*Cristian Sabǎu

Când apreciez şi semnez pentru acest titlu – “Una bunǎ, una rea” mǎ refer la piesele care au fost programate la Teatrul “Davila” la sfârşitul sǎptǎmânii trecute (sau “week-end”, cum pare cǎ sǎ fie “normal” în limba românǎ actualǎ). Cea bunǎ ar fi piesa “Mame şi fiice” de Alexandr Mardani în regia lui Matei Varodi, cea rea “Soldatul la datorie” de nu conteazǎ cine (un dramaturg maghiar de la inceput de secol XX absolut necunoscut pe la noi) în regia româno-suedezului Zoltan Shapira. O perfectǎ nereuşitǎ a teatrului “DAVILA”, dar o nereuşitǎ care n-are cum sǎ nu îngrijoreze…  Și ca sǎ nu mǎ enervez încǎ o datǎ încercând sǎ înţeleg ce vrea spectacolul acestui  “Soldat…” maghiar-suedez-român, voi aplica ideea lui Bernard Shaw care spunea: “atunci când vreau sǎ fac discuţia mai interesantǎ mǎ citez pe mine însumi…” aşǎ cǎ voi reproduce (într-o variantǎ scurtatǎ şi cu mici schimbǎri) textul apǎrut “în Ziarul de Argeş”, dupǎ nereuşita premierǎ…

“Un dramaturg necunoscut, o piesǎ prost (pro)pusǎ

De obicei dacǎ ceva nu-mi place, nu-mi pierd timpul spre a explica ce şi cum… Și s-a dovedit cǎ în general (pânǎ acum cel puţin) piesele pe care nu le-am prezentat nici n-au avut viaţǎ prea lungǎ pe scena teatrului “Al. Davila”. Speram ca dat fiind calitatea mai jos decât îndoielnicǎ a spectacolului “Soldatul la datorie”  sǎ-l îndepǎrteze imediat de pe scenǎ, dar progarmarea unei a treia reprezentaţii chiar îmi dǎ de gândit. Ȋncep sǎ mǎ îndoiesc de criteriile estetice ale propunerii unui spectacol şi sǎ caut alte motivaţii. Și în cazul acestui “Soldat” care e plin de datorii estetice faţa de public, criteriile extra-artistice nici nu-s greu de ghicit… Poate chiar o “excursie teatralǎ” în Suedia prin medierea binevoitoare a doamnei consul…

Prezentatǎ ca „O comedie despre viaţa de soldat”, acest „Soldatul la datorie” este a treia colaborare „Shapiro-Davileanǎ”, după „O mireasă de împrumut”, (care se joacǎ cu succes dupǎ 8 ani şi „O scrisoare pierdută”, trunchiatǎ şi transformatǎ (redusǎ) de la o şarjǎ politicǎ la o comedioarǎ de triunghi amoros acum vreo 7-8 ani. Dacǎ celelalte două spectacole ale cuplului Zoltan Schapira – Olivia Costea, – „O mireasă de împrumut”, şi „O scrisoare pierdută” au fost evenimente plǎcute estetic şi validate de public, acest al treilea proiect nu are prea multe de spus şi de propus publicului. Și dupǎ cum se vede pe scenǎ nici actorilor, reduşi la nişte mecanisme scenice fǎcute parcǎ sǎ se caute şi sǎ nu se-ntâlneascǎ neam…

Practic abandonaţi de text şi regizor actorii sunt „pe cont propriu” şi dintr-o asemenea lipsǎ de idei textuale şi scenice „scapǎ cine poate” şi cum poate, trǎiascǎ iniţiativa individualǎ. Se agitǎ şi ei pe scenǎ cum pot mai bine ca sǎ se „scoatǎ” cumva din nişte roluri din care nu poţi pricepe prea multe actori care meritau nişte partituri pe mǎsura talentului probat cu alte ocazii: Cătălin Mirea, Robert Tudor, Dan Ivănesei, Mirela Cioabă, Iulia Dumitru, Dan Andrei, Lia Deaconu, Cornelia Niculescu, Mirela Popescu, Ioana Podăreanu, Gabriela Stanciu, Tudoriţa Popescu şi Puiu Mărgescu… Nici poveste despre acea „viaţǎ de soldat” sau despre un (alt)fel de Svejk… O însǎilare de situaţii nelegate, netratate şi netraduse în vreun fel pentru public… Nici nu mǎ mai g încerca actorii puşi sǎ facǎ astfel de şotii scenice; aşa le trebuie dacǎ au acceptat sǎ joace aşa ceva!  Ar mai trebui s-o amintesc pe scenografa Miruna Varodi care mǎcar trateazǎ în cheie parodicǎ decorul, ca şi unii actori “rolurile” acestui nereuşit vodevil. N-aş putea spune cǎ spectacolul nu are moment de înǎlţime, câtǎ vreme Dan Andrei şi Robert Tudor (nu mǎ ostenesc sǎ notez personajele) îşi ridicǎ partenerele în braţe, le poartǎ pe umǎr, le saltǎ… Și poate cǎ le şi aduce ceva senzaţii şi adrenalinǎ purtatelor/ sǎltatelor pe braţe Cornelia Niculescu, Lia Deaconu, Iulia Dumitru numai sǎ nu le scape partenerii de scenǎ, da sper sǎ nu mai aibǎ multe ocazii (în acest spectacol)…”

