgurilor transivane: Turnul Sfatului din Braşov sau mai multe secvenţe sibiene, dintre care Aleea Scărilor pare să fie favorită la locul întâi. Costel Butoi a ales locuri cu care privirea publicului dar şi a pictorului sunt obişnuite şi pe care le-a trecut prin filtrele sale estetice în forma finală a tabloului realitatea ajungând mai mult citată decât redată. Efectul obţinut este că locul poate fi recunoscut, dar mai importantă decât locul pare a fi aura locului, parfumul unui colţ de oraş, a unui pod, a unei scări. Aşa cum în ’’Oameni mâncând cartofi’’ tabloul lui van Gogh pare că emană miros de cartof copt, la Costel Butoi culoarea şi aerul unei căpiţe de fân sunt atât de vii şi pregnante încât celor hipersensibili le-ar putea declanşa un acces de rinită alergică…
**
Costel Butoi a făcut un mix pictural tablourile cu peisaje urbane (în general în tonuri mohorâte spre deprimante) amestecându-se (sau răsărind în preajma) unor tablouri cu tematică mai rar întâlnită în ultimele sale personale – florile. Poate că prin explozia de culoare din tablourile dedicate florilor (de exemplu roşul intens din pânzele cu maci) Costel Butoi a vrut să aşeze cumpănă dreaptă, contrabalasând prin supraoferta coloristică florală atmosfera sumbră din peisaje dar şi din naturile statice. Naturi statice care par să fie făcute în Țările de Jos cu secole în urmă, şi care în ciuda diferenţei de tehnică, degajă acelaşi tip de dramatism mocnit. Tensiunea conţinută în naturile statice este covârşitoare, de parcă deşi impart aceeaşi pânză obiectele figurate par să se afle într-un conflict ireductibil, ireconciliabil, cât pe ce să se încaiere. Spiritul eclectic al operei este ilustrat şi de prezenţa între atâtea flori şi peisaje, a unei serii (luuungi!) de nuduri unele foarte îndrăzneţe (inclusiv scene de sex!) dar care pictorul probabil având rețineri față de pudibonderia publicului argeșean le-a prezentat doar în expoziţiile bucureştene. Nouă argeșenilor, mai puțin obișnuiți cu o pictură pe care unii o pot numi ofensatoare, pictorul Costel Butoi ne-a oferit compoziţii de interior, de univers (tot feminin!) liniştit care îndeamnă la visare, dar şi încadrat (de fapt, mai mult imersat) în plină natură sălbatică…
**
Suntem obligaţi, cred ca pentru pictura cu subiecte fantastice/imaginare semnată de Costel Butoi să deschidem un capitol distinct situat undeva între mitologie, antropologie şi bestiariu, artistul glisând cu uşurinţă într-o atmosferă incertă încărcată de o adevărată aură magică. Aş fi tentat să susţin cu dovezile în faţă că pictorul Butoi este un colorist, dar nu-mi dă voie desenul său precis, conturul hotărât al elementelor care-i mobilează pânzele. Pictorul foloseşte o paletă cromatică dură uneori în contradicţie cu nota de exotism a peisajului de fundal, o paletă cu mult indigo, cinabru, mov. Fiecare tablou este un story în care oameni sau forme antropomorfe par să nu fie deloc deranjaţi de apropierea de unele creaturi mai puţin umanoide. Ciclul expus este o pictură care dacă ar fi animată ar putea constitui secvenţele unui credibil film SF, credibil pentru că pe pânze figuri umane coabitează cu ciudate dar paşnice creaturi ce par deschise dialogului. Desigur Costel Butoi a învăţat şi continuă să înveţe da la mari maeştri ca Rembrandt şi Caravaggio dar pictura sa din acest ciclu este mai aproape de avertismentul plastic al unui Ensor decât de veselia plastică a năzdrăvanului Peter Breughel. Pot fi decelate şi
alte influenţe benefice ale maeştrilor. Dacă „Masca verde” poate fi catalogat cu uşurinţă ca un raccourci la Ensor, dacă „Gioconda cu bile” este înrudită tematic cu „Gioconda cu chei” a lui Leger, câteva pânze par să „citeze” farmecul paradisiac al acelui Tahiti de-acum un secol.
