Festivalul Internațional al Teatrului de Studio, ediția a XXVIII-a
9 – 18 Mai 2025
Tema – FRAGILITATE, Seara aVI-a
Teatrul Tineretului Piatra Neamț
Dolores de Edward Allan Baker


Dolores, de la DOLOR = DURERE

„I write about people born to brick and asphalt, who don’t have bad days, they have bad years.” -Edward Allan Baker (1950-2021)
„I’m a victim… I am the victim of much unwanted attention” – – (după) Pipilotti Rist (Elisabeth Charlotte Rist)

Sandra este/pare o mamă de familie, burgeză (aproape) veritabilă cu 2 copii mari și cu 3 aspiratoare. Serile de duminică îi oferă personajului Sandra singurele momente de tihnă săptămânale. Într-o duminică seara când Sandra își bea liniștită doza de Coca (nici vorbă de whisky, fapt mai puțin obișnuit în piesele americane), sora sa Dolores dă buzna cerându-i ajutor… Dolores vine cu un ochi învinețit scăpată din încă o bătaie încasată de la soțul său Jerry cel care romantic, cândva îi propusese să contemple răsăritul de soare la Montreal…
Fuge de soțul foarte violent, îi e frică că o omoară… „Mi-e frică! Mi-e frică!” strigă Dolores, dar -din păcate- biografia de până în acest moment nu o ajută prea mult. Se pare că a fost și este o colecționară de relații cu bărbați foarte violenți. Relații ciudate, toxice, periculoase pentru sănătate… Aproape te gândești că fata asta o avea înclinații masochiste… Numai că experiențele de viață conjugală violentă par să fie condiționate (și) de pasivitatea societății. Poți fi repetat bătută de partener, nimeni nu se bagă, în certuri de familie nu se amestecă nici prietenii nici rudele, nici poliția… Doar când se termină prin spitalizare sau omor…
(„Tra moglie e marito non mettere il dito”, în certurile dintre soți să nu te bagi niciodată spune un proverb din Italia unde până prin anii 70 aveai dreptul legal să-ți omori nevasta infidelă și pentru delict de onoare făceai vreo 2 ani de pușcărie, sau chiar pueai scăpa cu suspendare)
E greu să discerni dacă are dreptate Sandra să se protejeze de o soră care a făcut numai alegeri greșite și acum culege ce a semănat. Sandra continuă s-o respingă, se teme că vine soțul ei Vinnie și iese cu scandal… Dar Dolores insistă, aduce în discuție trecutul comun copilăria, amintiri din trecut de când erau fetițe… e greu să reziști amintirilor dintr-o epocă (mai) plăcută, așa că, în cele din urmă, Sandra cedează.
Recunoaște că și ea a luat o bătaie cruntă la o criză de gelozie a lui Vinnie, dar -ce să faci, așa-i făcută lumea- strângi din dinți, mai pui un strat de machiaj (fațada contează!) și te străduiești, cu prețul violențelor îndurate, veselă și zâmbitoare, să menții relația, familia…
Teroarea nu are față are doar mască și nume. Se poate numi Vinnie sau Jerry, sau Tommy, sau oricum…
Dolores, deși e bătută sistematic și intens tot mai crede că Frankie nu-i chiar atât de rău că relația încă poate continua, că se mai poate drege ceva cu prețul (minim!) a încasării cu stoicism și eroism a bătăilor periodice… Ce așa mare lucru? Se știe că pe lumea asta totul se plătește. Inclusiv aparența respectabilității, a familiei unite, imagine care dă bine în societate, în cercul de prieteni… Și, -se pare că este o părere generalizată- precis și celelate prietene sunt bătute de parteneri, deși, în public- n-o recunosc. Așa merge lumea, așa funcționează relația între sexe…
Regizorul Ciprian V. Nechita a decis ca această piesă scrisă într-un act de americanul Edward Allan Baker (1950-2021) să fie jucată -practic- de două ori, în partea a doua actrițele înversându-și rolurile. În prima parte Dolores a fost Nora Covali (care are origini piteștene), înfricoșată (spre îngrozită) care dorea doar un adăpost sigur iar Sandra – Elena Popa (nemțeancă veritabilă), mai detașată, a avut siguranța jocului pe teren propriu (cum ar zice un comentator sportiv) a fost foarte puțin receptivă la durerile surorii sale, aproape indiferentă față de perspectiva ca aceasta s-o încaseze mai rău. În partea a doua Dolores a Elenei Popa în echipament de rockeriță, a fost o răzvrătită în război cu societatea (și mai ales cu soțul abuzator) a părut să fie gata de gesturi mari, în timp ce Sandra Norei Covali a fost mai conciliantă, mai protectoare, mai înțelegătoare, acceptând chiar dezastrul pe care sora sa l-a creat în apartamentul atât de dichisit.
În partea a doua –cum spuneam- și-au schimbat rolurile. Și deși au folosit aceleași cuvinte, prin atitudini și intonări diferite, raportarea celor două personaje feminine față de realitățile trăite și povestite a fost sensibil diferită, rezultând (aproape) două povești cu același text. Comun a fost doar contextul social – prezența în formă continuată a violenței de gen, cum poate, ar zice un procuror… Spre neșansa mea atunci când –în aceeași porțiune de text- cele două actrițe au folosit un ton confesiv, șoptit, aproape conspirativ, un pianissimo vocal, au abordat aceeași manieră de joc, și… tare aș mai fi vrut să aud toate vorbele spuse în șoaptă… daۥ poate o fi fost vorba de niscaiva secrete deۥ ale fetelor, mai știi?

