Faptul că am început să-mi scriu amintirile nu înseamnă că am îmbătrânit şi că predau ştafeta, să nu-şi imagineze unii chestia asta că greşesc, mai am treabă încă 🙂

   A scrie ”amintirile” este însă o obligaţie pe care o avem pentru că am primit, la vremea potrivită, ceva, şi, tot la timpul potrivit, trebuie să dăm mai departe acel ceva, pentru ca flacăra vie a teatrului să ardă fără oprire. Acel inefabil pe care îl are o întâmplare povestită cu viu grai trebuie să se regăsească şi în povestirea scrisă, altfel încercarea este doar una la fel ca multe altele. Voi izbuti? Habar n-am. Ce ştiu sigur este că oamenii despre care voi vorbi ar merita asta din plin, pentru că viaţa lor se confundă cu sufletul Teatrului Naţional, în care, undeva, se regăseşte timid şi o parte din sufletul meu.

MARCELA RUSU

De Marcela Rusu am aflat…