Se pare cǎ degeaba am sperat, cu o nonşalanţǎ condamnabilǎ (şi care poate costa la nivel de imagine) Teatrul “Davila” a mai fǎcut greşeala sǎ aducǎ pe scenǎ aceastǎ nǎzbâtie. Dupǎ apariţia articolului am discutat cu mai mulţi dintre actorii din distribuţie mai toţi împǎrtǎşindu-mi punctele de vedere. Am înţeles cǎ au fost şi doi actori care s-au supǎrat cǎ prestaţia lor n-a fost remarcatǎ, fapt care dovedeşte doar cǎ talentul şi spiritul critic pot sǎ nu se întâlneascǎ… Cǎutând explicaţii pentru o nereuşitǎ artisticǎ pe care o consider un simptom al ineficienţei unor structuri organizatorice esenţiale ale unei instituţii artistice ca Teatrul Davila, structuri sublime dar care absenteazǎ fizic sau (“doar”) pe tǎrâmul acţiunii. Mǎ gândesc la funcţia de Director Artistic, la Consiliul Artistic şi chiar la un Sindicat al celor ce activeazǎ în teatru organizaţie atât de neglijatǎ şi dispreţuitǎ în ultimul timp. Fǎrǎ de care climatul creator este viciat iar produsul artistic de “calitatea” “Soldatului…” lui Zoltan Shapira…

“Mame şi fiice”, un spectacol validat

“Mame şi fiice” este un spectacol cu o îndelungatǎ perioadǎ de gestaţie de vreo câţiva ani la Teatrul “Davila” şi trateazǎ un subiect foarte actual: precaritatea condiţiei feminine în spaţiul fost-comunist în era post-comunistǎ. Nǎscut în 1956, autorul Alexandr (Alexander pentru west) Mardani, acest produs al “şcolii geniilor” (“Școala 116” care a dat lumii multe genii) şi al “Institutului Naval” din Odesa (promoţia 1978) s-a reconvertit la un deceniu de la dezmembrarea URSS in dramaturg şi director de teatru şi festival. Primirea călduroasǎ de cǎtre public şi critica teatrală a primei sale piese (“Lista de aşteptare” – 2003) a fost începutul, unei creaţii dramaturgice remarcabile, scriitorul odesit scriind deja o duzinǎ de piese în niciun caz “de duzinǎ”… Adevărat spirit romantic în plină eră post-modernă, destructurată, în opera sa, Alexandr Mardani rupe mai multe lǎnci pentru cauzele bune, pentru metodele cinstite de supravieţuire în jungla post-comunistǎ şi in favoarea personajelor strivite sub şenilele tancului în care –triumfal- apare domnia-sa SOARTA. Alexandr Mardani este un dramaturg prolific, în doar câţiva ani fiind autorul multor piese de teatru de mare suces (”Ecuaţia cu o singură necunoscută” -2004, „Mame şi fiice” – 2004, „Ultimul erou” – 2005, „Antractul” -2006, „Noaptea Sfântului Valentin” 2009), piesele solicitate şi montate în zeci de teatre din spaţiul ex-sovietic (Rusia, Ucraina, Republica Moldova, Armenia, Kazahstan, Belarus, Kârdistan), Bulgaria, Israel, traduse în limbi de referinţă: engleză, franceză, italiană, germană, idiş şi (acum şi) în română. Bineînţeles, recordul montărilor pieselor lui Alexandr Mardani îl deţine ţara sa Ucraina, iar într-un clasament al pieselor, recordul versiunilor scenice îl deţine piesa de mare succes „Mame şi fiice”, care până în prezent a cunoscut peste 20 de montări.