**
Pornind de la combinaţia Imaginariu&Bestiariu Costel Butoi creează un fel de senzaţie de 3D a picturii în care privitorul este nu fermecat ci supt, aspirat în mod periculos de tabloul care atrage ca o plantă frumoasă dar carnivoră… În pânzele sale întâlnim Fiziologia (sau Fiziopatologia?) unei lumi care pare a fi „celălat tărâm” din basmele copilăriei, acolo unde în primul rând paleta culorilor era cu totul alta, răsturnată de-a binelea faţă de normalul cu care ne-am obişnuit, faţă de cutuma artistică pământeană (sau împământenită?).
Personaje ciudate ca îngeri verzi segmentaţi, îngeri (poate, căzuţi) cu aripi dar şi cu sâni şi sex feminin (cine spunea că îngerii n-au sex?), demoni roşii, trupuri umane cu capete de păsări, o reptilă albastră cu coadă stufoasă ca de vulpe, nuduri indigo presărate cu buline verzi, dar cu buze şi sfârcuri roşu aprins se lăfăie pe pânzele lui Costel Butoi, par să se expună dinadins în necazul privitorului silit să facă un efort de imaginaţie. Personaje ce par să participe sau să oficieze ritualuri din lumi paralele. O lume onirică populată de fiinţe ciudat colorate, roz, albastre, verzi, aşa cum odinioară lumea şi-i închipuia pe marţieni, sau în general, pe cei din alte spaţii sau interstiţii spaţiale. Recuzita din domeniul magiei este prezentă în planul al doilea al unor pânze, ritualuri posibile în care apa ocupa un rol principal, sunt prezenţe cu rol important în construcţia pânzelor. Apă şi mulţi nuferi. Detalii anatomice (un abdomen proeminent) sau segmentarea după metode mecaniciste, tratarea luminii ca pe o prezenţă materializată (teoretic orice este posibil în dualismul undă-corpuscul sau altfel spus, energie-materie) arată că experienţele acumulate în cele câteva milenii de artă (de la egipteni, indieni, până la descoperirile secolului XX atât de bogat în experimente) au fost asimilate, analizate, filtrate, recuzate.
Privitorul trebuie să fie foarte atent la ansamblu şi la detaliile semnificative, dispus să înţeleagă şi apt să stabilească în faţa tabloului, un dialog între percepţia sa şi intenţia posibilă (sau, mai mult, probabilă) a artistului. Altfel spus, expoziţia este o invitaţie adresată celor ce vor să-şi verifice şi să-şi compare impresiile şi emoţiile cu cele ale autorului. Epoca postmodernă este una a libertăţilor (poate excesive) iar comparaţia tipurilor (şi nivelurilor) de trăire, reprezentare şi vibrare este şi o metodă de (re)stabilire a contactului creator-privitor. Şi fiindcă ne aflăm în (prea)plină epocă comparatistă orice privitor este (eventual, devine ad-hoc) critic pe cont propriu şi este complet îndrituit încerce apropieri şi comparaţii, să emită judecăţi estetico-subiective. Aşadar, nicio restricţie, liber la felurite aprecieri.
