Nu mă număr printre persoanele sedentare. Călător înrăit, am avut șansa de a păși pe cinci din cele șase continente ale globului și am cunoscut oameni extrem de diferiți.  Din această postură, atunci când sunt mângâiat cu nesfârșite elogii la adresa românilor emigraţi și pălmuit cu aspre acuzații aduse cetățenilor rămași aici, a acelora care au decis să trăiască în România înțelegând că fără ei țara asta n-ar mai exista, sunt sceptic. Să fie cele două entități atât de diferite? Sau sunt prezente aici, în acest mod de a judeca calitățile și defectele cuiva, o sumedenie de interese politice?

Întreaga parte inteligentă a poporului român să se fi adunat în afara graniţelor ţării?

Nimeni nu mă poate contrazice atunci când spun că ceea ce azi, emancipați, numim „diaspora” este parte ruptă din România. La o privire mai atentă, este, la nivel mai mic, România însăși, păstrătoare a tuturor…