 

“Mame şi fiice”, prostituate post-sovietice

“Mame şi fiice” este o piesă cu personaj feminine puternice şi cu iz poliţist, dar din care apar pe rând, bine gradat racilele noii „ordini” sociale post-sovietice. O „ordine” bazată pe forţa financiară şi pe grupări infracţionale cu trăsături mafiote, care operează de conivenţă cu „organele statutului”, în primul rând cu poliţia. Un soi de „ordine” în care legea o face dictatura banului. Şi o aduce la îndeplinire forţa pumnului. O ordine care răvăşeşte un sistem de relaţii poate viciat dar în niciun caz atât de periculos pentru siguranţa şi demnitatea individului, precum fărădelegea ridicată la rang de sistem de operare atotputernic într-un spaţiu imens ca cel al Eurasiei fost (şi post) sovietice. Un spaţiu geografic şi social care suferă de fel de fel de tulburări începând de la incertitudini identitare până la nevoia de a te proteja recurgând la metode de forţă ilegale dar tolerate de reprezentanţii statului.

Cele două personaje ale piesei “Mame şi fiice” sunt Rita (Valentina) şi Katia – care joacǎ rolurile de mamă şi fiică într-un scenariu improvizat jucat pentru clienţii cu gusturi sexuale mai ciudate. Fără a fi didactic Alexandr MARDANI, caută să exprime prin situaţii de viaţă imaginate (dar care aproximează foarte bine realitatea) teza că pentru a schimba societatea e imperios necesară schimbarea individuală a fiecărui membru a acesteia., sintetizeazǎ Mardani crezul său despre importanţa educativă a teatrului. “Mame şi fiice” este o piesă cu personaje feminine puternice puse în situaţii limită atât din punct de vedere existenţial cât şi legal. Întriga poliţistă imaginată de Alexandr Mardani este puternic inspirată din racilele noii ordini post-Gorbacioviste, post-Elţiniene, şi îndelung-Putiniene iar legalitatea este în grea suferinţă dacă nu cumva trage să moară. S-au declanşat şi se reproduc în Rusia lui Elţîn şi Putin, fenomene sociale şi infracţionale similare celor din România lui Băsescu, doar că dimensiunile sunt cu totul altele. Alexandr Mardani nu este om politic, nu candidează pentru vreo funcţie în stat, funcţie care să-i ofere forţa de a schimba în bine sistemul social pe care l-a instaurat şi legitimat „libertatea” post-comunistă.  Alexandr Mardani şi-a propus să reducă numărul „pensionarilor” din puşcăriile spaţiului post-sovietic  („Cu cât sunt mai mulţi spectatori în teatru cu atât sunt mai puţini deţinuţi în puşcărie” susţine dramaturgul odesit), ridicând nivelul cultural general, şi folosind un instrument cultural de mare eficienţă – teatrul pentru a schimba personalitatea individuală a cetăţeanului care -teoretic- locuieşte în fiecare om. Fie acest om, cetăţean rus, ucrainean, uzbek, kazah…

Rita şi Katia – marfa unui bazar globalizat. Și foarte special(izat)

Spectatorii piesei lui Alexandr Mardani se pot îndrăgosti de cele două personaje feminine deşi sunt doar nişte prostituate moral stigmatizabile. Numai cǎ cele douǎ personaje feminine nu sunt nişte nenorocite de curve care nu ştiu sǎ facǎ altceva şi au optat din curiozitate sau plǎcere perversǎ sǎ-şi câştige existenţa vânzându-şi competenţele sexuale şi jucând rolul tandreţei cu orar limitat şi tarif fix (mǎ rog, 200-300$ şedinţa, de la caz la caz, „patronul” fixeazǎ preţul tranzacţiei). Cele douǎ femei au fost obligate de întocmirea socialǎ strâmbǎ ca pentru supravieţuirea lor şi susţinerea materialǎ a celor apropiaţi sǎ practice acea vestitǎ „cea mai veche meserie”. Cu ceva succes, cu mult, mult stress, şi cu un grad foarte, foarte mare de RISC… cum se poate constata din spectacol. Numai cǎ în piesa lui Mardani cele douǎ prostituate devin actriţe într-o piesǎ eroticǎ, comandǎ specialǎ, la un preţ special pentru un public extrem de restâns. Un public redus la un singur spectator foarte privilegiat. O piesǎ eroticǎ în care spectatorul fascinat de convenţia teatralǎ interzisǎ lui, poate intra pe scenǎ le poate pipǎi la liber şi le poate poseda dupǎ cum îi e voia pe frumoasele “actriţe” de obicei inaccesibile… “Clientul care preţuieşte valorile de familie. A comandat mamă şi fiică, colţunaşi serviţi, într-o ambianţă familiară… sex şi tot confortul familial servite la pachet.” Este o premierǎ şi pentru cele douǎ tinere vânzǎtoare de plǎceri (“Eu aşa ceva n-am mai făcut –spune Rita- aici până azi… de obicei eu mergeam la client, fǎceam tot ce trebuia şi gata, cu două sute în buzunar, pa şi pusi…”), dar din prea mare zel şi noutatea unor variante de sex extrem se pare cǎ “beneficiarul” spectacolului a sucombat… Ce sǎ-i faci se pare cǎ jocurile erotice ce promit plǎceri extreme, pot avea consecinţe extreme… spre fatale. Sau, aproape fatale, moartea putând câteodatǎ fi doar aparentǎ. Spre destinderea (dupǎ cum se va vedea – nejustificatǎ) a perechii de prostituate puse nu doar sǎ-i “rezolve clientului” tensiunea sexualǎ dar şi sǎ-i satisfacǎ capricii domestice, legate poate de insatisfacţii încercate in calitate de soţ şi tatǎ (de fatǎ)…