Pictorul Costel Butoi a ales hotărât să evite asumarea fermă a unei (singure) maniere sau tehnici, a propus o cale strict personală de a dialoga cu universul aflat la îndemâna simţurilor, un univers vizibil mirosibil şi pipăibil… Dar, în mai mare măsură pictorul este atras de universul nevăzut, poate doar bănuit, poate chiar perceput (parcă mai poţi ştii?) pe căi mai puţin comune. Din ecouri de realitate palpabilă şi şoapte de realitate bănuită, Costel Butoi extrage materia primă pentru viziunea proprie despre modul în care percepţia extrasenzorială (sau poate subconştientul), aranjează culorile pe pânză sau călăuzeşte penelul. Pictura lui Costel Butoi este ceva aparte, aşa cum poate a fost percepută în urmă cu câteva bune decenii, maniera de a picta lui Sabin Bălaşa (căruia – din păcate – în judecarea operei i se aplică nu o grilă estetică ci una politică). Poate că din această cauză la marea expoziţie din noiembrie-decembrie 2012 (de fapt cea mai mare de până acum!) găzduită de Biblioteca Naţională „Artistul şi puterea” atât Sabin Bălaşa cât şi Costel Butoi au fost reprezentaţi de câte o singură pânză… În treacăt fie spus între cele 600 de exponate selecționate au fost prezenţi doar 4 pictori argeşeni…

Între Rembrandt şi extratereşti
Influenţat adânc de seriozitatea cu care era tratat desenul într-o filiaţie estetic-spirituală a lui Camil Ressu, Costel Butoi a învăţat continuu de la mari maeştri ca Rembrandt şi Caravaggio. Şi totuşi în măsură covârşitoare pictura sa este mai aproape de avertismentul plastic al unui Ensor decât de veselia plastică a năzdrăvanului Peter Breughel. Pot fi decelate şi alte influenţe benefice ale maeştrilor Ensor, Roerich, Leger, şi nu de puţine ori „citează” un soi de paradis pierdut ca al acelui Tahiti de-acum un secol, paradis pentru care un funcţionar la bursă şi-a lăsat nevasta daneză cu 5 copii şi dus a fost… A plecat în mările sudului să picteze acele vahiné de o frumuseţe sălbatică, necontaminată de convenţionalismul civilizaţiei apusene. A pictat cu seninătate figuri care nu par defel apăsate de ciudăţenia lor, a folosit teme, subiecte deja vizitate pe care le-a reciclat şi adaptat propriei viziuni, potrivit propriilor porniri, obsesii existenţial-estetice, puseuri critice, disponibilităţi afective de moment (sau peioadă). Mereu egal cu propria poetică (şi gramatică) plastică a fost capabil să urmărească cu tenacitate asiatică o temă ce pare inepuizabilă (are zeci de pânze cu extratereştri ce par fiinţe realizate în laboratorul vreunui miciurinist din combinarea unei domnişoare Pogany cu vreun ihtiosaurus). Dacă în bogata serie de extratereştri Costel Butoi pare un cercetător care a coborât intr-o zonă ciudată cu floră abundentă şi faună surprinzătoare în alte tablouri pictorul, coboară în creaţie se amestecă în atmosferă, este parte a visului său, nu i se sustrage. Există şi multă carnalitate, suculenţă, aş zice că există chiar şi o cantitate importantă de erotism latent dar pregnant (şi absolut intenţional, voit) în pânzele lui Costel Butoi. Fiinţele sale cu geometrie (ar fi o exagerare, o transcendere a genului să le spunem anatomie) ciudată sunt cam dodoloaţe (cum ar fi spus Blaga) dacă nu chiar ca ale lui Botero, dar în niciuz caz nu păcătuiesc prin prea multă zvelteţe. Atmosfera lui Costel Butoi musteşte de mister şi de ritual. E adevărat că de multe ori personajele de prim-plan par să nu aibă prea multe în comun cu fundalul, îţi vine să crezi c-au fost paraşutate în acel ambient, dar nu le prea pasă, se vede că au experienţa (supra)vieţuirii în spaţii cu proprietăţi neaşteptate. Dar nu numai fiinţele humanoide sunt stranii şi ci si regnul vegetal. Iarba pare să fie din specii necunoscute cu proprietăţi miraculoase. Cam totul este de poveste pentru adulţi fiecare pânză are un story evident sau bănuit foarte serios construit.
Costel Butoi acest „prizonier al propriei sale fabulaţii” (cum îl definea criticul Pavel Şuşară) a fost un orchestrator abil pentru multe simfonii de forme şi culori în care a folosit din plin şi contrapunctul şi asonanţa. „…densă, saturată, pictura sa adună şi amestecă aluviuni ale unui inconştient frământat până la nevroză, cu apele mai limpezi ale unei memorii culturale active, în ebuliţie” scria – foarte inspirat – despre arta sa Magda Câneci.