(Ajunși aici cu povestea trebuie să fac o remarcă despre spectatorul român. Spectatorul român a încetat să mai foșnească diverse hârtii, dar vine cu câteva minute întârziere și folosește telefonul mobil. Îmi amintesc că acum vreo 10 ani am fost la Roma să văd un spectacol cu o actriță pe care o îndrăgesc – Stefania Rocca. Se juca Scandal de Arthur Schnitzler la Teatro Eliseo. Eliseo este un teatru mare care are trei rânduri de balcoane și galerie. Aveam bilet la Balcon 2. Vizibilitate foartea bună, acustică, la fel. La un moment dat, o replică a unui actor foarte cunoscut și la noi – Franco Castellano nu s-a auzit bine. Imediat, o spectatoare cam de 60-70 de ani care era la vreo trei locuri depărtare de mine a strigat tare: VOCEE! A fost de ajuns pentru ca actorul să reia replica ridicând nivelul sonor. În pauză am discutat cu doamna respectivă care mi-a spus, că e pensionară, de ani de zile abonată a teatrului (12 spectacole în fiecare stagiune la alegere) și că are pretenția să audă ce se spune pe scenă…). Ei, spectatorul român n-ar face așa ceva…

Revenind la spectacolul nemțean să remarcămcă foarte diferite sunt și finalurile celor două versiuni; în prima, Dolores – Nora Covali își împușcă soțul („L-am împușcat, Sandra… L-am împușcat azi dimineață … nu am mai suportat”), în a doua, Dolores – Elena Popa este gata să se sinucidă…
În cele două părți avem aceleași clișee ale violenței domestice, violența constantă, ușor modificată, cu mici variațiuni, așa, pentru ruperea monotoniei. Că femeile pot fi înjurate, trase de păr, aruncate pe scări, transformate în saci de box de către parteneri, este ceva obișnuit; doar un bocanc în gură este ceva mai ieșit din comun… Multe amănunte din viața trecută, poate unele detalii mai intime, sunt scoase la iveală cu vehemență care proclamă că nimic nu trebuie ascuns sub preș. Și nicidecum în sertarele și sertărașele ingenios imaginate de scenografia semnată de Mădălina Sandu.

Piesa DOLORES nu este chiar nou-nouță. Premiera sa a avut loc acum aproape 4 decenii, în 1986. Pe atunci comunicarea se făcea cu telefon fix. Cred că regizorul Ciprian V. Nechita a intenționat să lungească calvarul domestic al femeii până la epoca noastră, a telefoanelor mobile. Pentru că este o temă care din păcate e actuală și azi, și aproape oriunde. Că doar și acum ca în 1986 femeile sunt bruftuluite, bătute, omorâte… nimic nou sub soare…

**
Opinia unui critic de la Backstage este că „intriga este atât de abil construită și dialogul atât de firesc încât spectatorul are senzația că se află în aceeași cameră cu cele două surori și participă la discuția lor.” Iar Huffington Post susține că „Dolores este o conversație onestă despre violența domestică și scena avea nevoie de așa ceva”.

Au contribuit la spectacol:
Autor EDWARD ALLAN BAKER
Traducerea ALEXANDRA MUSCALAGIU
Regia artistică CIPRIAN V. NECHITA
Scenografia MĂDĂLINA SANDU
Sandra/Dolores – ELENA POPA
Dolores/Sandra – NORA COVALI
scenă înregistrată: LOREDANA GRIGORIU, ECATERINA HÂȚU, LUCREȚIA MANDRIC
figurație: ROBERT BRAȘOVEANU și VASILE DIȚA
Video ANDREI CEOBANU
Muzica PAUL-OVIDIU COSOVANU
Univers sonor CIPRIAN V. NECHITA
Light design COSTI BACIU

**

Da, dramaturgul american Edward Allan Baker (1950-2021) a scris despre oameni care nu au zile proaste, ci ani răi… Da, piesa DOLORES, care vine de la cuvântul spaniol DOLOR, adică durere a fost pe drept cuvânt selecționată pentru deiția 2025 a festivalului care are ca temă FRAGILITATEA. Fragilitatea femeii, fragilitatea familiei, fragilitatea societății.