Viaţa nu e un teatru cu loji elegante, ci un bazar cu multe tarabe. Și din pǎcate pentru ele cele douǎ personaje feminine, nu sunt nici vânzǎtori, nici cumpǎrǎtori, ele sunt doar MARFA! MARFA unui bazar tot mai globalizat, “un bazar în care cine nu-şi vinde sufletul îşi vinde trupul”, constatǎ cu resemnare Katia. Și practicând prostituţia se poate spune cǎ “ai pǎtruns pe piaţa muncii”. Chiar dacǎ doar pe a foarte specializatei munci cu sexul… Și uite-aşa –într-o anumitǎ “profesie”- femeia se realizeazǎ ca persoanǎ, ca personalitate, susţine cu nonşalanţa vârstei Katia, la “Davila”  – Ramona Olteanu. O tânǎrǎ obligatǎ sǎ se prostitueze, dar care vede prostituţia doar ca o etapǎ de trecere (poate ca un “purgatoriu” bine remunerat) spre un mǎritiş burghez cu un tânǎr înstǎrit…  Katia, studentǎ la medicinǎ care nu pare sǎ fie o performantǎ într-ale culturii pe care şi-o “clǎdeşte” pe stradǎ şi în staţiile de metrou citind sloganurile-afişe… ca orice tânǎrǎ poartǎ bocanci, nu ia în seamǎ sfaturile, rugǎminţile şi regulile impuse –vorba unui slogan şaizecist- “de cei care au trecut de 30 de ani”. Bocancii de rocker, unghiile super-lungi (care mai încurcǎ la lipitul colţunaşilor) şi mai ales tatuajul de pe –pardon!- cur (care este foarte pudic şi chiar cred cǎ ar fi putut fi “amplificat”) sunt semne clare a aparteneţei studentei Katia la aspiraţiile unei generaţii cu un alt sistem de valori, derivat din imperativele epocii post-moderne, post-comuniste, post-sovietice, dar mai ales post-morale. Mǎ rog pe acestǎ generaţie în bocanci şi tatuatǎ (pe unde nici nu te-aştepţi) unii se încǎpâţâneazǎ s-o numeascǎ “debusolatǎ”, dar de fapt reprezentanţii sǎi ştiu foarte bine ce-şi doresc de la viaţǎ: “SUCCESUL, ACUM!” Fie şi sub forma unui mariaj fǎrǎ afecţiune cu moştenitorul unui fel de “imperiu al colţunaşilor” condus cu mult succes de prezumptiva soacrǎ…