Nu ştiu dacă lui Costel Butoi (acest foarte pictor cum îl definea criticul Radu Negru) i-ar fi plăcut să trăiască printre acele creaturi ale penelului său în acea lume care respinge situaţiile decente dar în care nu e loc pentru Frig (social) şi Pudibonderie. Costel Butoi a fost foarte pictor indiferent de temele pe care le-a abordat tocmai pentru că nu s-a limitat la main-stream-ul artistic, a respins hotărât situarea la jumătatea călduţă a creaţiei destinate publicului amator de a-şi atârna pe pereţi tablouri drăguţe.

Ultima expoziţie: „Manifestul” celor 4 de la Simeza
Ultima expoziţii la care a participat Costel Butoi a fost organizată la galeria Simeza alături Mircea Roman, Aurel Vlad, şi Florentina Voichi, la sfârşitul lui martie (vernisată la 25 martie 2013). Cei patru expozanţi doi pictori şi doi sculptori au lansat şi o provocare programatică – un adevărat manifest pro-figurativ:
“Arta contemporană se întoarce la figurativ –susţineau expozanţii de la Simeza- Se întoarce de pe o parte pe alta, ca un om în somn. Ar trebui să se trezească. Figurativ nu în forma lejeră, descriptivă. Figurativ de sinteză, filtrat, asumat, nu de conjunctură. Noi facem arta care poate fi recunoscută ca atare. Apreciem arta de până la noi. Ne inspiră. Nu negăm, afirmăm. Cercetăm omul nefotografiat. Omul în direct. Nu ne ţinem de poante. Compunem fără să dăm cu zarul şi pe parcurs nu aranjăm cu furca. Nu facem artă după reţete… recunoaştem abstracţiunea din capodoperele figurative. Nu ne e ruşine să facem capodopere. Nu este artă fără mister şi emoție. Fără meditaţie.”
“Pictura lui Costel Butoi este exotică prin subiecte, totemică prin abordarea antropomorfică şi luxuriantă din punct de vedere cromatic. Privitorul poate resimţi faptul că, în pînzele sale, spiritul morţii veghează, în sensul consacrat de Paul Gauguin în Manao Tupapau. Sacrificiul ritualic, iniţierea şi zona determinată de tabu, trecute prin filtrul unor mitologii paralele, reprezintă pretexte de exprimare prin formă şi culoare. Relaţiile dintre complementare, verde şi roşu&albastru şi galben, sînt accentuate prin linii şi unghiuri surprinzătoare. Rezultă o pictură proaspătă, pe care ideile artistului şi ale privitorilor, o îmbrăţişează cu generozitate” scria criticul Mihai Plămădeală în Observator Cultural, (nr 665) după vernisarea expoziţiei de la galeria Simeza (ar trebui să mă bucur că mai observă cineva influenţa lui Manao Tupapau remarcată de mine acum câţiva ani)…
**
Din păcate perioada care a urmat între ziua Bunei Vestiri (25 martie) şi cea a Sfinţilor Petru şi Pavel (29 iunie) n-a fost prea bună pentru Costel Butoi. Boala i s-a agravat şi în final l-a doborât (sau poate l-a ridicat…) trimiţându-l printre apariţiile sale venite din alte spaţii şi poate şi din alt timp. Dialogul pe care artistul l-a purtat constant cu imaginarul s-a mutat în altă dimensiune. O dimensiune pe care şi-o imaginase într-un anume fel… Ce-o fi găsit ACOLO, doar el ştie…
După atâția ani de absență fizică a acestui adevărat artist – Costel Butoi trebuie să subliniem că orice expoziţie a fost gândită de el nu numai ca o invitaţie făcută publicului dar şi ca o sfidare adusă prea-obişnuitului tot mai aproape de nivelul de jos al artei picturii. Poate că eroismul însingurării presupune acceptarea anatemei estetice şi (poate şi) sfidarea răcelii confreriei. Dar însingurarea (poate chiar ciudăţenia) este un risc asumat care face parte din condiţia artistului adevărat.