Daniela Butuşinǎ–Foursin o întrupeazǎ pe Rita, prostituata care „joacǎ” rolul mamei. O mamǎ cu moderaţia celor 40 de ani de experienţe mai mult negative, cu ştiinţa lipirii colţunaşilor, cu nostalgia vremilor când era profesoarǎ de francezǎ şi primea un salariu decent… Și ducând în cârcǎ consecinţele unui accident, a unui viol colectiv (comis în tovǎrǎşie de infractori periculoşi şi organe de ordine ale statului) viol acceptat ca o fatalitate… O femeie atrǎgǎtoare, maturǎ, care trebuie sǎ aiba grijǎ de mama bolnavǎ şi de fiica de 18 ani, studentǎ şi (deja) gravidǎ (cǎ… lumea se grǎbeşte…)… Nu-s puţine şi nici simple probleme de rezolvat, abia dacǎ-ţi lasǎ timp sǎ supravieţuieşti… Iar acel minut în care Rita îi povesteşte Katiei cum a ajuns prostituatǎ rezumǎ sec fragilitatea condiţiei feminine: trebuia sǎ achite 100.000 de dolari unor recuperatori nu chiar drǎgǎlaşi ca daune pentru un accident auto pentru care nu era vinovatǎ, dar, pentru economia (criminalǎ) de piaţǎ nu conteazǎ… Era o sumǎ pe care n-o avea, aşa cǎ s-a adresat poliţiei care era în relaţii strânse cu infractorii. „Mi-au dat o întâlnire, mi-au râs în faţă şi mi-au spus: Cum vezi, statul şi poliţia ne protejează pe noi, ceea ce n-am zice şi despre tine. Aşa că mergem la fiica ta, peste o jumătate de oră se termină orele… Le-am zis: Băieţi, vă rog nu este nevoie, rezolvăm cumva… Au acceptat, şi ca semn de deplinǎ înţelegere prima rată de o mie de dolari am plǎtit-o pe loc în natură… Am băut un pahar mare de coniac apoi şi totul s-a întâmplat, ca în ceaţă… Spre seară a venit şi inspectorul sǎ participe la ritual şi să verifice că totul merge bine…  Aveam două soluţii: să mă sinucid sau să înnebunesc… Dar ce s-ar fi întâmplat cu mama şi fiica mea? Jumătate de an am trecut de la un ginecolog la altul, până am crezut că m-am curăţat de mizeria din corpul meu. Am ajuns şi la psihologi… Am reuşit să obţin un împrumut, ca gaj am pus apartamentul, am împrumutat bani de la prieteni, dar oricum îmi lipsea jumătate din sumă. Şi brusc am primit un telefon: Bună ziua, eu sunt îngerul tău păzitor. Îţi cunosc necazurile. Ȋţi achit eu suma datorată, ca pe un împrumut. Iar tu îmi restitui împrumutul în rate lunare.Dacă nu-ţi permite salariul, îţi găsesc ceva de făcut. Am foarte mulţi prieteni care apreciază mult compania femeilor trecute de 30 de ani… M-au chemat o dată, m-am dus, apoi încă o dată şi apoi, tot aşa. Credeam că i-am vândut diavolului sufletul, când colo i l-am dat degeaba… Acum îi plătesc lunar lui Gleb, plătesc rata la bancă, plătesc datoriile pe la prieteni. Şi lunar le trimit bani fiicei şi mamei în Harkov… Cum s-ar spune, ca majoritatea cetăţenilor, statistic, trăiesc destul de bine”…  Dacǎ aşa aratǎ Binele, nu sunt deloc curios sǎ aflu cum aratǎ Rǎul…

“Suntem cu toţii călăi sau victime. Dar în orice situaţie ne-am afla, noi suntem cei care ne alegem rolul”citeazǎ Alexandr Mardani “un înţelept” pe post de motto al piesei. Numai care mǎ tem cǎ de data asta, în piesa asta şi mai ales în montarea asta “înţeleptul se înşealǎ”… Ȋmi este greu -recunosc- sǎ fiu obiectiv, fiind şi co-autor al traducerii. Dar ceva pot sǎ spun cu convingere: este un text bun, ofertant care a întâlnit în Daniela Butuşinǎ–Foursin şi Ramona Olteanu un cuplu de actriţe dispuse sǎ intre în personaje incomode, în situaţii incomode… Și în ciuda „profesiei” practicate de personajele lor şi a tarelor comportamentale pe care le poate induce (vezi lipsa de încredere de la început, „inspectarea” reciprocǎ a actelor), cele douǎ actriţe dau dovadǎ de solidaritate şi de asumare deplinǎ şi conştientǎ a „rezultatelor” activitǎţii… Sunt scene în care dramatismul trece vizibil pe de pe umerii unei actriţe pe ai celeilalte sau este susţinut cu efort comun. Și dacǎ aceastǎ piesǎ s-ar juca mai des (un spectacol se „întreţine” şi se perfecţioneazǎ din reprezentaţii nu din repetiţii) din confruntarea cu reacţia publicului, ar mai fi loc de ceva îmbunǎtǎţiri…